Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Ura de după taste şi experimentul Marinei Abramović, femeia care s-a transformat de bunăvoie într-un obiect

Acum mai bine de patruzeci de ani, în 1974, artista Marina Abramović a făcut un experiment extrem de interesant într-o galerie de artă din Belgrad. Într-o sală goală a amplasat o masă pe care a aşezat mai multe obiecte, printre care un trandafir, o pană, o pereche de foarfece, cuie, miere, parfum şi un pistol încărcat, cu un singur glonţ. De asemenea, pe masă exista un set de instrucţiuni pentru public. Timp de şase ore, persoanele din public erau invitate să folosească obiectele de pe masă în interacţiunea cu artista care, la rândul ei, se definea ca un obiect în acea seară. Împreună cu instrucţiunile exista şi un disclaimer prin care artista semnase că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru orice ar fi urmat să se petreacă şi că, din punct de vedere legal, niciunul dintre participanţii la experiment nu va fi responsabil pentru cum va alege să folosească obiectele de pe masă.

Când publicul a intrat în sală, Marina Abramović îi aştepta liniştită şi tăcută. Pe tot parcursul experimentului nu a scos niciun sunet. Iniţial, în primele două ore, oamenii au gâdilat-o cu pana, i-au dat să mănânce struguri, au pulverizat parfum pe corpul ei. Ulterior însă, pe măsură ce tensiunea creştea, publicul a început să experimenteze şi cu celelalte obiecte de pe masă. Au înţepat-o cu spinii trandafirului. I-au rupt hainele şi au tăiat-o. Unul dintre participanţi i-a gustat sângele. S-a ajuns până în punctul care, spre final, o persoană din public a luat pistolul încărcat de pe masă şi l-a îndreptat către faţa Marinei, ţinând degetul pe trăgaci. Din fericire, a fost deturnat de ceilalţi participanţi la experiment care nu erau pregătiţi să meargă atât de departe. La finalul celor şase ore, Abramović s-a ridicat şi s-a îndreptat către cei prezenţi. Fără excepţie, toate persoanele care au luat parte la experiment au fugit în acel moment. Confruntaţi cu umanizarea „obiectului” pe care îl folosiseră, toţi cei prezenţi au ales fuga de responsabilitatea etică. 

Ce a vrut să demonstreze artista prin acest experiment la limită? Cruzimea umană inerentă? Faptul că sub stratul superficial de educaţie şi civilizaţie există primordialul orientat către violenţă? Că, deşi nu suntem pregătiţi să acceptăm, răul face parte din natura umană? Posibil toate acestea, dar dincolo de aceste teorii, este mai important să reţinem o declaraţie a artistei în legătură cu cele întâmplate la Belgrad în 1974. „Dacă îi dai unui om o drujbă, vei sfârşi prin a-l provoca”, spune artista într-un interviu pentru The Guardian. Iar această frază este cheia pentru descifrarea experimentului de la la Belgrad. Dincolo de teoriile despre răul inerent, despre cruzime şi violenţă, mai importantă este provocarea – suntem capabili de a face rău atunci când suntem provocaţi. Adică atunci când avem toate instrumentele la îndemână şi nimic care să ne constrângă, în afară de propria moralitate. Iar moralitatea funcţionează cât timp percepem umanul. În momentul în care obiectivăm omul din faţa noastră, moralitatea nu mai constrânge deoarece nu este nimic imoral în a folosi un obiect.

Patruzeci de ani mai târziu, experimentul Marinei Abramović a ajuns global. Trăim în el în fiecare zi. Avem contextul, provocarea şi pistolul. Doar că nu există un singur glonţ, la fel cum nu există nici cei care să ne oprească din a apăsa trăgaciul.

