Prinși între noua educație a părinților și vechile replici ale bunicilor, copiii pot fi dezorientați. Iată cum împac eu pe toată lumea

sursa foto: Profimedia

Eram în părculețul de lângă casă, într-o zi cu soare, după grădi. Eu eram pe bancă cu bebe, iar fetița și băiatul mai mari se jucau veseli cu alți copii. Băiețelul (5 ani) se fugărea cu alt băiat, se dădeau pe tobogan, râdeau și mai aruncau cu o „rachetă” din spumă de la unul la altul. Deodată, aud un plâns destul de tare, venind de la un băiețel care părea că s-a lovit urcând pe treptele de la tobogan. În tunelul de la capătul treptelor, era și băiețelul meu – nu am văzut ce s-a întâmplat.

Între timp, băiatul meu a venit la mine la bancă să bea apă. L-am întrebat: ai văzut ce s-a întâmplat cu băiețelul? L-ai lovit tu din greșeală cumva? El mi-a răspuns: „Da... și am zis scuze când s-a lovit. Mă grăbeam când ne jucam și băiețelul urca pe scări. Am zis pardon și nu se dădea la o parte. Am încercat să îi mut mâna puțin, ca să pot să trec”. Băiețelul celălalt s-a dezechilibrat atunci și a dat cu fața de balustradă.

Nu am apucat să îi răspund ceva că a apărut o bunică foarte supărată, arătând cu degetul spre noi, zicând: „Băiatul ăla a trecut peste el la scări și uite ce i-a făcut la față! I-a dat sângele!”. Băiețelul lovit, cu lacrimi la ochi, era mai micuț, în jur de 2 ani și jumătate.

Avea o tăietură la obraz. Îmi părea rău pentru el, i-am spus: „Ne pare rău, a fost un accident”. Bunica a început atunci să țipe: „Ce să fac cu «îmi pare rău»!? Auzi, ne pare rău! Nu vedeți ce i-a făcut?! Ce să fac cu «ne pare rău»?!”. Am încercat să îi explic că a fost un accident, copiii se mai împing pe scări sau în fugă și nu a vrut să îl lovească și că, într-adevăr, ne pare rău.

Bunica era foarte supărată pe băiețelul meu, o reacție „normală”, pe care pot să o înțeleg. Reacția mea părea să o deranjeze aproape la fel de mult, cred că se aștepta să îl cert pe loc. Nu l-am certat și nu am vorbit cu el despre asta „de ochii lumii”.

Am așteptat să fim doar noi doi, ca să avem discuția despre ce s-a întâmplat și cum să evităm pe viitor un astfel de scenariu. Așa, ar fi putut să înțeleagă mai bine ce s-a întâmplat, fără umilință în fața celorlalți. Pe drum, am exersat împreună ce va face următoarea dată când un copil mai mic este pe scări în fața lui.

Am mai rămas în parc vreo oră, timp în care bunica își mai trăgea nepotul înapoi dacă cumva se apropia de banca noastră, zicând foarte tare: „Da, știu, ăla e băiatul care te-a lovit!”. M-am gândit la episodul acesta restul zilei, la cum bunica parcă aștepta să se facă dreptate, că trebuie să îl pedepsesc pe băiețelul meu, ca să fie corect.

Mi-am dat seama că, în momentul în care bunica țipa, eu am răspuns la furia ei, în loc să dau mai multă atenție copilului rănit. Ar fi trebuit să îi ofer un șervețel umed și un bandaj, să îl întreb dacă are nevoie de ceva, împreună cu băiețelul meu.

Un alt episod, un deznodământ diferit: „Doar se juca, maică!”

Cu câteva zile în urmă, în același parc, copiii mei s-au jucat cu un alt băiețel de 2 ani și jumătate. Fetița mea (2 ani și 9 luni) era foarte supărată că băiețelul tot încerca să se joace cu ea într-un mod mai fizic, să se împingă, să se hârjonească, să tragă de ea. Copilașul, care încă nu putea să vorbească, voia atenția ei. Dar la orice atingere, ea plângea.

