„O ființă umană complet goală, care ne implora să o vedem...” Când a terminat de vorbit, toți oamenii din cameră ne-am ridicat și am luat-o în brațe

Foto: Guliver Getty Images

Patruzeci de oameni închişi într-o cameră slab iluminată ascultau, încremeniţi, prezentarea despre distrugerea pădurilor din Portugalia cauzată de incendiile frecvente şi devastatoare care au loc în timpul verii. Pe ecran rulau imagini ale ultimului incendiu de la finalul lunii iunie care a ucis peste şaizeci de oameni şi a distrus 30.000 de hectare de pădure. În liniştea absolută aud vocea lui Israa adresându-mi o întrebare şoptită.

- Pot să pun şi eu un video după ce termină ei prezentarea?

- Sigur că da.

Israa făcea parte dintre cei patruzeci de participanţi din cadrul proiectului Young Photographers vs. Deforestation pe care l-am organizat la final de iunie în Moeciu de Jos. Au fost câte opt participanţi din Portugalia, Polonia, România, Armenia şi Serbia. Israa era venită împreună cu grupul portughez, deoarece se afla de trei ani în Portugalia cu o bursă de studiu. Înainte de a veni în Portugalia a locuit în ţara ei nativă, Siria.

După ce s-a terminat prezentarea Portugaliei, precum şi sesiunea de întrebări, Israa s-a ridicat şi s-a îndreptat către laptop. Le-am făcut semn polonezilor nedumeriţi care urmau să îşi înceapă prezentarea să aştepte puţin. Pe ecranul de proiecţie a început să ruleze un filmuleţ de prezentare a peisajelor naturale din Siria. Imagini absolut spectaculoase pe care dacă le-ai vedea fără să ştii despre ce ţară este vorba, te-ar face să vrei să o vizitezi cât mai curând. La jumătatea filmuleţului, Israa a pus pauză, după care a început să ne vorbească.

Ne-a spus că nu a vrut să ne arate imaginile cu Siria pe care le vedem la televizor. Nu a vrut să ne arate distrugere, ruine şi suferinţă pentru că vrea să îşi aducă aminte de ţara ei aşa cum a fost. Întocmai precum păstrăm în minte cea mai bună imagine a unui om drag şi nu chipul său în agonie, Israa ne-a condus, pe fiecare, în lumea din mintea ei, acolo unde a închis Siria pentru a o proteja de amputare.

Multe lucruri dintre cele pe care le-aţi văzut acum nu mai există, a continuat Israa. Imaginaţi-vă negru în locul lor. Negru şi cenuşă. Defrişările noastre sunt cauzate de război. Nu pierdem doar pădure, ci şi viaţă, cultură şi pe noi înşine. Şi atunci fugim unde putem şi e greu.

În momentul în care Israa vorbea, cu o sinceritate care tăia până la os, oamenii din cameră uitaseră complet de ei. Eram acolo, de cealaltă parte a lunii, întorşi la vârsta copilăriei atunci când neînfricarea catalizează empatia. După ce a terminat ce avea de spus, fără să ne vorbim, fără să ne facem semne între noi, ne-am ridicat cu toţii şi am luat-o în braţe. Treizeci şi nouă de oameni au simţit, în acelaşi moment, chemarea umanului pur şi au recurs la singurul gest pe care puteau să îl facă. Nu a contat câţi dintre noi erau pro sau împotriva refugiaţilor. Nu au contat orientarea politică a fiecăruia, modul de raportare la alte culturi, educaţia sau interesele – singurul lucru important în acel moment era că în faţa noastră se afla o fiinţă umană complet goală, care ne implora să o vedem. Nu a mai urmat o sesiune de întrebări şi dezbatere. Toate cuvintele care ar fi putut fi spuse se evaporaseră.

Nu vă aşteptaţi la o argumentaţie pentru schimbarea mentalităţii față de refugiaţi. Sunt oameni mai specializaţi decât mine care au scris capitole întregi pe această temă, fie că au fost pro sau contra. Întâmplarea pe care am trăit-o are cu totul alte valenţe – e despre perspectivă şi situarea de partea unei tabere, indiferent că vorbim despre refugiaţi, drepturi LGBT, BOR şi alte pseudo-dezbateri (în realitate concursuri de ţipat) care au loc în spaţiul public autohton.

Revenind la exemplul de la care am pornit, într-un raport de cercetare al Asociaţiei Pro Democraţia, disponibil aici, românii au dat nişte răspunsuri contradictorii privind criza refugiaţilor. Deşi 65% dintre respondenţi nu au fost de acord cu cota de 2475 de refugiaţi impusă de către Consiliul European, iar 54% dintre aceştia nu au fost de acord ca România să primească un singur refugiat, întrebaţi fiind în ce măsură simt ură faţă de aceştia, 67% dintre respondenţi au spus că deloc. La o primă vedere rezultatele pot părea contradictorii. Dacă ai posibilitatea de a ajuta un om care se îneacă şi nu o faci, nu înseamnă că îl urăşti?

Ei bine, nu neapărat. Acum vreo 3 ani, Emily Balcetis, asistent profesoral în cadrul Departamentului de Psihologie al NYU, a făcut un studiu extrem de interesant care a fost publicat şi în Journal of Experimental Psychology: General. A arătat participanţilor la acest studiu un filmuleţ în care era prezentată altercaţia dintre un tânăr şi un poliţist, finalizată cu lovirea tânărului de către poliţist şi arestarea sa. Ulterior, i-a întrebat cine este de vină. Toţi cei care au indicat că este vina poliţistului au greşit. Li s-a mai pus o dată filmuleţul şi li s-a spus la ce anume să fie atenţi. În aceste condiţii au putut observa cum tânărul a fost cel care l-a atacat prima dată pe poliţist, muşcându-l de mână. Cum a fost posibil ca un grup întreg de oameni să scape din vedere acest detaliu?

În momentul în care observăm ceva, avem diferite grade de atenţie. Tindem să acordăm mai multă atenţie întâmplărilor care ne confirmă propriile prejudecăţi şi, ulterior, să le folosim pentru a ne întări aceste prejudecăţi. Ceea ce observăm, de fapt, este jumătate de poveste. Cealaltă jumătate o creăm pe baza experienţelor proprii şi a convingerilor internalizate. Suntem ferm convinşi şi putem aduce argumente puternice, dar, uneori, ceea ce credem este format din fum şi spectre ale trecutului. Vocile devin din ce în ce mai ascuţite, iar cuvintele se transformă în sentinţe.

Asta se întâmplă deoarece trăim într-o cultură ale cărei principii despre contradicţie au fost stabilite în urmă cu mii de ani. Dacă două afirmaţii sunt contradictorii, înseamnă că una dintre ele este falsă. Dacă eu cred că un câine este periculos, iar stăpânul lui crede că nu este, unul dintre noi se înşală. Dacă X e de părere că nu există niciun pericol în a primi refugiaţi, iar Y e de părere că acest lucru poate avea consecinţe dramatice, unul dintre ei se înşală. Exemplele pot continua, le cunoaştem cu toţii deoarece trăim nişte vremuri ale polarităţii. În cultura estică, însă, contradicţia dintre doi termeni nu presupune, automat, falsitatea unuia dintre ei. Din contră, ea oferă perspectivă lucrurilor şi face trecerea dinspre un spaţiu bidimensional către unul tridimensional. Dacă două afirmaţii sunt în contradicţie, ar putea să însemne că realitatea este mai complexă decât am crezut.

Suntem în permanenţă expuşi la întâmplări care contravin principiilor noastre, iar asta ne face să simţim că lumea pe care ne-am construit-o este ameninţată. Credem că suntem duşi de nas şi manipulaţi. Reacţionăm agresiv şi preferăm narativul din mintea noastră chiar şi experienţelor empirice. Sculptăm ceea ce vedem până când îi dăm forma pe care ştim că trebuie să o aibă pentru a ne calma anxietatea. Iar apoi aşezăm frumos sculptura pe birou şi o aducem ca argument în orice discuţie contradictorie. Fabricăm dovezi pe bandă rulantă şi le prezentăm cu satisfacţie şi mândrie celorlalţi.

Însă, uneori, umanul pur sparge zidul creat de aceste dovezi. Scapă de sub controlul creierului şi răspunde într-un mod cu adevărat sincer. Ne dezgoleşte şi nici măcar nu ne este ruşine pentru că, în acele momente, nu există nimic mai natural decât goliciunea emoţiilor. Şi atunci, ca bucăţi de metal atrase de un magnet, ne ducem către fiinţa căreia, în mintea noastră, poate că i-am dat forma inamicului şi o luăm în braţe, doar pentru că are nevoie de contact uman. Doar pentru că vine în faţa ta şi te obliga să o vezi aşa cum e. Abia atunci avem în faţa ochilor povestea completă. Abia atunci părăsim spaţiul îngust al propriilor poveşti şi explorăm galaxiile celorlalţi, dând volumul puţin mai încet pentru a putea asculta freamătul culorilor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp