Foto: Guliver Getty Images
O prietenă, fostă colegă din perioada când predam filosofie la liceu, m-a sunat - pentru a mai sta de vorbă - și, la un moment dat, mi-a spus ce i s-a întâmplat în urmă cu câteva zile:
„Știi că eu nu le am cu device-urile de niciun fel, mă stresează, cred că am o tehnofobie acută. Eu folosesc calculatorul doar pentru a scrie în Word, pentru navigare pe net, mailuri și cam atât! Acum, de când s-au închis școlile, provocarea mea a fost să-mi țin lecțiile virtual, folosind platformele de online teaching! Mă stresa ideea că nu voi face față situației! Trebuia să instalez o aplicație, căutam pe net și mi-am dat seama că sunt depășită! Am eu un elev pasionat de tehnologiile noi, ca de altfel toți tinerii din ziua de azi și mi-am înfrânt orgoliul, l-am sunat, cerându-i ajutor! M-am prezentat, el mi-a răspuns foarte amabil și, spunându-i ce mă stresează, mă întreabă:
- Pot să mă conectez remote la calculatorul dumneavoastră?
- Da, sigur, dar ce trebuie să fac pentru asta?
- Să deschideți „Team viewer”.
- Nu știu ce înseamnă, îi spun parcă mai stresată decât eram oricum!
- Haideți că vă explic eu la telefon ce să faceți, îmi spune foarte amanbil!
În fine, după ce mi-a spus pas cu pas tot ce trebuie să fac a reușit să se conecteze pe calculatorul meu! A căutat ceva pe google în engleză, dădea click-uri cu o dexteritate care m-a uimit, l-am tot întrerupt ca să înțeleg ce am de făcut, viteza lui era prea mare pentru capacitatea mea de a înțelege! Cu o voce prietenoasă mi-a spus că pot oricând să-l opresc! M-a ascultat cu atenție de fiecare dată, avea o răbdare infinită și, în timp ce îmi explica, în sinea mea s-au derulat toate acele momente când le spuneam elevilor că nu îmi place să fiu întreruptă, mi se făcuse rușine și simțeam că toată pedagogia mea devenise irelevantă în fața acestui copil de 14 ani care m-a încurajat să pun întrebări si apoi la final mi-a spus:
- Să știți că nu este greu și, dacă apăsați pe o tastă greșită, nu se strică nimic, calculatorul este doar un instrument!
- Vai, îți mulțumesc că m-ai ajutat, i-am spus cu o blândă docilitate!
- Este o bucurie sa mă simt util, este normal să ajut, altfel la ce bun învățăm dacă nu pentru a ajuta!
Cuvintele elevului meu mi-au sintetizat dintr-o dată toată teoria pedagogiei lui Frobenius pe care o citisem! Da, îmi spuneam, are dreptate, nu învățăm pentru a ne satisface un orgoliu, ci pentru a-i ajuta pe alții!”
Am ascultat-o pe fosta mea colegă în timp ce îmi spunea:
„- Știi, mi-am dat seama că distanțarea asta, în mod paradoxal, m-a apropiat de elevii mei! I-am perceput altfel. Mi-am dat seama că ei știu multe lucruri și că sunt mai liberi, mai deschiși în fața a tot ce este nou!
Apoi a continuat cu o voce emoționată:
- Mi-e dor de ei, abia aștept să-i văd pe toți, să-i strâng in brațe. Îmi lipsesc mult! N-o să-i mai cert când mă vor întrerupe! Niciodată”.
Am fost mișcat de realatarea fostei mele colege și după ce am încheiat conversația mi-au venit in minte cuvintele lui Noica: „Într-o școală adevărată nu se știe cine dă și cine primește”.
Cred că unica superioritate a omului este bunătatea și răbdarea de a fi pentru celălat o punte mai frumoasă (în)spre lume! Pare puțin? Este tot ce poate fi mai nobil!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.