Băiatul meu, care a observat ce se întâmplă, s-a dus la băiețel și, pe un ton foarte blând, i-a spus: „Ea este mai mică și trebuie să o protejăm, nu vrea să se joace așa, dar uite, poți să tragi de mine”, după care s-a întins pe jos și s-a “luptat” cu celălalt băiețel.

L-a lăsat să se arunce pe capul lui, să tragă de el și, de fiecare dată când se apropia de surioară, el zicea: „Hei, vino la mine, te rog”. Apoi, băiețelul respectiv a „furat” punga cu crete și băiatul meu se prefăcea că nu poate să îl prindă. Râdeam cu toții: copiii, eu și bunica lui. Până când băiețelul mai mic a luat în fugă apa fetiței mele - voia să fie iar fugărit și să se joace. Fetița a început instant să țipe în plâns, iar bunica a venit la nepoțel și, fără ezitare, a început să îi dea palme peste fund, zicând: „De ce ai făcut asta?!”.

În timp ce o țineam în brațe pe fetiță, care încă plângea, i-am spus suficient de tare cât să audă și bunica: „Băiețelul nu voia să te supere, voia doar să fie fugărit din nou, cum l-ați fugărit când a furat creta. Nu a făcut nimic greșit – doar se juca”. Bunica s-a oprit și imediat s-a uitat la fetiță și a zis: „Doar se juca, maică”, fără să se mai uite la nepoțel.

Nu l-a lovit tare - unii ar zice că niște palme peste fund, când copilul nu ascultă, sunt la fel de „normale” ca tonul ridicat, amenințările sau acel „Eu te-am făcut, eu te... educ”. Ca orice alt lucru primit din generație în generație, atât de obișnuit încât aproape nimeni nu îl mai pune sub semnul întrebării.

Valorile diferite părinți-bunici pot crea confuzie copilului

Când am plecat din parc, băiețelul meu m-a întrebat de ce bunica îl tot lovea pe nepoțel (că îi mai dădea, din când în când, și una peste ceafă – parcă „de control”, așa) și îl amenința cu diverse lucruri. „De ce nu vorbește cu el sau de ce nu îl învață?”, a întrebat el.

„Pentru că, din păcate, nici ea nu a învățat să comunice mai bine. A făcut ce a știut și, probabil, părinții ei au făcut la fel sau chiar mai rău cu ea”, i-am răspuns eu.

Și atunci începi inevitabil să te întrebi cât control mai ai, de fapt, asupra valorilor în care îți crești copilul. Totuși, după 1-2 ani de stat acasă cu copilul, mama se întoarce la muncă. Mulți părinți aleg bunicii, pentru siguranță emoțională, dar descoperă că valorile diferite pot crea confuzie copilului.

Observând puțin părinții din parc, am început să mă întreb dacă diferența nu este de generație, ci de modelul de parenting pe care l-am primit și alegem orbește să îl urmăm.

Am început să observ și la părinți foarte tineri o abordare în comunicarea cu copiii care pare că vine din aceeași mentalitate.

Copiii sunt încă văzuți prin prisma obedienței, nu a relației.

Am auzit părinți care, după ce au strigat prin parc la copil:“Trebuie să împarți acum!”, au început să vorbească cu alți părinți, râzând și spunând că „dacă vreau eu, toate jucăriile ei devin ale mele, că tot eu i le-am cumpărat”.

Mi-am dat seama că acest model de parenting are la rădăcină un „joc de putere” între părinte și copil.

Este mult mai ușor să observi lucrurile acestea la străini decât la oamenii pe care îi iubești.

Să îți lași copilul să „simtă” orice nu înseamnă să îl lași să „facă” orice

Îmi aduc aminte când băiețelul meu avea în jur de 2 ani și făcea niște tantrumuri lungi, gălăgioase și câteodată violente, care păreau că durează o veșnicie.

Dacă se întâmpla să prindă și bunicii un tantrum din când în când, vedeam cum încep să își facă griji că așa ceva „nu e normal” și că „voi nu făceați așa”. Zile mai târziu, mă sunau îngrijorați, că poate ar trebui să fac ceva diferit sau să „îl caut” de probleme.

Mulți dintre noi nu am făcut așa pentru că nu am avut voie. Pare că o descărcare nervoasă adevărată, cu emoții foarte intense care ies dintr-un copil atât de mic, este de-a dreptul „înfricoșătoare” pentru un adult, care a avut o viață întreagă să învețe cum să își stăpânească emoțiile.

Mă întreb câți adulți își mai aduc aminte cât de frustrant este să fii mic și fără control? Dacă i-am învăța pe copii că toate sentimentele vin și trec, precum valurile, ar mai vrea oare să crească mari mai repede sau ar simți că „e frumos să fii mic”?

Cred că există o frică sau o înțelegere eronată că, dacă îl lași pe copil să simtă orice, înseamnă că îl lași să facă orice.

Uneori, cel mai greu nu este să îi pui limite copilului, ci propriilor părinți.

Un conflict interior: cum să-ți protejezi copiii, fără să-ți pierzi părinții

Îmi aduc aminte momente când bunicii spuneau copiilor lucruri de genul: „De ce plângi? Tu nu ai motiv de supărare”; „Ce, tu ești bebeluș, de plângi?”; „Fetițele frumoase nu plâng” sau „De ce plângi de ziua lui tati, vrei să îl superi?”.

Într-una din vizitele la bunici, băiețelul meu a ignorat un îndemn al bunicului, i-a spus să înceteze și, nici 2 minute mai târziu, băiatul a stricat ceva în casă. Imediat, bunicul a început să îl certe pe un ton agresiv.

Pentru o secundă, nu mai eram adultul din cameră. Eram din nou copilul care nu știa că are voie să spună ceva. Mă întreb acum dacă, în momentul acela, și bunicul simțea că s-a întors în timp și nu își vedea nepoțelul mic, ci se vedea pe el mic, certat de propriul părinte.

Este ciudat cum, atunci când devii părinte, uneori ajungi să retrăiești exact lucrurile pe care nu ai știut să le numești când erai copil. Doar că acum ai șansa să răspunzi altfel.

Când am văzut fața speriată a băiețelului, care căuta o formă de validare în privirea mea, m-am trezit la realitate și am putut să spun: „Este ok să greșească. Noi nu pedepsim greșelile, nici prin vorbe. Putem să îi explicăm ce nu e ok.”

Problema este că, atunci când am pus limite în familie, am simțit că apare și un conflict interior: încerc să-mi protejez copilul, fără să-mi pierd părinții.

Le spun des copiilor că „nu putem să îi forțăm pe alții să facă ce vrem noi”. De cele mai multe ori, copiii nu fac ce le spunem noi, fac ce facem noi. Învață despre comunicare și relații din felul în care noi comunicăm, setăm limite și alegem să controlăm ce ține de noi.

Nu există bunic perfect, așa cum nu există nici părinte perfect

Un conflict sau o discuție dificilă este o oportunitate de a exersa frustrarea pentru copil, de a face diferența dintre ce este ok și ce nu este ok. Este un moment bun să le arăți cum comunici valorile tale.

Îmi aduce liniște gândul că vor putea face alegeri sănătoase, pentru că au avut un exemplu bun acasă — un spațiu sigur pe care să îl folosească drept reper pentru ce este în regulă.

Aleg să mă bucur de ajutorul pe care îl primim, după săptămâni fără pauză de la copii. Aleg să mă bucur de ciorbițele și mâncărurile tradiționale pe care le trimit bunicii. Aleg să văd bucuria de pe fețele copiilor când mergem la bunici sau când vor să îi impresioneze cu mersul pe bicicletă. Aleg să mă bucur de poveștile bunicilor, care îi învață pe copii lucruri frumoase, ce au făcut parte și din copilăria mea.

Poate că felul în care vorbim cu copiii noștri astăzi devine vocea lor interioară de mâine.

Din fericire, eu nu mai sunt copilul speriat, ci adultul care poate alege să răspundă diferit.

Din fericire, acum pot alege ce vreau să duc mai departe și ce vreau să schimb.

Din fericire, acum înțeleg că pot iubi oamenii care m-au crescut și, în același timp, să aleg altfel pentru copiii mei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp