Ironia vieții mă lovește abia acum, când nu mai am cum s-o ignor.
Sunt profesor. Sau, poate, ar trebui să spun: am fost omul despre care toți credeau că are un job ușor. „Program scurt”, „vacanțe multe”, „doar predai”. Am auzit asta de atâtea ori încât, uneori, aproape că am început să cred și eu.
Dar nimeni nu vede ce e dincolo de ușa clasei.
Nimeni nu vede cum aduni în tine, zi de zi, zeci de priviri, unele pierdute, altele sfidătoare, altele care cer ajutor fără să spună nimic. Nimeni nu vede cum pleci acasă și nu te oprești din a fi profesor. Cum îți rulează în minte lecțiile, elevii, grijile lor, greșelile tale. Cum înveți să zâmbești chiar și când ești gol pe dinăuntru.
Ani la rând am dus totul în tăcere. Pentru că asta face un profesor, duce. Explică. Rabdă. Speră.
Și apoi, într-o zi, corpul meu a decis să spună ce eu n-am spus niciodată: că e prea mult.
Un AVC. Nu știu când s-a întâmplat. Dar știu de ce.
Atât de simplu de rostit. Atât de greu de înțeles.
M-am trezit dintr-odată în postura în care nu mai puteam controla nimic. Eu, cel care încercam mereu să țin lucrurile în ordine, să dau sens, să ajut. Ironia? Exact eu, „cel cu viață ușoară”, am ajuns aici.
Și poate cel mai greu nu e ce mi s-a întâmplat, ci gândul că, undeva, cineva încă spune: „Profesorii nu au de ce să fie stresați.”
Nu m-a doborât o zi grea.
M-au doborât toate zilele în care am luptat, da. Și în care m-am zbătut să arăt celorlalți că ne merităm pe deplin sporul neuropsihic. Și respectul, și integritatea.
Profesori, aveți grijă de voi!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.