Sari la continut

Ura de după taste şi experimentul Marinei Abramović, femeia care s-a transformat de bunăvoie într-un obiect

Acum mai bine de patruzeci de ani, în 1974, artista Marina Abramović a făcut un experiment extrem de interesant într-o galerie de artă din Belgrad. Într-o sală goală a amplasat o masă pe care a aşezat mai multe obiecte, printre care un trandafir, o pană, o pereche de foarfece, cuie, miere, parfum şi un pistol încărcat, cu un singur glonţ. De asemenea, pe masă exista un set de instrucţiuni pentru public. Timp de şase ore, persoanele din public erau invitate să folosească obiectele de pe masă în interacţiunea cu artista care, la rândul ei, se definea ca un obiect în acea seară. Împreună cu instrucţiunile exista şi un disclaimer prin care artista semnase că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru orice ar fi urmat să se petreacă şi că, din punct de vedere legal, niciunul dintre participanţii la experiment nu va fi responsabil pentru cum va alege să folosească obiectele de pe masă.

Când publicul a intrat în sală, Marina Abramović îi aştepta liniştită şi tăcută. Pe tot parcursul experimentului nu a scos niciun sunet. Iniţial, în primele două ore, oamenii au gâdilat-o cu pana, i-au dat să mănânce struguri, au pulverizat parfum pe corpul ei. Ulterior însă, pe măsură ce tensiunea creştea, publicul a început să experimenteze şi cu celelalte obiecte de pe masă. Au înţepat-o cu spinii trandafirului. I-au rupt hainele şi au tăiat-o. Unul dintre participanţi i-a gustat sângele. S-a ajuns până în punctul care, spre final, o persoană din public a luat pistolul încărcat de pe masă şi l-a îndreptat către faţa Marinei, ţinând degetul pe trăgaci. Din fericire, a fost deturnat de ceilalţi participanţi la experiment care nu erau pregătiţi să meargă atât de departe. La finalul celor şase ore, Abramović s-a ridicat şi s-a îndreptat către cei prezenţi. Fără excepţie, toate persoanele care au luat parte la experiment au fugit în acel moment. Confruntaţi cu umanizarea „obiectului” pe care îl folosiseră, toţi cei prezenţi au ales fuga de responsabilitatea etică. 

Ce a vrut să demonstreze artista prin acest experiment la limită? Cruzimea umană inerentă? Faptul că sub stratul superficial de educaţie şi civilizaţie există primordialul orientat către violenţă? Că, deşi nu suntem pregătiţi să acceptăm, răul face parte din natura umană? Posibil toate acestea, dar dincolo de aceste teorii, este mai important să reţinem o declaraţie a artistei în legătură cu cele întâmplate la Belgrad în 1974. „Dacă îi dai unui om o drujbă, vei sfârşi prin a-l provoca”, spune artista într-un interviu pentru The Guardian. Iar această frază este cheia pentru descifrarea experimentului de la la Belgrad. Dincolo de teoriile despre răul inerent, despre cruzime şi violenţă, mai importantă este provocarea – suntem capabili de a face rău atunci când suntem provocaţi. Adică atunci când avem toate instrumentele la îndemână şi nimic care să ne constrângă, în afară de propria moralitate. Iar moralitatea funcţionează cât timp percepem umanul. În momentul în care obiectivăm omul din faţa noastră, moralitatea nu mai constrânge deoarece nu este nimic imoral în a folosi un obiect.

Patruzeci de ani mai târziu, experimentul Marinei Abramović a ajuns global. Trăim în el în fiecare zi. Avem contextul, provocarea şi pistolul. Doar că nu există un singur glonţ, la fel cum nu există nici cei care să ne oprească din a apăsa trăgaciul.

Fumători vs. nefumători, susţinători ai drepturilor pentru persoanele homosexuale vs. Coaliţia pro Familie, susţinători ai unui partid politic vs. susţinătorii altui partid, pro avort vs. pro-life etc. Exemplele pot continua, dar cred că v-aţi făcut o idee. Contextul, galeria de artă din Belgrad, este internetul. Acesta este locul în care devenim judecători, procurori şi călăi şi apăsam trăgaciul în fiecare zi. Acesta este locul în care umanul devine obiect, iar cuvintele arme. De fiecare dată când apare un eveniment care generează păreri diferite, ia naştere ura. O ură viscerală, homicidală, exprimată cu voluptate. Iar această ură este principalul factor care împiedică învăţarea. Această ură ne face să ne izolăm în bule în care au acces doar oamenii care ne împărtăşesc opiniile. Suntem şocaţi când cineva care nu aparţine microuniversului propriu are o părere diferită pentru că, nu-i aşa, toţi pe care îi cunoaştem cred acelaşi lucru. Mai departe, această ură propulsată în exterior ajunge la ţintă, dar nu convinge pe nimeni. Încrâncenează şi produce indivizi care nu îşi vor exprima opiniile în mod clar pentru a nu fi supuşi oprobriului, dar care, în intimitatea oferită de o cabină de vot sau de o semnătură, vor acţiona nu atât pentru a-şi susţine o idee, cât pentru satisfacţia de a face fix acel lucru pentru care şi-au primit porţia de ură, întocmai precum angajatul tăcut pe care şeful îl terorizează şi îl ironizează constant şi care se răzbună atunci când vine HR-ul cu formularul de evaluare.

Vă întrebaţi de unde radicalismul global din ce în ce mai prezent în vieţile noastre? Vă întrebaţi cum de indivizi imprevizibili în sensul negativ al cuvântului, radicali şi îngrijorători acced în poziţii de putere? Ei bine, ura este răspunsul. Aceşti indivizi vin pe un val al urii care produce două efecte: generează o susţinere încrâncenată, pe de o parte, iar pe de altă elimină dezbaterea şi, ca atare, învăţarea. Astfel ia naştere un teren extrem de fertil pentru aceşti lideri a căror popularitate nu este decât efectul de bumerang al urii. Dezbaterea presupune disponibilitatea de a-l asculta cu adevărat pe celălalt, chiar dacă eşti înclinat să îl contrazici iniţial. Însă, prin natura ei, dezbaterea înseamnă să nu ştii dacă îl vei contrazice sau nu pe omul din faţa ta înainte ca el să deschidă gura. Şi tocmai de aceea o dezbatere reală este extrem de valoroasă deoarece ea are potenţialul de a te ajuta să vezi partea ascunsă a lunii – lumea prin ochii celui care îţi vorbeşte. Însă în momentul în care fetişul pentru propriile idei este mai puternic decât disponibilitatea de a învăţa, decât dorinţa de a experimenta cu sine şi de a explora mentalităţi opuse principiilor tale de viaţă, atunci ia naştere hate-speech-ul. Atunci suntem într-o galerie mică de artă din Belgrad şi ţinem pistolul în mână, repetându-ne obsesiv că de partea cealaltă a pistolului nu se afla un om, ci un obiect. Un fumător. Un gay. Un homofob. Un „postac”. 

Prin natura sa, internetul este un disclaimer. Pentru aproape orice ai face nu există o responsabilitate legală. Şi, nu mă înţelegeţi greşit, este foarte bine că se întâmplă aşa. Dar reversul acestei libertăţi este hate speech-ul. Internetul nu promovează ura, dar poate ajuta la proliferarea ei. Dincolo de acest aspect, se mai întâmplă un fenomen interesant în momentul în care suntem în faţa laptop-ului. Oamenii pe care îi citim sau cu care discutăm sunt foarte uşor de obiectivat. Avem o poză, un nume şi nişte rânduri. Nu îi auzi vocea, nu îi simţi privirea aţintită asupra ta, nu îi vezi zâmbetul şi nu îi auzi respiraţia. În teorie ştii că este vorba despre un om. În practică, este o ţintă într-un poligon de tir. Întocmai precum în experimentul Marinei Abramović, cu cât petrecem mai mult timp în camera virtuală a internetului, cu atât tindem să uităm că de partea cealaltă a conexiunii există oameni reali. 99% dintre cei care folosesc în mod constant hate-speech-ul, nu o vor face faţă în faţă. Un individ care va scrie că o persoană gay este o abominaţie şi o făptură mizerabilă nu îi va spune acelei persoane acelaşi lucru faţă în faţă. Iar aici nu intervine teama de confruntare, cât conştientizarea umanului din celălalt. Întocmai precum unul dintre primele lucruri pe care le face un agresor este să îşi reducă victima la tăcere pentru a-i anula umanitatea, un individ mai întâi va obiectiva o persoană, va reduce volumul umanităţii acelei persoane pentru a o putea agresa, ulterior. Puşi faţă în faţă cu propriile victime, aceştia vor fugi, întocmai precum au făcut-o participanţii la experimentul Marinei Abramović.

În fiecare zi reiterăm acest experiment, demonstrând acelaşi rezultat, de fiecare dată. Nu putem şi nici nu este dezirabil să combatem ura prin lege. Dar putem să ne oprim pentru un moment şi să reflectăm asupra pistolului din mână. Este necesar să apăsăm trăgaciul sau o facem din dorinţa de a ne justifica existenţa? Mai departe, apăsam pentru că este mai simplu şi mai la îndemână decât să explicăm, să ascultăm şi să conversăm? Pentru că în acest caz nu există nicio diferenţă între un individ complet manipulat de un anumit post de televiziune şi un individ care se consideră lucid, dar strânge la piept acel pistol. Este vorba despre aceeaşi lipsă de curiozitate, despre aceeaşi comoditate intelectuală, cea care împiedică individul să cerceteze şi să caute răspunsuri, făcându-l să apuce cu ambele mâini versiunea care îi place cel mai mult. Adevărul nu mai este tridimensional, nu mai există faţete multiple de descoperit şi nici unghiuri diferite de explorat. El se aplatizează, devine bidimensional, iar complexitatea lumii este redusă la nivelul unei schiţe. Iar atunci când întreaga lume devine o schiţă, nu avem de ce să ne mirăm că liderii politici devin reprezentări caricaturale sau că lipseşte complexitatea unei înţelegeri autentice. Totul se colorează în alb şi negru. Ironia este că albul şi negrul sunt interşanjabile în funcţie de perspectiva propriului microunivers. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte frumos articolul!!! As adauga: ura ca si întunericul "nu exista" ea reprezintă doar lipsa totala a luminii, in cazul nostru a iubirii!

