Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Ura de după taste şi experimentul Marinei Abramović, femeia care s-a transformat de bunăvoie într-un obiect

Acum mai bine de patruzeci de ani, în 1974, artista Marina Abramović a făcut un experiment extrem de interesant într-o galerie de artă din Belgrad. Într-o sală goală a amplasat o masă pe care a aşezat mai multe obiecte, printre care un trandafir, o pană, o pereche de foarfece, cuie, miere, parfum şi un pistol încărcat, cu un singur glonţ. De asemenea, pe masă exista un set de instrucţiuni pentru public. Timp de şase ore, persoanele din public erau invitate să folosească obiectele de pe masă în interacţiunea cu artista care, la rândul ei, se definea ca un obiect în acea seară. Împreună cu instrucţiunile exista şi un disclaimer prin care artista semnase că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru orice ar fi urmat să se petreacă şi că, din punct de vedere legal, niciunul dintre participanţii la experiment nu va fi responsabil pentru cum va alege să folosească obiectele de pe masă.

Când publicul a intrat în sală, Marina Abramović îi aştepta liniştită şi tăcută. Pe tot parcursul experimentului nu a scos niciun sunet. Iniţial, în primele două ore, oamenii au gâdilat-o cu pana, i-au dat să mănânce struguri, au pulverizat parfum pe corpul ei. Ulterior însă, pe măsură ce tensiunea creştea, publicul a început să experimenteze şi cu celelalte obiecte de pe masă. Au înţepat-o cu spinii trandafirului. I-au rupt hainele şi au tăiat-o. Unul dintre participanţi i-a gustat sângele. S-a ajuns până în punctul care, spre final, o persoană din public a luat pistolul încărcat de pe masă şi l-a îndreptat către faţa Marinei, ţinând degetul pe trăgaci. Din fericire, a fost deturnat de ceilalţi participanţi la experiment care nu erau pregătiţi să meargă atât de departe. La finalul celor şase ore, Abramović s-a ridicat şi s-a îndreptat către cei prezenţi. Fără excepţie, toate persoanele care au luat parte la experiment au fugit în acel moment. Confruntaţi cu umanizarea „obiectului” pe care îl folosiseră, toţi cei prezenţi au ales fuga de responsabilitatea etică. 

Ce a vrut să demonstreze artista prin acest experiment la limită? Cruzimea umană inerentă? Faptul că sub stratul superficial de educaţie şi civilizaţie există primordialul orientat către violenţă? Că, deşi nu suntem pregătiţi să acceptăm, răul face parte din natura umană? Posibil toate acestea, dar dincolo de aceste teorii, este mai important să reţinem o declaraţie a artistei în legătură cu cele întâmplate la Belgrad în 1974. „Dacă îi dai unui om o drujbă, vei sfârşi prin a-l provoca”, spune artista într-un interviu pentru The Guardian. Iar această frază este cheia pentru descifrarea experimentului de la la Belgrad. Dincolo de teoriile despre răul inerent, despre cruzime şi violenţă, mai importantă este provocarea – suntem capabili de a face rău atunci când suntem provocaţi. Adică atunci când avem toate instrumentele la îndemână şi nimic care să ne constrângă, în afară de propria moralitate. Iar moralitatea funcţionează cât timp percepem umanul. În momentul în care obiectivăm omul din faţa noastră, moralitatea nu mai constrânge deoarece nu este nimic imoral în a folosi un obiect.

Patruzeci de ani mai târziu, experimentul Marinei Abramović a ajuns global. Trăim în el în fiecare zi. Avem contextul, provocarea şi pistolul. Doar că nu există un singur glonţ, la fel cum nu există nici cei care să ne oprească din a apăsa trăgaciul.