Fumători vs. nefumători, susţinători ai drepturilor pentru persoanele homosexuale vs. Coaliţia pro Familie, susţinători ai unui partid politic vs. susţinătorii altui partid, pro avort vs. pro-life etc. Exemplele pot continua, dar cred că v-aţi făcut o idee. Contextul, galeria de artă din Belgrad, este internetul. Acesta este locul în care devenim judecători, procurori şi călăi şi apăsam trăgaciul în fiecare zi. Acesta este locul în care umanul devine obiect, iar cuvintele arme. De fiecare dată când apare un eveniment care generează păreri diferite, ia naştere ura. O ură viscerală, homicidală, exprimată cu voluptate. Iar această ură este principalul factor care împiedică învăţarea. Această ură ne face să ne izolăm în bule în care au acces doar oamenii care ne împărtăşesc opiniile. Suntem şocaţi când cineva care nu aparţine microuniversului propriu are o părere diferită pentru că, nu-i aşa, toţi pe care îi cunoaştem cred acelaşi lucru. Mai departe, această ură propulsată în exterior ajunge la ţintă, dar nu convinge pe nimeni. Încrâncenează şi produce indivizi care nu îşi vor exprima opiniile în mod clar pentru a nu fi supuşi oprobriului, dar care, în intimitatea oferită de o cabină de vot sau de o semnătură, vor acţiona nu atât pentru a-şi susţine o idee, cât pentru satisfacţia de a face fix acel lucru pentru care şi-au primit porţia de ură, întocmai precum angajatul tăcut pe care şeful îl terorizează şi îl ironizează constant şi care se răzbună atunci când vine HR-ul cu formularul de evaluare.

Vă întrebaţi de unde radicalismul global din ce în ce mai prezent în vieţile noastre? Vă întrebaţi cum de indivizi imprevizibili în sensul negativ al cuvântului, radicali şi îngrijorători acced în poziţii de putere? Ei bine, ura este răspunsul. Aceşti indivizi vin pe un val al urii care produce două efecte: generează o susţinere încrâncenată, pe de o parte, iar pe de altă elimină dezbaterea şi, ca atare, învăţarea. Astfel ia naştere un teren extrem de fertil pentru aceşti lideri a căror popularitate nu este decât efectul de bumerang al urii. Dezbaterea presupune disponibilitatea de a-l asculta cu adevărat pe celălalt, chiar dacă eşti înclinat să îl contrazici iniţial. Însă, prin natura ei, dezbaterea înseamnă să nu ştii dacă îl vei contrazice sau nu pe omul din faţa ta înainte ca el să deschidă gura. Şi tocmai de aceea o dezbatere reală este extrem de valoroasă deoarece ea are potenţialul de a te ajuta să vezi partea ascunsă a lunii – lumea prin ochii celui care îţi vorbeşte. Însă în momentul în care fetişul pentru propriile idei este mai puternic decât disponibilitatea de a învăţa, decât dorinţa de a experimenta cu sine şi de a explora mentalităţi opuse principiilor tale de viaţă, atunci ia naştere hate-speech-ul. Atunci suntem într-o galerie mică de artă din Belgrad şi ţinem pistolul în mână, repetându-ne obsesiv că de partea cealaltă a pistolului nu se afla un om, ci un obiect. Un fumător. Un gay. Un homofob. Un „postac”. 

Prin natura sa, internetul este un disclaimer. Pentru aproape orice ai face nu există o responsabilitate legală. Şi, nu mă înţelegeţi greşit, este foarte bine că se întâmplă aşa. Dar reversul acestei libertăţi este hate speech-ul. Internetul nu promovează ura, dar poate ajuta la proliferarea ei. Dincolo de acest aspect, se mai întâmplă un fenomen interesant în momentul în care suntem în faţa laptop-ului. Oamenii pe care îi citim sau cu care discutăm sunt foarte uşor de obiectivat. Avem o poză, un nume şi nişte rânduri. Nu îi auzi vocea, nu îi simţi privirea aţintită asupra ta, nu îi vezi zâmbetul şi nu îi auzi respiraţia. În teorie ştii că este vorba despre un om. În practică, este o ţintă într-un poligon de tir. Întocmai precum în experimentul Marinei Abramović, cu cât petrecem mai mult timp în camera virtuală a internetului, cu atât tindem să uităm că de partea cealaltă a conexiunii există oameni reali. 99% dintre cei care folosesc în mod constant hate-speech-ul, nu o vor face faţă în faţă. Un individ care va scrie că o persoană gay este o abominaţie şi o făptură mizerabilă nu îi va spune acelei persoane acelaşi lucru faţă în faţă. Iar aici nu intervine teama de confruntare, cât conştientizarea umanului din celălalt. Întocmai precum unul dintre primele lucruri pe care le face un agresor este să îşi reducă victima la tăcere pentru a-i anula umanitatea, un individ mai întâi va obiectiva o persoană, va reduce volumul umanităţii acelei persoane pentru a o putea agresa, ulterior. Puşi faţă în faţă cu propriile victime, aceştia vor fugi, întocmai precum au făcut-o participanţii la experimentul Marinei Abramović.

În fiecare zi reiterăm acest experiment, demonstrând acelaşi rezultat, de fiecare dată. Nu putem şi nici nu este dezirabil să combatem ura prin lege. Dar putem să ne oprim pentru un moment şi să reflectăm asupra pistolului din mână. Este necesar să apăsăm trăgaciul sau o facem din dorinţa de a ne justifica existenţa? Mai departe, apăsam pentru că este mai simplu şi mai la îndemână decât să explicăm, să ascultăm şi să conversăm? Pentru că în acest caz nu există nicio diferenţă între un individ complet manipulat de un anumit post de televiziune şi un individ care se consideră lucid, dar strânge la piept acel pistol. Este vorba despre aceeaşi lipsă de curiozitate, despre aceeaşi comoditate intelectuală, cea care împiedică individul să cerceteze şi să caute răspunsuri, făcându-l să apuce cu ambele mâini versiunea care îi place cel mai mult. Adevărul nu mai este tridimensional, nu mai există faţete multiple de descoperit şi nici unghiuri diferite de explorat. El se aplatizează, devine bidimensional, iar complexitatea lumii este redusă la nivelul unei schiţe. Iar atunci când întreaga lume devine o schiţă, nu avem de ce să ne mirăm că liderii politici devin reprezentări caricaturale sau că lipseşte complexitatea unei înţelegeri autentice. Totul se colorează în alb şi negru. Ironia este că albul şi negrul sunt interşanjabile în funcţie de perspectiva propriului microunivers. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu înțeleg ce caută fumătorii alături de celelalte categorii. Mi se pare ceva trivial și ridicol să discutăm de "persecuția pe care o îndură fumătorii" (lol) pe lângă homosexuali, pro-choice etc., care sunt chestiuni serioase și complexe. Oare autoarea e fumătoare? A supărat-o cineva recent? Caută validare pentru viciul ei? Mi se pare că scade grav din credibilitatea mesajului. Nu că aș fi înțeles mesajul, că m-a pierdut articolul pe final când a început să o dea în beletristică. Bănuiesc că ideea de bază e să nu fim nașpa unii cu alții. Mdap. Mă duc să îmi aprind o țigară. Sper să nu mă persecute nimeni.
    • Like 1
    • @ Maria Iliuta
      Eu, "omul cel rau din Tatarasi" [un cartier din Iasi], vreau sa va "persecut"... Fiindca am citit recent pe ultima pagina a ultimului numar din revista "Asul verde"ca femeile care fumeaza pot naste copii mai putin inteligenti.
      • Like 0
    • @ Maria Iliuta
      Andrei check icon
      Maria Iliuță, daca din ce ați citit ați rămas cu faptul că fumătorii sunt persecutați, atunci nu ați rămas cu nimic
      • Like 0
  • Între timp a mai avut loc un experiment. Vorbește de el Shankar Vedantam intr-o recenta emisiune pe NPR (dacă nu urmăriți „Hidden Brain”, poate comentariul acesta va tentează). În 2007, Wafaa Bilal, un artist din Chicago se mută pentru o lună într-o cămăruță care avea să fie gazda unui experiment. O masă, un pat, un computer. O lampă și un pistol cu vopsea de care era fixat un webcam, care transmitea live ce se intâmpla în cameră. Oricine putea vedea ce se intâmplă, oricine putea să apese pe trăgaci. Wafaa a petrecut o lună în această cameră, a fost impușcat de 70 000 de ori, a avut 80 de milioane de hituri pe internet din 128 de țări. De ce a făcut acest experiment? Wafaa s-a născut și a crescut în Irak și s-a mutat în SUA la începutul anilor 90. În 2004, unul din frații săi a fost ucis în timpul unui raid aerian. Wafaa s-a simțit neputincios, dar nu știa ce să facă. În 2007, a văzut un interviu cu un soldat american care opera drone. Drone care efectuau raiduri aeriene în Irak. Wafaa a fost șocat să vadă în ce măsură soldatul respectiv era deconectat, atât fizic, cât și emoțional de realitatea lui în SUA și de ceea ce producea pe teren, în Irak. În 2019, când ne întrebăm tot mai mult ce efecte are tehnologia asupra oamenilor – și asupra umanității din oameni, experimentul lui Wafaa sugerează câteva întrebări care devin o cheie de lectură a realității. Între timp, studii științifice serioase arată cum este afectat nivelul nostru de empatie în interacțiunile pe rețelele sociale, cum nivelul de empatie crește la cititorii de romane și scade pe twitter unde „succesul” se numără în retweeturi și cele mai multe retweeturi le au tweeturile care conțin o judecată morală exprimată cu indignare. Drept rezultat, indignații se indignează și mai mult – ceea ce va aduce, invariabil, retweeturi mai multe. E înfricosător să îți spui ca rețelele sociale nu doar reflectă o lume violentă, ci și contribuie la crearea ei. Episodul din Hidden Brain e mai complex si ofera noi chei de lectură in 2019 când ne intrebăm tot mai mult ce facem cu lumea în care trăim. https://www.npr.org/2019/07/22/744195502/you-2-0-the-empathy-gym
    • Like 0
  • Experimentul m-a dus cu gândul la Dogville.
    • Like 1
  • ma rog. eu daca am de spus, spun in primul rand direct in fata celui care ofenseaza. si nu neaparat intre 4 ochi. recunosc ca asta ma face destul de putin frecventabil de foarte multe persoane care refuza sa riste. dar alternativa de a fi ipocrit si sa suport ceea ce eu desconsider e inacceptabila.
    • Like 1
  • Frumos articolul ca formă, dar gol de substanță. NU oferă nici o soluție.
    Ne poate oferi autoarea vreo soluție pentru a ni-i urî pe Liviu Dragnea sau Viorica Dancilă, după ce aceștia chinuie un întreg popor de peste 2 ani ? Pe internet sau față în față ?
    • Like 3
    • @ Mario Popesco
      Sau pe cei care îi susțin pe aceștia...
      S-a văzut clar și simplu că Dragnea sistemul impus de PSD are inițiatori și susținători fără ultimii, primii nu are avea nici măcar voce.
      • Like 0
  • Saracul Nicolae Iorga, si el se intreba : "De unde atata ura ?". Si ce patzi ? A fost asasinat de niste bestii hitleriste imbracate in haine legionare. Sau ce patzira naivii legionari manipulatzi cu ura contra bolsevicilor, contra comunistilor. Au fost macelariti pe capete si de Carol al II-lea si de maresalul Antonescu si de bolsevicii dejisti.
    Cel mai recent in istoria noastra s-a vazut ura care a impaienjinit ochii injectati de sange ai celor care l-au executat pe Ceausescu si sotia, cu zeci de rafale de automat. Nici pe criminalul de razboi Ion Antonescu nu l-au ciuruit cum i-au ciuruit pe Ceausesti. Nu sunt nostalgic fan Ceausescu, exemplific doar ura. Uitati-va cata ura se propaga contra lui Constantinescu si cata ura se propaga acum contra lui Dragnea. Nu sunt nici fan Dragnea desi am stramosi teleormaneni.
    De fapt, inca de cand au luat puterea cei implementati noua in 1989 de dl Gorbaciov, ne tot manipuleaza si se straduie sa ne umple de ura. Sa amintim doar mineriadele.
    Biserica noastra crestina ar trebui sa practice morala crestina, dar rezultate nu se vad, doar ura se vede. Pana cand ? Probabil se vrea sa fim aruncati in mare sau trimisi in Madagascar,unde vroiau bestiile hitleriste sa-i trimita pe evrei. Bestiilor hitleriste nu le-a ajutat Dumnezeu si i-au salvat pe evrei. Poate Dumnezeu va salva si neamul romanesc de la piere. Dar poate ?
    • Like 1
    • @ Cristescu P. Radu
      check icon
      Eram zen pînă să citesc prostiile scrise de dvs!
      • Like 4
  • ...constientizarea umanului din ceilalti...bine si frumos spus!Sa ne gandim mai atent la acest aspect!Sa fim mai putin sententiosi.
    • Like 3
  • In 1974, in Yugoslavia comunista, un artist putea dispune de un pistol, sa-l lase in public, pe o masa ?
    • Like 2
  • Atat de interesant dar si dureros in acelasi timp...
    • Like 3
  • EXCELENT !...
    iată explicația ( care se alătură altor experimente relevante ) faptului că industria armamentului este cea mai dezvoltată și profitabilă !?...
    • Like 1


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult
sound-bars icon