    M-a învățat recent cineva ca in toata aceasta vâltoare de evenimente si senzații unicul mod de a merge corect mai departe este întoarcerea la principii si adaug eu cunoașterea continua! Respecti principiile ( sa nu minți, sa nu ucizi etc) fara menajamente si inveti... inveti continuu...
    • Like 0
    • Experimentul artistic al Marinei Abramović este tulburator si nu poate decit sa te revolte dar, mi-e greu sa vad umanitatea asa si inca si mai dificil sa fac o paralela lugubra cu lumea internetului - intru in mediul online de vreo 20 de ani - am discutat cu sute de persoane, daca nu mii ... in discutiile directe, am simtit ura doar din partea unui numar restrins de persoane - pot sa le numar pe degetele de la (o) mina si, marturisesc ca mi-au provocat doar o mila profunda: unii sint oameni pe care ii cunosc si le stiu indoielile, realizarile si neimplinirile; ei insisi traiesc un conflict interior mult mai nociv pt ei, decit ura pe care o manifesta din spatele unui ecran ... generalizarea, ca si simplificarea sint poate cele mai rele dintre tarele unei lumi in deriva ... cumva, din ele se naste si extremismul.
      • Like 0
      • Sint curioasa....a incercat cineva care a participat la experiment sa o "trezeasca"? Fiindca e clar ca daca un om se comporta ca un obiect are o problema, nu este o stare de normalitate. Sa o mingaie ca pe un copil, sa ii vorbeasca, sa o provoace sa rada....orice, numai sa o refaca umana......sau au raspuns doar la "dezumanizarea" in sensul de devitalizare cu dezumanizare adevarata
        • Like 0
        • Stimata d-na Ruxandra Burceascu, felicitari pt. material. Deosebit de nociv, de daunator starii de latenta a caracterului uman. Te face sa-ti folosesti neuronii, experienta de viata pt. a intelege comportamentul deviant al acestui ,,animal inteligent" devenit ,,om", spun cu larghete unii semeni. Voi fi cu ochii pe articolele dvs. Weekend placut.
          • Like 0
          • Frustrarea naște demoni iar aceștia scot afara tot ce este mai rău în fiinta umana. Cu cat ești mai needucat cu atât mai mult dai viata expresiilor reprimate și dobândite prin ura .
            • Like 1
            • Nu cred că este vorba de obiectivizare vs. umanizare ci mai degrabă despre pedepsirea faptei vs. scăparea fără pedeapsă. Omul este o ființă conflictuală asta fiind unul dintre atuurile cu ajutorul căruia a ajuns aici. Același lucru se întâmplă cu soldații din toate timpurile și toate armatele lumii când comit violențe asupra civililor (în zone ocupate) sau asupra altor soldați știind că nu vor plăti pentru faptele comise. Singurul lucru care diminuează apetitul pentru conflictul violent mutându-l în zona conflictelor de idei exprimate verbal este morala creștină transformată în legi.
              • Like 0
              • Dna autor, bun articol, multumesc. Cu privire la ce spuneti ca ura nu este si bu ar trebui pedepsita prin lege, va contrazic. Infractiunile motivate de ura sunt in multe tari pedepsite, si ar trebui sa fie asa, in opinia mea. Detalii https://en.m.wikipedia.org/wiki/Hate_crime
                • Like 1
                • Am vrut sa comentez articolul de cand l-am citit, dar nu am putut atunci. Acum unele impresii imi sunt mai sterse, sper sa nu merg mult pe langa. In primul rand, acesta nu este un expetiment stiintific, cel evocat, ci unul artistic.Exista o diferenta semnificativa intre ele, dar si in ce concluzii pot fi trase. De ce? Toate eforturile oamenilor de sttinta de a controla variabilele nu sunt degeaba. Altfel, concluzii metaforice pot fi trase nenumarate si experimentul poate fi interpretat cum vrei. Poti spune chiar ca dovedeste ca Satan merge printre noi. Dar nu poti trage de aici nicio concluzie reala despre oameni in general. In primul rand, ce fel de oameni atrage un astfel de experiment. Cine vine sa experimenteze aceasta postura?nu ma refer la artista ci la ceilalti protagonisti. Nu multi sunt oamenii cu adevarat capabili sa transforme un alt om in obiect doar pentru ca nu schiteaza niciun gest. Mai degraba am intalnit oameni care nici de morti nu se apropie, pentru ca nici atunci nu ii pot vedea ca obiecte. In natura umana evident ca exista instinctul de a ucide, de a cauza durere si suferinta cum exista si cea mai profunda compasiune. Daca natura umana nu le-ar permite, nu ar mai exista. Le vedem mereu,toate gesturile umane posibile reiterate pe scena vietii, de la un capat la altul al spectrului. Dar ce fel om este atat de fascinat de o asemenea oportunitate de a-si pune in act sadismul pe o alta fiinta umana intr-un asemenea cadru? Sadismul este inerent tuturor, insa oameni capabili sa obiectifice atat de usor o alta fiinta cred ca sunt mai rari. Internetul scoate personalul din relatii si extremizeaza reactiile. Dar acolo omul este intr-adevar doar un avatar. Fiecare din cei implicatii se "cearta" cu propriile proiectii. Nu exista un recipient in carne si oase in fata caruia neuronii nostri oglinda sa se activeze si sa se declanseze empatia. E un recipient gol al propriilor noastre elemente inconstiente - de dragoste sau ura. Dar celalalt nu e obiectificat, e mai degraba foarte prezent si viu, e dusmanul sau poate iubitul ideal. E o cearta in oglinda, in care nici prin gand nu-mi trece ca ma cert cu propria reflexie. Eu pun in celalalt si binele si raul. De aici tendinta spre extremizare, caci nu exista prezenta reala a celuilalt care sa aplice corectia perceptiei. Multi dintre noi, odata cu cresterea experientei noastre directe cu aceasta experienta a comunicarii online, evoluam in relatii, dezvoltam mecanisme de corectie chiar si in lipsa fizica a celuilalt. Invatam sa comunicam si sa existam online. Capacitatea de a dezumaniza, de a vedea intr-o fiinta un obiect sau un element infrauman tine insa de patologicul dinamicii umane, e mai degraba specifica celor a caror capacitate empatica nu functioneaza, a fost alterata. Si aici intervine responsabilitatea noastra ca oameni care crestem si interactionam cu copiii. Traumele severe, nerecunoasterea si neimpartasirea sentimentelor copiilor ii rup de ei insisi intr-atat incat pot transforma si pe un altul in obiect, asa cum s-au simtit ei tratati. Nu internetul e problema. Ea e tot la noi si in relatiile noastre de zi cu zi.
                  Nu stiu daca m-as fi speriat cand artista a inviat sau nu. E un soc sa te trezesti din acea fascinatie fata de intreaga scena care tb ca a fost socanta. Artista a provocat mintea in afara contextului si i-a oferit instrumente sa isi puna in act compulsiile rezultate din instincte dar si din vesnicile agresiuni la care e supusa fiinta in momentele vulnerabile ale vietii. O minte scoasa din context poate intra, cred eu, speculez, intr-un fel de transa, un spatiu unde functioneaza un limbaj specifc inconstientului. Actul in sine este simbolic nu are valoare de realitate si atunci lucruri altfel cenzurate se pun singure in scena. Provocarea ei a fost mai degraba ruperea contextului prin bizareria situatiei si nu instrumentele in sine, care probabil altfel nu ar fi dus la nimic. Cei care au trecut la act sadismul banuiesc ca au fost putini si erau cei mai tulburati dintre cei prezenti.
                  Poate fuga, reactia unui numar atat de mare de oameni m-ar fi impresionat clar si as fi intrat in panica, in raspunsul fugi, lupta sau incremeneste. Dar clar nu as fi fost printre cei care ar fi iesit in fata sa profit de pozitia artistei. Nu cred ca as fi simtit nevoia. Daca la extremis as fi facut-o, gesturile mele ar fi reflectat o nevoie de cunoastere, nu de agresare. Tu? Cred ca aceasta e valoarea experimentului, in a afla unde te afli? Cat anume din "raul"din tine - trauma ta, as zice eu - a ramas nevindecat, nerevendicat, intr-atat incat sa te fascineze o astfel de oportunitate de exprimare fara cenzura a cruzimii tale - inetente in noi toti? Poate si gradul de maturitate al unei societati reiese de aici: cat de mult ne agresam copiii si indivizii vulnerabili in societate pentru ca un grup, uneori majoritar, sa simta compulsia de a pune in act pulsiunile sale sadice - sa-si expuna trauma fara ca nimeni sa si-o asume?
                  • Like 4
                  • Iti multumesc pentru articolul acesta. Am rezonat perfect. Stiu ca nu exista adevar absolut, dar din punct de vedere individual si pur subiectiv, ceea ce ai scris este exact ceea ce simt. Probabil ni se pare ca suntem civilizati, avansati, minunati...dar abia am iesit din jungla. Daca generalizam, vom fi surprinsi sa constatam ca, in ciuda avansului tehnologic si a educatiei la nivel global, suntem o specie inca incapabila de a-si gestiona propria-i existenta si darurile primate ( sau dobandite ).
                    • Like 5
                    • Moralitatea/umanitatea sunt doar cuvinte goale fara un standard absolut pentru bine-rau, drept-nedrept. Daca standardul bine-rau e relativ, fiecare isi poate alege/modifica standardul dupa buna placere si nimeni nu are dreptul sa-i spuna ca n-are dreptate. Orice conflict, de la o discutie intre sot si sotie pana la razboaiele mondiale se reduce la aceasta divergenta de standard acceptat. Un standard absolut exista, dar societatea isi permite sa il manipuleze pentru ca nu vrea sa accepte autorul, iar rezultatele se vad.
                      • Like 1
                      • @ Alex Mala
                        Bine punctat! Exact la asta ma gandeam si eu in timp ce citeam articolul. Exista totul scris, cu subiect si predicat. Un standard absolut pentru bine si rau. Cum sa infrangi fiecare gand care te-ar duce catre ura si mandrie. Cum sa te lupti si sa invingi acel rau care nu este al firii. Caci daca ar fi al firii, nu te-ai mai simti atat de gol si uscat pe interior dupa ce il savarsesti. Este mult de scris pe tema asta. Din fericire sunt persoane care cunosc acel standard absolut pentru bine si rau si poate au fost in cadrul experimentului, dar despre ele nu se vorbeste niciodata.
                        • Like 1

                    Îți recomandăm

                    Grătare în pădure

                    Am zis să stăm, nu aveam unde merge mai departe. Ne-am ridicat cortul, am pregătit o cină uşoară şi ne-am ospătat cu conserve şi pâine. Oricum, toată mâncare noastră avea iz de mici. Nu ştiam sigur dacă mâncam chiftele, sandvişuri cu brânză sau budincă de vanilie. (Foto: fitness-nutritie.ro)

                    Citește mai mult