O „manipulată” din Piața Victoriei s-a infiltrat printre „știrbii” de la Cotroceni. „Am fugit de acasă. Fiul meu a încercat să mă încuie în apartament să nu ies la protest”

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Am ajuns la Cotroceni pe la 4 şi jumătate. Erau vreo câteva sute de oameni, dintre care doar câţiva mai vocali, restul stăteau în grupuleţe şi discutau sau, pur şi simplu, priveau manifestaţia, scandând periodic. M-am simţit ca o infiltrată printre ei – blugii largi, traista pe un umăr şi tenul încă neridat mă dădeau de gol. Se uitau cu neîncredere la mine, întrebându-se ce caut acolo.

Când a început protestul de la Cotroceni, în newsfeed-ul meu s-a revărsat un potop de glume de prost gust cu ştirbi, proteze dentare şi o anumită farmacie. Aşa că m-am îmbrăcat şi m-am dus acolo să vorbesc cu oamenii care sunt ţinta urii şi a miştourilor de fiecare dată când încearcă să îşi facă auzită vocea.

Voi începe prin a spulbera nişte mituri. Proteze sau nu, oamenii cu care am vorbit aveau dinţi, precum şi logică şi darul vorbirii coerente. Aveau păreri diferite faţă de ale mele, dar argumentate. Am stat trei ore la Cotroceni vorbind cu diferite grupuri de oameni iar în tot acest timp am auzit mai multe argumente decât teorii ale conspiraţiei. Vă vine să credeţi sau nu, dar nu am auzit nici discursul „dacă mai trăia Ceauşescu...”

În grupurile de oameni cu care m-am dus să vorbesc, am fost întâmpinată cu răceală şi neîncredere. O doamnă m-a analizat din cap până în picioare şi mi-a spus:

- Aţi venit să ne întrebaţi ce părere avem şi după aceea să scrieţi despre noi că nu avem dinţi în gură şi că suntem analfabeţi?

M-am simţit mică în momentul ăla şi parcă mă priveam de undeva din exterior – o apariţie stranie la Cotroceni care zâmbeşte benign şi încearcă să îi convingă pe oameni că ultimul lucru pe care şi-l doreşte e să îi insulte sau să îi ia peste picior. Nu m-au crezut şi nu au acceptat să fie înregistraţi în timp ce vorbeam. Aşa că am băgat reportofonul la loc în traistă, am scos un carneţel şi un pix şi am început să notez. Am scris mai bine de zece foi, până când mi-au îngheţat degetele pe pixul metalic. De fiecare dată când întrebam pe cineva de acolo de ce a ieşit să protesteze, mi se răspundea că are dreptul să o facă. Fără excepţie, toţi oamenii întăreau, în faţa mea, dreptul lor de a îşi exprima nemulţumirea. Şi făcând asta, de fapt, încercau să se convingă pe ei că au acest drept şi că au o voce.

I-am întrebat pe cei cu care am vorbit de ce au venit la manifestaţie. Majoritatea mi-au spus că nu sunt de acord cu faptul că preşedintele Klaus Iohannis a ieşit împreună cu protestatarii în stradă. Alţii erau foarte revoltaţi de expresia folosită de acesta atunci când, răspunzând la o întrebare a unui reporter, a spus „avem sute de mii de români de-ai mei în stradă”.

- Dacă domnul preşedinte are românii săi în stradă, noi ai cui suntem? m-au întrebat.

Toţi oamenii cu care am vorbit duminică mi-au spus că se simt umiliţi şi că le este călcată în picioare demnitatea. O doamnă mi-a spus că a fugit de acasă, deoarece fiul ei a vrut să o încuie în apartament ca să nu iasă la protest. 

Analizând răspunsurile primite, am remarcat două mari teme: groaza de control şi teama dezbinării. Toţi oamenii cu care am discutat ajungeau la subiectul dictatură şi securitate în momentul în care mutam discuţia în zona legislativă. Cineva mi-a spus că securiştii de azi vor să pară mai buni decât cei de ieri. Mi-am dat seama că mulţi dintre cei care au fost acolo nu au fost pentru că regretă vremurile Epocii de Aur, ci pentru că le-a fost inoculată groaza că istoria s-ar putea repeta. Sunt oameni care şi-au dorit libertatea, care poate au luptat pentru ea şi care au avut de suferit de pe urma comunismului. Iar acestor oameni li se spune constant că DNA-ul încearcă să preia controlul şi că abuzul în serviciu este noua armă politică.

Folosindu-se de cicatricile rămase de pe urma comunismului, anumite posturi de televiziune profită de aceşti oameni. E vorba despre un sinistru experiment pavlovian în care oamenii au fost învăţaţi să se aştepte la tortură atunci când aud anumite cuvinte-cheie. Oamenii care au ieşit la Cotroceni nu au făcut-o pentru că aprobă corupţia sau pentru că îşi doresc o dictatură, din contră. Au ieşit împotriva a ceea ce percep ei ca fiind corupţie şi tentativă de dictatură – la fel ca şi noi. Fondul e acelaşi, forma e diferită. Iar în momentul în care noi nu întrezărim fondul, devenim forme fără fond, exact aşa cum sunt toate ironiile, relatările tendenţioase şi cuvintele peiorative la adresa unor oameni care, întocmai precum noi, au ieşit din spirit civic.

Cea de-a doua temă a fost legată de dezbinarea ţării. Unii dintre oameni mi-au vorbit despre contextul geopolitic actual, despre extremismul în creştere în întreaga Europă şi despre posibilitatea unor conflicte de anvergură. Ei văd ceea ce se întâmplă ca o dezbinare ce produce instabilitate – Piaţa Victoriei vs. Cotroceni. Om vs. Om. Părinte vs. Copil. Iar, în ultima vreme, politica a acaparat trăirea interioară, a sufocat empatia şi ne-a transformat în maşinării beligerante, a căror ură nu face distincţia între ideologie şi fiinţa umană. O femeie închisă în casă de propriul copil, un copil renegat de propriul părinte – nu ştim să mai facem diferenţa între ideea pentru care luptăm şi oamenii împotriva cărora nu ar trebui să îndreptăm armele.

Am ieşit la proteste încă de acum aproape o lună, încă de la primul protest. În fiecare seară am strigat la Guvern până când nu am mai avut voce şi nu am mai putut să îmi simt picioarele de frig. Am ieşit împotriva lipsei de decenţă, împotriva modalităţii grobiene în care am fost trataţi de către Guvern, împotriva superficialităţii, a incompetenţei şi a corupţiei, dar niciodată împotriva acestor oameni care au fost la Cotroceni. Nu am ieşit ca alţi oameni să fie trataţi cu aceeaşi lipsă de decenţă cu care am fost trataţi noi de către Guvernul Grindeanu. Nu am ieşit ca aceşti oameni să se simtă umiliţi, ironizaţi, irelevanţi. Şi în tot acest timp, despre noi, cei din Piaţa Victoriei, s-a spus că am fost manipulaţi. Că suntem nişte „animale idioate” şi nişte „putori”. Că am fost plătiţi de multinaţionale şi de grupări oculte pentru a ne vinde ţara. Nu e, oare, ironic, că dintre noi, aceştia care am fost numiţi în fel şi chip, se ridică voci pentru a spune despre cei de la Cotroceni că sunt tâmpiţi, manipulaţi, cu un picior în groapă, plătiţi ca să iasă în stradă? Noi avem dreptul la convingeri şi la simţ civic. Ei nu.

Îndreptându-mă către Piaţa Victoriei, după mai bine de trei ore, nu puteam să îmi scot din minte cuvintele care mi-au fost spuse.

• Noi nu suntem intelectuali ca cei din piaţă, dar avem şi noi dreptul să ne spunem părerea.
  
• Când am fost în stradă, am fugit de gloanţe ca să îl dăm jos pe Ceauşescu. Acum de partea noastră nu e nimeni.
  
• Domnişoară, să scrii despre părerea noastră, te rog.
  

Un domn cu care am discutat şi care fusese ghid montan, mi-a povestit despre şocul pe care l-a simţit atunci când, revenind într-o zonă pe care nu o mai vizitase demult, a văzut pădurea decimată. I-am dat dreptate şi am vorbit puţin despre defrişări. La final, m-a întrebat zâmbind cu speranţă:

- Deci să înţeleg că sunteţi de partea noastră?

Nu am ştiut ce să îi răspund. Cum puteam să îi spun că da, sunt de partea lor, dar ideologic sunt de partea cealaltă?

Îi tratăm pe aceşti oameni ca pe un apendice. Un organ care a avut, la un moment dat, o funcţie, dar acum este inutil pentru că am evoluat. Şi îl ignorăm complet până în momentul în care începe să ne supere. Atunci îl extirpăm şi singura noastră nemulţumire este legată de faptul că, timp de câteva săptămâni, nu mai putem să mâncăm pizza. Că o parte fizică din noi zace pe undeva într-un container pentru resturi biologice nici nu ne trece prin minte. Trăim într-o epocă a corectitudinii politice, dar aceasta nu se aplică lor – pe ei e ok să îi ironizam, să îi jignim, să îi facem să se simtă ca şi cum nu au niciun drept. Ne batem reciproc pe umeri că suntem mişto şi toleranţi, că suntem creativi şi corecţi, că ne dorim o lume mai bună şi că o construim, dar râdem în hohote atunci când unu’ mai haios vine şi spune „E vreo Catenă prin Cotroceni şi au reducere?” Ştim cine sunt şi cum sunt aceşti oameni, că doar am văzut filmările. Curiozitatea să stăm de vorbă cu ei nu o avem. Dar îi condamnăm că iau literă de lege tot ce spun burtieree galbene ale televiziunilor. Îi condamnăm pentru culpa morală de care ne facem şi noi vinovaţi. Îi condamnăm că nu ne ascultă, dar când, vreodată, i-am ascultat noi pe ei?

Şi, discutând cu aceşti oameni, mi-am dat seama că, pentru ei, România este singura şansă pe care o au. De multe ori mi-am spus că atunci când revolta mea va atinge cota maximă, că atunci când voi simţi că nu mă mai regăsesc în această ţară, voi pleca. Eu am un ultim resort – ei nu. Pentru că sunt în vârstă, au probleme de sănătate şi nu au nici forţa şi nici oportunitatea de a începe o viaţă nouă, altundeva. Eu ies la proteste pentru că nu vreau să plec din ţară. Ei ies pentru că nu au altă variantă, pentru că nu au o plasă de siguranţă şi pentru că trăiesc într-o permanentă umilinţă de a fi consideraţi irelevanţi, amestecată cu groaza amplificată de posturile de televiziune abjecte care monetizează frica.

Când am ajuns, într-un final, în Piaţa Victoriei, eram mulţi. Ne-am încălzit, am cântat imnul şi am aprins luminile de la telefoane. Am apreciat creativitatea unor pancarte, am glumit şi am discutat despre importanţa a ceea ce facem. Niciunul dintre noi nu şi-a pus problema că este irelevant sau că nu are dreptul să fie acolo. Nu mă mai simţeam ca o intrusă, cel puţin nu până în momentul în care am aprins luminile. Atunci mi-am dat seama că nu mai aveam baterie la telefon şi am scotocit prin buzunare după o brichetă. În acel moment, când toată Piaţa Victoriei era luminată de sute de mii de telefoane, eu mă străduiam să aprind bricheta. Şi acela a fost momentul cand am înţeles, pe deplin, cum se simt oamenii care protestează la Cotroceni. Ca şi cum au o brichetă capricioasă în faţa luminii clare produse de un smartphone. O flacără vulnerabilă la meandrele vântului, greu de obţinut, mai greu de păstrat şi anemică în comparaţie cu restul surselor de lumină.

La noi a fost optimism, căldura şi lumină. La ei a fost frig, întuneric şi o vulnerabilitate sfâşietoare. Iar singurul element comun între cele două lumi a fost tricolorul. Ziua trecută am hoinărit între două lumi în decurs de 6 ore. Şi niciodată nu am simţit o prăpastie mai mare între ele. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp