foto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia
Camera a filmat pentru ultima oară. Decorul a rămas același: un cadru atent regizat, cu icoane discrete și tricoloruri care strigă „Nimeni nu-și iubește țara mai mult decât mine!”. Nu este întocmai clar despre care țară este vorba, însă în prim-plan s-a aflat un Călin Georgescu resemnat cu decizia de a se retrage (sau cu rolul de a fi retras) din politică și din viața publică.
Așa cum a declarat și noul „observator pasiv”, „Această etapă a mișcării suveraniste s-a încheiat.” Știu că, în acest moment, scrutinul electoral a trecut și atenția publică se îndreaptă spre viitoarea configurație a guvernului și spre cum va reuși acesta să reducă deficitul bugetar, dar vor avea loc audiții tăcute pentru înlocuirea sa, iar acest lucru cere o analiză a ceea ce a fost și a modului în care ne pregătim pentru ceea ce va urma.
Călin Georgescu a fost un ambalaj ortodox, departe de a fi o versiune ideală a unui candidat care să sprijine curentul suveranist. Discursul său a fost încropit dintr-o succesiune de platitudini incoerente, noțiuni vagi și trimiteri către teorii ale conspirației deja demontate de realitate. Și-a atribuit un aer de independență, alegând să nu menționeze numele vreunui partid sau politician actual în cadrul declarațiilor sale, afișând o detașare aproape senilă față de tot ceea ce este contemporan. Totuși, ancorat în trecut, a fost surprins în repetate rânduri promovând figuri istorice condamnate, fotografiat alături de indivizi notorii din sfera neo-legionară și prins în contradicții publice care i-au subminat credibilitatea. Mai grav, a lăsat nenumărate urme ale unei simpatii evidente față de viziunea Moscovei, prin retorica sa antioccidentală și prin apelul la un naționalism izolaționist, încercând din răsputeri să pară ceea ce nu a fost niciodată: autonom.
Dacă un om cu un asemenea palmares de defecte a reușit să atragă atâția urmăritori, trebuie recunoscut că apariția unui alt candidat veritabil, neviciat, care să încurajeze același convingeri, ar crea o și mai mare amenințare pentru tabăra pro-europeană. În condițiile în care o mare parte din încrederea acordată partidului AUR în cadrul prezidențialelor a funcționat ca un vot prin procură pentru Georgescu, iar Senatul spune „nu mai POT”, rămâne de văzut cine va face un pas înainte pentru a încerca să ducă țara înapoi.
Scena nu a rămas goală și piesa continuă. S-a intrat în antract, iar acum s-au deschis audițiile pentru următorul interpret al extremismului romanticizat. Ca orice piesă care prinde la public, e pregătită să revină cu forțe noi și replici familiare. E momentul să analizăm ce anume face acest rol atât de seducător în percepția oamenilor, ce nemulțumire profundă îi împinge către un vot de încredere și unde se rupe firul în campaniile pro-europenilor, care par să vorbească doar între ele, ratând contactul cu cei pentru care realitatea zilnică e formată din griji, nu din principii. Mai mult decât atât, dacă eșecul nu mai este doar local, ci se repetă în Franța cu Rassemblement National, în Germania cu AfD și în Polonia cu Konfederacja, atunci nu ar trebui să ne întrebăm dacă am înțeles cu adevărat ce caută acești oameni în alegerea lor?
1. În rândul tinerilor se observă tot mai pronunțat nevoia de „anemoia”, acel termen care descrie o nostalgie pentru un timp netrăit, o dorință de a fi făcut parte dintr-o epocă cunoscută doar din povești, filme, cărți sau ideologie, care, totuși, li se pare mai coerentă și mai autentică decât prezentul. La baza sa, conceptul are valori poetice și pașnice, însă în discursul multor tineri, acesta suferă o resemantizare periculoasă, prin care o perioadă represivă precum cea comunistă devine idealizată, iar memoria istorică reală este estompată de mituri și de frânturi atent selectate. Chiar dacă au crescut în libertate și cu acces la informație, aceștia reușesc să ignore traumele colective, precum foametea, lipsa libertăților și cenzura, pentru a alege o iluzie confortabilă în locul unei democrații imperfecte.
2. Nemulțumirea față de partidele tradiționale a atins un nou prag critic. Între corupție veche, figuri josnice promovate și promisiuni goale, chiar și faptele benefice țării, care setează un trend ascendent, ajung să se dilueze geografic și să nu abordeze situațiile presante ale păturii sociale dezavantajate. Cu atât mai mult, într-un context electoral în care mobilizarea în masă devine ultima noastră linie de apărare, iar diferența între un viitor echilibrat și un regres periculos se joacă la câteva procente de participare, îndemnurile politice continuă să cântărească. Ca studiu de caz, când un lider politic al PSD-ului, partidul clasat pe primul loc la ultimele alegeri parlamentare, afirmă că "Fiecare simpatizant va vota după cum dorește propria conștiință", mai mult ca sigur rămâne un semn de întrebare apropo de ce se întâmplă cu această conștiință atunci când este lăsată în neștiință. Această aparentă neutralitate, într-un moment în care democrația era confruntată cu o amenințare explicită, a fost, de fapt, o retragere morală care a lăsat loc neîncrederii, absenteismului sau, și mai periculos, manipulării. Conștiința nu poate fi un GPS intern al omului dacă nu i se oferă coordonatele corecte. Atât timp cât mulți sunt supuși luni întregi unor valuri de dezinformare, de manipulare lingvistică și de falsificare a istoriei, nu ne putem aștepta la o decizie liberă, ci la una haotică. Așadar, în momentele-cheie, tăcerea nu mai e doar o greșeală, ci devine o profundă trădare a responsabilității publice.
3. Educația a fost și este un eșec de proporții colosale. În majoritatea zonelor rurale, sistemul de învățământ nu a reușit să creeze o bază elementară de cunoștințe care să le insufle cetățenilor o imunitate puternică în fața propunerilor utopice. Acolo, școala înseamnă terminarea câtorva clase într-un decor prăfuit, în care până și manualele absentează, iar puținele cadre didactice sunt epuizate și demoralizate. Cum ar putea un om care a crescut într-un asemenea mediu, lipsit de facilitățile esențiale vremurilor noastre, dar și de speranțele și de oportunitățile aferente, să distingă o propunere fezabilă de fantezii și de minciuni, mai ales când aceasta devine, prin comparație, greu de urmărit și nesatisfăcătoare? La ce se poate raporta un votant care n-a avut ocazia să învețe cum funcționează un buget public, care nu a fost învățat să întrebe „cum?”, ci doar să aștepte acel „când?”? Ce să creadă el despre un candidat care promite că „dă țara înapoi poporului”? Pentru el, care poate că nu a văzut niciodată o conferință de presă întreagă, dar a ascultat în fiecare pauză de la radioul local vocea cuiva care vorbește pe limba sa, fără date, dar cu pasiune, senzația de adevăr nu mai vine din conținut, ci din ton.
4. În multe cazuri, votul extrem nu mai vine din convingere, ci din disperare. Pentru cei cu o situație materială, puțin spus, precară, care simt că viața lor nu se va îmbunătăți, indiferent de cine ajunge la putere, impulsul devine unul simplu: „mai rău nu se poate.” Pentru mulți, schimbările de la vârful statului nu aduc nici creșteri salariale, nici facturi mai mici, așa că aleg schimbarea radicală nu pentru că o cred, ci pentru că vor să răstoarne totul, să poată spera la o calitate a vieții mai ridicată, chiar dacă cei pe care îi votează nu sunt nici pe aproape soluția optimă. Nu avem, de fapt, atât de mulți extremiști, ci mult prea mulți oameni săraci, care trebuie ajutați.
5. În ziua de astăzi, pentru a contracara fiecare piesă falsă de dezinformare, este nevoie de un efort bine intenționat de zece ori mai mare decât cel necesar pentru a o răspândi. Mai mult decât atât, există riscul permanent ca acel răspuns, acea campanie de corectare, să nu primească la fel de multă vizibilitate precum informația defăimătoare inițială, căci o minciună constituie o știre mult mai atrăgătoare decât adevărul, de regulă banal și lipsit de surprize.
6. Unul dintre cele mai greu de ignorat aspecte ale ultimului scrutin a fost profilul votului din diaspora. Astfel, o parte semnificativă a românilor din mai multe state cu democrații consolidate și instituții funcționale, precum Spania, Italia, Franța sau Marea Britanie, și-a exprimat sprijinul pentru candidatul extremist. Alegerea lor nu poate fi desconsiderată, ci trebuie înțeleasă în contextul complex al neîncrederii acumulate față de clasa politică tradițională, al dorinței de schimbare radicală sau al atașamentului identitar proiectat asupra unei figuri care promite „recâștigarea demnității naționale”. Cu toate acestea, realitatea zilnică a celor care votează în acest fel se desfășoară tocmai în țări unde valorile democratice sunt norma, nu excepția, așa că trebuie dezvoltată cu seriozitate o explicație detaliată a preferințelor lor.
În final, în fața unui peisaj politic tot mai fragmentat, cu opțiuni politice din ce în ce mai vocale și polarizante, trebuie să revenim la o întrebare fundamentală: în ce direcție vrem să ne îndreptăm societatea? La alegerea unui candidat, prima distincție esențială este dacă politicianul de pe buletinul de vot este pro-occidental sau suveranist, pro-rus, izolaționist. Acesta este criteriul de bază și toate analizele ulterioare trebuie să pornească de aici. Restul, adică diferențele administrative, sociale și economice, pot fi dezbătute doar după ce ne asigurăm că toți actorii rămași pe scenă joacă în aceeași piesă: cea a democrației. Haideți să deschidem și pentru aceasta audițiile!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.