Am devenit cioban dintr-o necesitate spirituală. Mitul care povestește originea strămoșilor mei dezvăluie cum oaia a rămas singurul animal sfânt iar strămoșii mei, niște oameni nărozi (nărod înseamnă om dintr-o bucată, capabil să îndure vitregiile vremii și vremurilor), au fost sortiți, pe veci, să fie ciobani la oile lui Dumnezeu. M-am simțit împlinit sufletește, după o adolescență zbuciumată, abia datorită oilor și, prin ele, conștiinței că mă re-integrez în rânduiala milenară a poporului meu.
Întâmplător, apoi, am ajuns student al facultății de etnologie. Așa mi-am însușit cultura etnică în mod conștient, lucid, lăsând să conviețuiască în mine cercetătorul și obiectul cercetării sale. Formația științifică m-a învățat să caut, să analizez, să dezgrop și să deslușesc o lume dispărută sau transfigurată; modul de viață mi-a prilejuit bucuria de a-mi însuși această lume, întocmai cum un șaman invocă și se lasă posedat de un spirit.
De 8 ani de zile trăiesc permanent în lumea oilor, a câinilor, a sălbăticiunilor, a duhurilor și a ciobanilor adevărați. Prin cele ce vă voi povesti mai departe nu vă voi desluși un mister; vreau doar să vă dezvălui profunzimile sale.
Iată misterul:
România are cea mai mare populație de carnivore mari din Europa, în ciuda existenței unei economii pastorale de mare anvergură. Cum au putut supraviețui ciobanii alături de lupi, urși și râși? E o întrebare pe care și-o pune încă restul Europei, în efortul de a reintegra acești prădători într-o lume în care, vreme de sute de ani, nu și-au mai găsit locul și în care nimeni nu vrea să le mai facă loc. Asta deși, spre deosebire de România, statele occidentale oferă crescătorilor de oi despăgubiri de zeci de milioane de euro anual pentru stricăciunile produse de sălbăticiuni.
Marcu Jura, cioban
Astăzi, aceeași problemă se ridică și la noi, pe fondul unei legi a vânătorii care, în loc să protejeze ceva, a declanșat un adevărat război pe care păstorii se văd nevoiți să îl ducă pe două fronturi: pe de o parte cu vânătorii, pe de alta cu lupii, urșii, râșii, vulpile, mistreții și, mai nou, șacalii. O conviețuire pașnică de mii de ani a fost periclitată în mod iresponsabil printr-o ședință parlamentară de câteva ore. Subiectul a fost dezbătut în fel și chip de autorități, oieri, mass-media și publicul larg iar dezbaterea e departe de a se fi încheiat.
Deschid aici o perspectivă pe care nimeni nu a abordat-o: dimensiunea spirituală a păstoritului românesc. Poporul român și-a creat un sistem religios aparte numit de Mircea Eliade creștinism cosmic. Acesta a supraviețuit în comunitățile tradiționale de păstori mai mult decât oriunde și el reprezintă cheia înțelegerii profunde a subiectului dezbătut acum.
Sălbăticiunile au toate rostul lor, rânduit dinainte. Ciobanul nu are voie să le ucidă decât în condiții extreme: când nu are cu ce se hrăni, în legitimă apărare ori când ele își încalcă propria rânduială, devenind prea stricătoare.
Spre deosebire de creștinismul Bisericii, în creștinismul cosmic omul nu se consideră stăpânul creației ci o parte a ei; Dumnezeu nu i-a încredințat întreaga lume spre stăpânire, ci spre folosință chibzuită. Nu spre viețuire, ci spre conviețuire. Sălbăticiunile din natură, păsări și animale, sunt semenii omului. Toate au fost, la un moment dat, ființe umane dar au devenit animale în urma încălcării unor tabuuri, în urma unor blesteme ori prin voință divină. Casa lor este muntele, codrul, câmpia. Este întocmai mediul în care trăiește ciobanul. Un mediu imprevizibil, plin de primejdii, populat de sălbăticiuni, de spirite și ființe mitice care veghează asupra lor, impunând o lege a naturii căreia ciobanul trebuie să i se supună pentru a fi acceptat. Lupii și urșii, șerpii, furtunile cu grindină și fulgere, pădurile, pășunile au zeități, spirite ori ființe mitice protectoare, li se consacră sărbători și au un cult încărcat de credințe și superstiții arhaice. Singurul loc în care ciobanul e stăpân e vatra - vatra casei și vatra satului. Vatra e spațiul consacrat vieții umane; odată ieșit din el, ciobanul e un intrus. Spre a fi acceptat, el trebuie să respecte rânduiala naturii, la fel cum un oaspete e binevenit doar dacă respectă regulile din casa gazdei. De pildă, nu are voie să fluiere ori să chiuie după asfințit și i se interzic relațiile sexuale în afara vetrei satului.
Spiritele, ființele mitice care populează natura îl ajută pe cioban să supraviețuiască în mediul ostil numai și numai dacă face totul după rânduială; de îndată ce încalcă rostul, ele devin violente și răzbunătoare.
Sălbăticiunile au toate rostul lor, rânduit dinainte. Ciobanul nu are voie să le ucidă decât în condiții extreme: când nu are cu ce se hrăni, în legitimă apărare ori când ele își încalcă propria rânduială, devenind prea stricătoare.
Iată de ce, de câte ori cineva din stână se plângea că a venit ursul, baciul Nelu lu Boboacă din Jieț spunea: „Fugi, bă, că n-o venit niciun urs, noi am venit la el!” Unchiu Culiță al lu Pătru nici nu se clintea din cojoc. „Lăsați-l, bă, striga, c-o ia pe-a lui și să duce!” Dacă nu e închisă în obor, oaia pe care o ia ursul pleacă de bunăvoie. A existat un caz la stâna din Slăvei (Parâng) în care ciobanii au întors aceeași oaie de 5 ori din calea ursului și a luat-o ursul a doua zi, pe pășune. Dacă ursul sare în obor, nu ia orice oaie: aleargă printre ele până dă de cea potrivită. Ciobanii cred că ursul o vede roșie. Ursul nu ia decât ce îi e dinainte rânduit de divinitate, cu excepția cazurilor când proprietarul oii o numește să fie a lui. Se crede că o oaie căreia îi spui la necaz: „Mânce-te ursul!” mai bine o tai, că oricum ți-o ia. Pe 1 august se serbează Macoveiul sau Ziua Ursului. Ciobanii nu lucrează și țin post negru, ca să facă și ursul la fel tot restul anului când vine vorba de oi.
În ce privește lupul, lucrurile sunt mult mai complexe. Dacă ursul e poreclit „Nărodul” pentru că vine la oi fățiș, cu puterea, lupul este temut și asemănat cu strigoiul. „Bă, îmi spunea Unchiu Culiță, cine i-o zâs lup, nu i-o zâs degeaba! Ăsta n-are covercă, nu mâncă iarbă și trece-ntr-o noapte 7 hotare.” Niciodată nu ești destul de precaut când vine vorba de lupi. Lupii sunt câinii lui Sânpetru, divinitate care îi ține în lanț și îi asmute împotriva dracilor. Deci lupii nu sunt considerați malefici. Lor li se consacră numeroase zile de sărbătoare: Gădineții de toamnă (3 zile înainte și 3 zile după Lăsata Secului), Gădineții de iarnă (3 zile la sfârșitul lunii ianuarie) și Gădinetele sau Sânpetru hăl șchiop, în 16 ianuarie. Sânpetru împarte prada lupilor la Gădineții de toamnă. Dacă în cursul anului lupul găsește o pradă care nu i-a fost rânduită, i se încleștează gura. Unul din lupi e șchiop și nu ajunge decât o lună mai târziu la locul de întâlnire a haitei. El, prin urmare, nu mai are prada rânduită și poate ucide orice, chiar și pe oamenii care nu îi serbează ziua. De aceea el este cel mai temut. Lupii prea agresivi, care ies din tipare, sunt considerați pricolici. Aceștia sunt oameni născuți cu blestem, care se dau de 3 ori peste cap și se preschimbă în lupi (sau câini). Ei sunt provocatori pentru ciobani tocmai pentru a-i determina să-i lovească, fiindcă blestemul lor se ridică numai prin curgere de sânge. Atunci devin pe loc oameni și mulțumesc celor care îi scapă de blestem. „Treceam cu oile pe la Ocoliș, povestește Tușa Anuța. Un cioban beut o drăcuit un câne. Atunci m-o întrebat un bătrân la o poartă: Muiere, ori cum dați cânii la Rău? Să crezi ce îți spun, c-am fost pricolici și 7 ani am umblat cu lupii, da la târla unde or fost cânii nedați la Rău nu puteam intra, că ne săgeta la inimă lătratu lor.”
„Lupu își știe numele și să teme de el, spune aceeași Tușa Anuța lu Liță. Dacă apuci să strâgi la el Lupu!, stă-n loc și să uită, ș-atunci apucă cânii să-i taie calea.” E singura ocazie când ai voie să-i pronunți numele. În rest îl numești gadină, joavină, lighioană. „Dacă-i pomeni numele altucând, iacă și lupu-n oi.” De aici proverbul „Vorbești de lup și lupul la ușă”. În afara sărbătorilor consacrate, mai există o serie de practici ori tabuuri care sunt respectate cu sfințenie: să legi gura foarfecilor de Gădineți (să fie legată gura lupului peste an), să postești lunea (să postească și lupii restul săptămânii), să nu bați câinele cu mătura (că-l mâncă lupul), să nu vorbești de el la masă (că-l poftești), să nu-l pomenești după asfințit (că umblă noaptea), să nu încerci să-l omori dacă nu ți-a dat motiv să-l consideri pricolici (că se răzbună) etc. Dacă respecți toate aceste lucruri nu ai de ce să te temi.
Oile sunt animalele lui Dumnezeu. Ca să-l ajute pe cioban să i le păzească, Dumnezeu i-a dat câinii. Câine ciobănesc nu poate fi orice câine. El e ales din naștere, la fel cum omul e ales din naștere să fie strigoi, șoloimonar, vraci ori șaman. Are vocație, am putea spune, deși e mai mult de atât.
Câini ciobănești ies unul, cel mult doi într-un cuib, sau poate niciunul. Ei se aleg de mici dintre ceilalți: sunt singuratici, retrași, precauți, neîncrezători. Între frații lor, par fricoși. Dar ei, de fapt, sunt mai mult decât câini, sunt darul lui Dumnezeu pentru ciobani, spirite încarnate să protejeze ciobanul și turma. Dacă n-ajung la oi, acești câini vor fi „ratați”. Toate se iartă omului, numai lovirea ori uciderea unui asemenea câine nu se iartă în veci. Când ciobanul alege cățelul, vine Dracul și îi ia ochii, să aleagă unul mare, sociabil, frumos. Astfel, râvna Diavolului de a-i lua lui Dumnezeu oile e mult mai ușoară. Iată de ce, din câți câini sunt pe la stâni, puțini sunt ciobănești. Alegerea cățelului e urmată de alegerea numelui potrivit. Câinele primește nume de viteaz legendar, ca și cum acel erou s-ar reîncarna în el: Oltu, Mureș, Iancu, Gruia, Novac, Mantu etc. Acești câini, la rândul lor, devin legendă, și duc numele mai departe. Urmează inițierea, deloc ușoară pentru cățel. Luat de la cățea, e dus la turmă unde i se taie coada și puțin dintr-o ureche (dacă urechile îi sunt pleoștite). E semn bun când câinele trece prin ritual puțin afectat; cățelul care se ascunde și se vaită mult e de lăsat la curte. Apoi, cu cățelul în brațe, ciobanul dă roată oilor de 3 ori, prefigurând activitatea și sarcina lui de acum înainte, după care i se dă să mănânce lapte de oaie. Va fi hrana lui principală până către vârsta de 6-8 luni, răstimp în care trebuie să-și dovedească vrednicia. Dacă va fi pe măsura așteptărilor, va avea parte de hrană la fel ca și ciobanul: mămăligă cu brânză, jintiță, lapte, pâine, ciorbă. În caz contrar, e trecut la vălăul cu zăr. Oricum, dacă toate etapele sunt respectate strict, nu ar trebui să fie cazul. Un câine ciobănesc la 6-8 luni deja e străjelnic, mână pe urma de lup și dă roată ursului. Apar frecvent cazuri în care câinii ciobănești sunt specializați: buni doar de urs sau buni doar de lup.
Ciobănescul adevărat e fratele ciobanului. Cu el, ciobanul împarte totul: hrana, necazurile, bucuriile. De multe ori, în transhumanță ori pe munte, Tușa Anuța păstra mâncarea și o drămuia la câini. A stat o dată nemâncată 5 zile, numai cu apă îndulcită, și mâncarea i-a dat-o lui Ciontu. „Io-s om și pricep, da el cum amaru lui să priceapă că n-am ce îi da?”
Toate problemele care se dezbat acum au drept cauză tocmai desacralizarea. Ciobanii despre care vă vorbeam mai sus sunt astăzi tot mai rari, deși credințele lor strămoșești încă sub-viețuiesc în subconștientul crescătorilor de oi sau în inconștientul colectiv al vechilor comunități de păstori. Cu vânătorii se petrece același lucru. Vânătoarea era rituală. Acum e sport și afacere, după cum și ciobănia e un moft, o simplă sursă de venit sau o afacere profitabilă. Un întreg edificiu spiritual s-a prăbușit și acum îi vedem ruinele. Sacrul e praf printre dărâmături.
Coborând în profan, sintetizez: Între oameni și prădători stau câinii ciobănești adevărați. Fără câini ciobănești buni și suficienți (orice cioban cu capul pe umeri știe de câți are nevoie în funcție de teren și prădători, iar nu de numărul de oi) ciobanul e nevoit să-și apere avutul în alt mod. Iar cel mai îndemână și mai eficient mod e uciderea prădătorilor. Dacă dispar prădătorii, se produce un dezechilibru care va afecta întreagul ecosistem.
Viitorul faunei sălbatice din România depinde, deci, de existența câinilor ciobănești. Existența câinilor ciobănești adevărați depinde de ciobani. Iar ciobanii trebuie să țină câinii frumoși acasă, câinii agresivi în lanț, altfel își bate joc de oi. Oile au nevoie de câini utili.
Închei cu o poveste tristă, spusă mie zilele trecute de baciul Culiță al lu Prună: „Hăl mai bun câne de l-am avut la viața mea o fost Tibor. Eram cu oile la țară, pe la Luncoiu, ș-o nins. Venisără vânătorii și îi pusăsără lu Tibor jujeu, lua-i-ar dracu cu jujeu cu tot… Cum s-o muiat zăpada, s-o lipit pe jujeu și s-o făcut un bulgăre mare. Cum era coastă, i s-o tot învârtit până l-o sugrumat lanțu jujăului. Așe l-am găsât, mort, pe burtă, cu labele pe bulgăr.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
.De aceea, intrebarea,cine-i om,si cine-i caine.