Fumători vs. nefumători, susţinători ai drepturilor pentru persoanele homosexuale vs. Coaliţia pro Familie, susţinători ai unui partid politic vs. susţinătorii altui partid, pro avort vs. pro-life etc. Exemplele pot continua, dar cred că v-aţi făcut o idee. Contextul, galeria de artă din Belgrad, este internetul. Acesta este locul în care devenim judecători, procurori şi călăi şi apăsam trăgaciul în fiecare zi. Acesta este locul în care umanul devine obiect, iar cuvintele arme. De fiecare dată când apare un eveniment care generează păreri diferite, ia naştere ura. O ură viscerală, homicidală, exprimată cu voluptate. Iar această ură este principalul factor care împiedică învăţarea. Această ură ne face să ne izolăm în bule în care au acces doar oamenii care ne împărtăşesc opiniile. Suntem şocaţi când cineva care nu aparţine microuniversului propriu are o părere diferită pentru că, nu-i aşa, toţi pe care îi cunoaştem cred acelaşi lucru. Mai departe, această ură propulsată în exterior ajunge la ţintă, dar nu convinge pe nimeni. Încrâncenează şi produce indivizi care nu îşi vor exprima opiniile în mod clar pentru a nu fi supuşi oprobriului, dar care, în intimitatea oferită de o cabină de vot sau de o semnătură, vor acţiona nu atât pentru a-şi susţine o idee, cât pentru satisfacţia de a face fix acel lucru pentru care şi-au primit porţia de ură, întocmai precum angajatul tăcut pe care şeful îl terorizează şi îl ironizează constant şi care se răzbună atunci când vine HR-ul cu formularul de evaluare.

Vă întrebaţi de unde radicalismul global din ce în ce mai prezent în vieţile noastre? Vă întrebaţi cum de indivizi imprevizibili în sensul negativ al cuvântului, radicali şi îngrijorători acced în poziţii de putere? Ei bine, ura este răspunsul. Aceşti indivizi vin pe un val al urii care produce două efecte: generează o susţinere încrâncenată, pe de o parte, iar pe de altă elimină dezbaterea şi, ca atare, învăţarea. Astfel ia naştere un teren extrem de fertil pentru aceşti lideri a căror popularitate nu este decât efectul de bumerang al urii. Dezbaterea presupune disponibilitatea de a-l asculta cu adevărat pe celălalt, chiar dacă eşti înclinat să îl contrazici iniţial. Însă, prin natura ei, dezbaterea înseamnă să nu ştii dacă îl vei contrazice sau nu pe omul din faţa ta înainte ca el să deschidă gura. Şi tocmai de aceea o dezbatere reală este extrem de valoroasă deoarece ea are potenţialul de a te ajuta să vezi partea ascunsă a lunii – lumea prin ochii celui care îţi vorbeşte. Însă în momentul în care fetişul pentru propriile idei este mai puternic decât disponibilitatea de a învăţa, decât dorinţa de a experimenta cu sine şi de a explora mentalităţi opuse principiilor tale de viaţă, atunci ia naştere hate-speech-ul. Atunci suntem într-o galerie mică de artă din Belgrad şi ţinem pistolul în mână, repetându-ne obsesiv că de partea cealaltă a pistolului nu se afla un om, ci un obiect. Un fumător. Un gay. Un homofob. Un „postac”. 

Prin natura sa, internetul este un disclaimer. Pentru aproape orice ai face nu există o responsabilitate legală. Şi, nu mă înţelegeţi greşit, este foarte bine că se întâmplă aşa. Dar reversul acestei libertăţi este hate speech-ul. Internetul nu promovează ura, dar poate ajuta la proliferarea ei. Dincolo de acest aspect, se mai întâmplă un fenomen interesant în momentul în care suntem în faţa laptop-ului. Oamenii pe care îi citim sau cu care discutăm sunt foarte uşor de obiectivat. Avem o poză, un nume şi nişte rânduri. Nu îi auzi vocea, nu îi simţi privirea aţintită asupra ta, nu îi vezi zâmbetul şi nu îi auzi respiraţia. În teorie ştii că este vorba despre un om. În practică, este o ţintă într-un poligon de tir. Întocmai precum în experimentul Marinei Abramović, cu cât petrecem mai mult timp în camera virtuală a internetului, cu atât tindem să uităm că de partea cealaltă a conexiunii există oameni reali. 99% dintre cei care folosesc în mod constant hate-speech-ul, nu o vor face faţă în faţă. Un individ care va scrie că o persoană gay este o abominaţie şi o făptură mizerabilă nu îi va spune acelei persoane acelaşi lucru faţă în faţă. Iar aici nu intervine teama de confruntare, cât conştientizarea umanului din celălalt. Întocmai precum unul dintre primele lucruri pe care le face un agresor este să îşi reducă victima la tăcere pentru a-i anula umanitatea, un individ mai întâi va obiectiva o persoană, va reduce volumul umanităţii acelei persoane pentru a o putea agresa, ulterior. Puşi faţă în faţă cu propriile victime, aceştia vor fugi, întocmai precum au făcut-o participanţii la experimentul Marinei Abramović.

În fiecare zi reiterăm acest experiment, demonstrând acelaşi rezultat, de fiecare dată. Nu putem şi nici nu este dezirabil să combatem ura prin lege. Dar putem să ne oprim pentru un moment şi să reflectăm asupra pistolului din mână. Este necesar să apăsăm trăgaciul sau o facem din dorinţa de a ne justifica existenţa? Mai departe, apăsam pentru că este mai simplu şi mai la îndemână decât să explicăm, să ascultăm şi să conversăm? Pentru că în acest caz nu există nicio diferenţă între un individ complet manipulat de un anumit post de televiziune şi un individ care se consideră lucid, dar strânge la piept acel pistol. Este vorba despre aceeaşi lipsă de curiozitate, despre aceeaşi comoditate intelectuală, cea care împiedică individul să cerceteze şi să caute răspunsuri, făcându-l să apuce cu ambele mâini versiunea care îi place cel mai mult. Adevărul nu mai este tridimensional, nu mai există faţete multiple de descoperit şi nici unghiuri diferite de explorat. El se aplatizează, devine bidimensional, iar complexitatea lumii este redusă la nivelul unei schiţe. Iar atunci când întreaga lume devine o schiţă, nu avem de ce să ne mirăm că liderii politici devin reprezentări caricaturale sau că lipseşte complexitatea unei înţelegeri autentice. Totul se colorează în alb şi negru. Ironia este că albul şi negrul sunt interşanjabile în funcţie de perspectiva propriului microunivers. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • In 1974, in Yugoslavia comunista, un artist putea dispune de un pistol, sa-l lase in public, pe o masa ?
    • Like 0
  • Atat de interesant dar si dureros in acelasi timp...
    • Like 0
  • EXCELENT !...
    iată explicația ( care se alătură altor experimente relevante ) faptului că industria armamentului este cea mai dezvoltată și profitabilă !?...
    • Like 0
  • Foarte bun articolul. Vreau sa dezbat un subiect: Hitler era sau nu transparent? Si cum de totusi lumea l a ales. Nu putea fi oprit?
    • Like 0
  • Nimic surpinzator!Sarbii sunt-impreuna cu rusii-cele mai sanguinare
    si mai salbatice asa-zise popoare dintre slavi.
    Cele mai infioratoare atrocitati le-au comis-pe parcursul tuturor conflictelor din propria istorie-sarbii.Sunt convins ca vor exista debili care imi vor raspunde si vor scrie despre prietenia romano-sarba si ca Serbia si Marea neagra au fost singurii vecini buni ai Romaniei-le recomand sa faca o excursie in Valea Timocului si sa poarte cateva conversatii cu romanii de acolo.Sa afle ce inseamna deznationalizare,biserici romanesti incendiate,obligatia de a-si tine slujba religioasa din carti cu grafie slavona.
    sau sa discute cu croatii din Vukovar,Dalj,Ovcara,Srebreno,Mlini.Sau cu cei din Dubrovnik,oras monument UNESCO,bombardat de artileria sarba.
    Cei care -inca-mai cred ca sarbii sunt un popor si nu o hoarda de talibani ortodocsi,sunt sau usor retardati sau spalati pe creier cu Persil.
    • Like 0
  • eu tot nu pot crede ca acel experiment a existat ! ma refer la rezultate, la reactiile celor prezenti ! la reactiile finale ! nu pot sa cred ! un bun prieten , fost ofiter de politie actualmente om de afaceri imi spunea nu mai conteaza contextul : "Sorine , exista oameni al carui scop in viata este sa faca rau altor oameni !" Mie tot nu-mi vine sa cred !
    • Like 0
  • Foarte frumos articolul!!! As adauga: ura ca si întunericul "nu exista" ea reprezintă doar lipsa totala a luminii, in cazul nostru a iubirii!

    M-a învățat recent cineva ca in toata aceasta vâltoare de evenimente si senzații unicul mod de a merge corect mai departe este întoarcerea la principii si adaug eu cunoașterea continua! Respecti principiile ( sa nu minți, sa nu ucizi etc) fara menajamente si inveti... inveti continuu...
    • Like 4
  • Experimentul artistic al Marinei Abramović este tulburator si nu poate decit sa te revolte dar, mi-e greu sa vad umanitatea asa si inca si mai dificil sa fac o paralela lugubra cu lumea internetului - intru in mediul online de vreo 20 de ani - am discutat cu sute de persoane, daca nu mii ... in discutiile directe, am simtit ura doar din partea unui numar restrins de persoane - pot sa le numar pe degetele de la (o) mina si, marturisesc ca mi-au provocat doar o mila profunda: unii sint oameni pe care ii cunosc si le stiu indoielile, realizarile si neimplinirile; ei insisi traiesc un conflict interior mult mai nociv pt ei, decit ura pe care o manifesta din spatele unui ecran ... generalizarea, ca si simplificarea sint poate cele mai rele dintre tarele unei lumi in deriva ... cumva, din ele se naste si extremismul.
    • Like 1
  • Sint curioasa....a incercat cineva care a participat la experiment sa o "trezeasca"? Fiindca e clar ca daca un om se comporta ca un obiect are o problema, nu este o stare de normalitate. Sa o mingaie ca pe un copil, sa ii vorbeasca, sa o provoace sa rada....orice, numai sa o refaca umana......sau au raspuns doar la "dezumanizarea" in sensul de devitalizare cu dezumanizare adevarata
    • Like 1
  • Stimata d-na Ruxandra Burceascu, felicitari pt. material. Deosebit de nociv, de daunator starii de latenta a caracterului uman. Te face sa-ti folosesti neuronii, experienta de viata pt. a intelege comportamentul deviant al acestui ,,animal inteligent" devenit ,,om", spun cu larghete unii semeni. Voi fi cu ochii pe articolele dvs. Weekend placut.
    • Like 0

Îți recomandăm

Savana Unistrat

În loc de două sau trei, mai bine nu folosești decât un strat. Dacă auzi tot mai multe persoane în jurul tău care utilizează adverbul decât în preajma unui verb doar la forma negativă și prieteni care nu plasează din cauza decât într-un context negativ, atunci toate acestea s-ar putea să se întâmple datorită lecției naționale de gramatică și lexic la care am luat parte în ultima vreme în timp ce urmăream pauzele publicitare de la televizor sau reclama de pe website-urile preferate.

Citește mai mult

startup - Getty Images

„Cine să vină, mamă, la Costești?" Când le-a spus că vrea să se întoarcă din Germania, unde lucra de 10 ani ca avocat, iar soțul ei ca arhitect, și că vor să își deschidă o pensiune în comuna Costești, părinții Otiliei Loidl nu și-au ascuns scepticismul. (Foto Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

România asigurată- infografic 1

„România asigurată” este un alt fel de ABC, în țara tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte. Conform studiilor, doar 6% dintre români economisesc în perioada în care muncesc pentru timpul în care ies la pensie. Procentul celor care se gândesc să-și facă asigurare de viață este de doar 2-3% „România asigurată” vorbește despre temerile, dar și despre percepțiile românilor în ceea ce privește asigurările de viață.

Citește mai mult