Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Omul e mai mult decât tumoarea sa. Neurochirurgul Mihai Crăciun: „De multe ori, de față cu pacientul, și la vizită, și cu studenții, se discută despre el la persoana a treia, ca și când ar fi un tablou sau o mobilă”

dr Mihai Crăciun

(Foto credit: Mihnea Spinoiu)

Depersonalizați, tratați ca o sumă de boli, înghesuiți în saloane cu până la zece paturi, cu medici vorbind de ei la persoana a treia, fără să le fie rostit numele, ci identificați în limbajul - funcțional - al doctorilor ca „hernia de disc a doctorului X” , sau „colecistul doctorului Y”.

Cu o franchețe dezarmantă, dr. Mihai Crăciun, medic primar neurochirurg la MedLife, ne descrie fațetele relației medic-pacient din sistemul de sănătate din România.   

„De multe ori, de față cu pacientul, și la vizită, și cu studenții, se discută despre el la persoana a treia, ca și când el ar fi un tablou sau o mobilă acolo”, spune neurochirurgul.   

Cum îi spui unui pacient că are o boală gravă? Cum vorbești cu familia lui? Își permite un medic să-și arate „fața umană” alături de pacienți sau trebuie să fie rece, cinic și riguros tehnic? Știu medicii din România să vindece și cu vorba, nu doar cu bisturiul? Îl întreb lucrurile astea pe medicul Crăciun, știind că în facultățile de la noi nu se predă un curs în care viitorii medici sunt învățați - ca în străinătate - cum să vorbească cu pacienții și cu familia lor. Ce-mi spune îmi confirmă bănuielile și-mi reamintește nenumărate povești auzite de la prieteni sau cunoștințe care au călcat într-un spital public din România. Doctorii „umani” sunt, din păcate, excepția. Încărcați de pacienți, suprasolicitați, multă vreme prost plătiți și storși în gărzi epuizante, medicii poate că nu au timp și nervi să se mai ocupe și de aspectul acesta. Una dintre schimbările radicale aduse de sistemul privat este cultura dialogului medic-pacient, în care empatia contează foarte mult în vindecare.

(Foto credit: Mihnea Spinoiu)

Ce simte un doctor față de pacienții săi - nu față de boala în sine care poate îi stârnește curiozitatea, interesul sau, de ce nu?, ambiția, ci față de omul din fața sa? Un om de multe ori vulnerabil, speriat în fața bolii, care-și face gânduri negre. Medicul Mihai Crăciun spune că sinceritatea și empatia personalulului medical contează cel puțin la fel de mult ca operația sau ca tratamentul în sine. Din experiența sa, un pacient optimist are șanse mai mari în fața bolii, spre deosebire de „cei care sunt pesimiști, au angoase, spaime și se gândesc numai la complicații și reacții adverse”.

A lucrat o vreme în sistemul de stat, apoi a decis să facă o schimbare și a ales să lucreze în sistemul medical MedLife.

Am vorbit cu neurochirurgul Mihai Crăciun între două operații. Urma să intre în câteva ore într-o intervenție în care trebuia „să scoată” o tumoare. Dacă în multe specializări operația poate fi executată la mai multe mâini, în general în neurochirurgie există un one-man show. Până la 8-9 ore poate dura o intervenție pe creier.

De fiecare dată, după o operație, dr. Mihai Crăciun își sună soția. „Stă și ea oarecum încordată”.

Nu înainte de a se asigura că pacientul s-a trezit și este bine.

Sinceritatea și empatia stau la baza relației pe care o are cu pacienții săi la MedLife. Toți au numărul său de mobil și emailul. „E foarte important ca pacientul să poată să dea de mine atunci când are o problemă”. 

O persoană pe care o operase pe creier i-a cerut odată „o adeverință” pentru a i se face o anestezie la stomatolog. „Nu mă întrebați de ce”, râde el.

Credeți că ar fi utilă ideea introducerii unor cursuri de formare pentru viitorii medici, care să învețe cum să se poarte „uman” cu pacientul? , l-am întrebat pe neurochirurgul Mihai Crăciun.

Răspunsul la această întrebare, dar și ce răspunde la întrebarea dacă s-a gândit vreodată să plece din țară aflați din discuția redată mai jos:

Care sunt cele mai importante lucruri pentru o bună relație medic-pacient?

Cel mai important ar fi în primul rând competența. Dacă nu știi ce să faci nu poți să îl ajuți, iar relația cu pacientul va fi de la bun început deficitară. Trebuie să admiți care-ți sunt limitele, iar de acolo pacientul trebuie să meargă la alt specialist.

Un alt lucru important e empatia, compasiunea, să vrei să îl ajuți, pacientul să simtă că se poate baza pe tine. Probabil că la bază stă sinceritatea. Trebuie să fii tot timpul sincer cu pacientul. Am observat că, de multe ori, pacienții și familiile lor sunt dispuși să accepte complicații sau faptul că ceva a mers prost, sau că nu totul s-a întâmplat așa cum a fost prevăzut în best-case scenario. Relația devine deficitară, însă dacă ascunzi anumite lucruri.

Eu le spun tuturor pacienților mei că, dacă au nevoie de mine, dacă au o problemă, dacă au întrebări, să nu ezite să mă caute. 

„Pacienților le dau și numărul meu de mobil și adresa de email. E foarte important să poată să dea de mine când au nevoie”

Le dați numărul de mobil?

Le dau și numărul de telefon și adresa mea de email. E foarte important ca pacientul să poată să dea de mine atunci când are o problemă. Dacă nu a dat de mine, a dat poate de secretara mea sau de colegii de la anestezie, sau îmi dă mesaj și îl sun eu când ies din operație, de exemplu. Măcar să îl îndrum, să îi dau niște sfaturi.

(Foto credit: Mihnea Spinoiu)

Cât de mult poate îl ajuta un medic pe pacient să se facă bine nu numai trupește, cât și sufletește?

Un factor ignorat frecvent în medicina pe care o învățăm la școală, medicina tradițională, este psihicul. Interacțiunea dintre starea sufletească și organism este atât de complexă, dar puțin studiată. Totdeauna un pacient care e optimist, căruia reușești să îi prezinți partea pozitivă a situației lui, e un pacient care va merge mai bine. Am mulți pacienți cu probleme oncologice, cu tumori cerebrale, unele din ele maligne, care din păcate nu au o evoluție bună și care progresează rapid. Dar pacienții care sunt pozitivi, optimiști, care spun « gata, mă operez, fac radioterapie, fac chimioterapie și îmi văd de treabă» merg mereu cel mai bine. E și rolul nostru, al medicilor, să le cultivăm această stare de spirit și să le-o întreținem prin încurajare. Nu înseamnă să îi mințim, să le ascundem adevărul, dar trebuie să le arătăm perspectiva cea mai favorabilă.

Am o pacientă tânără, de 30 de ani, care a fost diagnosticată cu o tumoare malignă la care care șansele sunt în general între 1-1,5 ani. Ea are mai mult de 2,5 ani, fără recidivă, foarte optimistă, s-a căsătorit, vrea să aibă copii. Viața merge înainte. Bun, mai facem un RMN. E bine? OK. Toți pacienții care își păstrează o stare de spirit bună au o evoluție mai bună, spre deosebire de cei care sunt pesimiști, au angoase, spaime și se gândesc numai la complicații și reacții adverse.

„Cine nu are curiozitatea și modestia să recunoască faptul că are totdeauna ceva de învățat nu are cum să rămână un bun chirurg”

Cea mai recentă mare satisfacție profesională?

După fiecare operație care merge bine am o satisfacție. E adevărat, sunt operații mai simple, pe care le-am făcut de multe ori, satisfacția există și aici, dar e mai atenuată. Acum câteva zile am avut o intervenție chirurgicală destul de neobișnuită, un chist la nivelul creierului, într-o regiune destul de greu de accesat. Localizarea era dificilă, nu a fost operație în care să te pui pe pilot automat. Era genul de operație în care stai un pic încordat, stresat. După ce pacientul s-a trezit și era bine, am simțit o mare bucurie.

Ce faceți de obicei după o operație?

În primul rând aștept să se trezească pacientul, stau lângă el sau prin zonă. E foarte important cum se trezește. Apoi obișnuiesc să îmi sun soția.

(Foto credit: Mihnea Spinoiu)

Cum a fost prima operație mai dificilă?

A fost un pacient în vârstă de 50 de ani, cu trei tumori cerebrale, care fusese refuzat de mai multe ori, pe principiul „ai trei tumori, nu mai ai ce face”. Una dintre ele era benignă, celelalte două erau de natură malignă. Era într-o stare proastă, avea nevoie de intervenție ca să mai prindă încă un an... A mai trăit un an după operație. Eu eram atunci la începutul carierei, exista o încărcătură emoțională. Mi s-a părut că a fost printre cele mai dificile intervenții pe care le-am făcut. Se întâmpla acum 5-6 ani, într-un spital privat.

Care sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun neurochirurg?

Să aibă curaj, să facă ce crede că e bine pentru pacient, să își cunoască limitele. E foarte important și să aibă curiozitate, „să ai mâncărimi pe creier”, așa cum spunea profesorul meu de biologie din liceu. Dacă nu rămâi la curent, nu citești, nu mergi la congrese, nu poți să progresezi. Noi, chirurgii, avem tendința de a ne supraestima abilitățile, iar în momentul în care ajungem să stăpânim o tehnică sau un anumit domeniu, credem că nimic nu se mai poate inventa. Medicina ne contrazice însă, mereu apare ceva nou, există o evoluție a domeniului. Cine nu are curiozitatea și modestia să recunoască faptul că are totdeauna ceva de învățat nu are cum să rămână un bun chirurg.

Aveți colegi care au plecat să profeseze în străinătate?

Da, și colegi care s-au întors.

Ce vă spun ei, referitor la relația medic - pacient?

Variază în funcție de țară. În Marea Britanie am înțeles că relația cu pacientul e destul de rece, expeditivă, medicul nu e ales de pacient, nu e o relație personală. În Franța relația medic-pacient e mai directă. Un profesor de neurochirurgie din Franța, specializat în patologia oncologică - tumori celebrale -, spunea că „eu sunt și medicul lor de familie, pe mine mă sună să mă întrebe dacă poate să facă nu știu ce tratamente, care nu au nicio legătură cu neurochirurgia”.

„Nu cred că există medic în România care să nu se fi gândit măcar o dată să plece din țară”

V-a bătut gândul să plecați din țară?

Am fost plecat pentru o perioadă scurtă de timp, nu să lucrez în mod sistematic. Dar, da, normal, nu cred că există medic în România care să nu se fi gândit măcar o dată să plece din țară. Am avut șansa ca, atunci când chiar decisesem că nu mai stau, să am o întâlnire cu cineva care mi-a propus să merg să lucrez cu el în mediul privat. Atunci lucram la stat și eram destul de dezamăgit de condiții, mai ales. A fost o șansă, pentru că am învățat mult și am reușit să rămân în țară, alături de familie.

„Lângă pacienți în stadii terminale se țin «lecții» cu studenții despre toate nenorocirile care se pot întâmpla”

Considerați că ar fi utilă ideea introducerii unor cursuri de formare pentru viitorii medici, care să învețe cum să se poarte „uman” cu pacientul?

E o problemă care ține și de sistemul de sănătate, și de sistemul de învățământ sanitar. În spitale pacienții au nevoie de intimitate. Ei sunt însă depersonalizați, sunt saloane cu câte zece paturi. Pacienții ar trebui să stea în rezerve cu doar două paturi.

Pe de altă parte, noi, medicii, avem tendința să ne referim la pacienți ca la o boală. În spital pacientul nu e cunoscut ca domnul X, ci ca „hernia de disc a doctorului Z”, „colecistul doctorului Y”. Exprimarea asta, sigur, e funcțională și s-a încetățenit, pentru că, în loc să reții un nume pe care să-l asociezi cu o patologie, e mai simplu așa. Mai trist e că asta se întâmplă și când pacientul e treaz, în picioare lângă tine. Nu se spune „am adus pe domnul X, care are această patologie”, ci se spune „am adus hernia de disc a doctorului nu știu care”. De multe ori, de față cu pacientul, și la vizită, și cu studenții, se discută despre el la persoana a treia, ca și când ar fi un tablou sau o mobilă acolo. De multe ori se spun lucruri pe care pacientul poate nu ar trebui să le audă. Lângă pacienți în stadii terminale se țin „lecții” cu studenții despre toate nenorocirile care se pot întâmpla în astfel de cazuri. Pacientul le aude. Unii pacienți acceptă și poziția de „instrument didactic”, dar poate ei înțeleg greșit. Poate sunt lucruri care nu se aplică în situația lor.

Și în facultate nu de puține ori ne duceam într-un salon și trebuia să consultăm un pacient. Dar nu venea nimeni înainte să îi spună: „domnule X, sunteți de acord ca o grupă de 3-5 studenți la medicină să vă examineze, să vă pună niște întrebări?” De multe ori eram noi care trebuia să facem asta, dar unii pacienți erau nemulțumiți, nu le convenea. Alții erau foarte deschiși, amabili.

Revenind la întrebarea dvs, cred că e vorba de atitudinea generală, nu neapărat de cursuri. Poate s-ar rezolva și prin cursuri speciale, dar nu doar pentru studenți.

(Articol susținut de MedLife)

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • In 2014 am fost la un consult in Constanta ,Regina Maria,la dl.doctor Craciun.
    Cu trei operatii de hernie de disc deja facute la alti medici,doctorul Craciun mi a povestit ca unui prieten,drag,ce se intampla cu coloana mea...Asa am perceput discutia cu el:ca si cum am fi fost doi prieteni vechi care s au intalnit si au povestit despre problemele unei coloane bolnave.
    Ani de zile ,nici un doctor nu mi a explicat ,ce se intampla cu coloana mea asa cum a facut o el...cu RMN ul in fata.Am mai avut apoi doua consultatii la dansul,dar la alt spital.
    Ceea ce este foarte important,pt un pacient cu probleme,este sa gaseasca un doctor care sa empatizeze si sa l simta aproape.
    Am mai fost la un doctor,care venise din State(roman),la care am platit foarte multi bani si care m a dezamagit foarte tare.
    Asta este viata....sunt oameni printre oameni,insa cel mai important este ca atunci cand ai nevoie de un doctor,sa intrii in cabinetul lui si sa fie OM,iar acest doctor Mihai Craciun,este OM-DOCTOR !
    Multumesc!
    • Like 0
  • Am intalnit si in clinici unde am plătit consultatia "medici" de toata jena. Abia deschideau gura, aroganți, unii mai si jignesc asa subtil. Pentru mine medicii nu trebuie sa se poarte diferit fie ca e la stat sau privat. Fii OM cu cel suferind si nu mai astepta bani si atenții.
    • Like 0
  • De data aceasta sunt de acord cu acest comentariu si o felicit pe d-na Loredana Voiculescu ca a abordat un subiect important. Pt. acest medic nu am decat cuvinte de lauda, ceea ce spune in interviu mi se un punct de vedere pe care toti medicii ar trebui sa-l aiba, indiferent de sistemul in care functioneaza! Empatia este importanta, un medic nu este un robot, chiar daca intalneste cazuri dificile care il pot incarca negativ....Am o problema grava cu mama mea, multumesc medicilor care m-au inteles si care m-au ajutat, acestia sunt adevarati medici!!!!
    • Like 1
  • GabiC check icon
    Eu cred ca aceleasi lucruri se petrec si "afara";
    Doar cine se uita la telenovelele ( dr House, Spitalul de Urgenta, atat imi vine in minte, desi nu le urmaresc dar am vazut accidentat bucati din episoade) - cred altceva;
    In plus - se vorbeste despre pacient la persoana a III-a atunci cand se preda catre un grup de studenti: Serios? pai cum ai vrea sa se vorbeasca? la persoana a II-a plural? La a III-a plural? Sau cum? Ca nu inteleg?! E normal sa se faca practica ( sau medicul Craciun nu a facut? ) si aia in spital e cea mai potrivita pentru a intelege studentul cum se desfasoara lucrurile in realitate;
    • Like 0
  • Eu am patit-o la ginecologie...si aveam 15 ani, eram virgina. Prima experienta a fost la un medic de mare renume, care s-a uitat la mine, si i-a zis tatalui meu - care chist ovarian, dom'le, e sarcina extrauterina toata ziua, nu vedeti ce derbedeica mica este?. Fara sa ma examineze. Inainte sa se uite la ecografia care ma adusese acolo.

    Asa ca m-am facut intr-adevar derbedeica, mi-am luat ecografia si am iesit pe usa fara sa-i mai zic nimic, desi tipul incerca sa-mi explice ca asa glumeste el...

    Asta-una.

    A doua, si mai tare, o prietena de familie care e si ea, medic ginecolog - a zis wow, ce chist imens! (era cat un grapefruit), a facut stanga imprejur fara sa ma intrebe, si si-a chemat studentii sa il palpeze...Pentru cine nu stie ce implica asta, simplificat, inseamna ca medicul sa iti introduca un deget in vagin. In cazul meu, pentru ca eram virgina, in anus.

    Si de data asta nu mai aveam unde sa fug, ca eram pe 'capra' de la ginecologie, cu picioarele desfacute. Si nici nu aveam ce sa spun, ca deh, prietena de familie, nu? Asa ca...

    Mda.

    Asta se intampla pe la mijlocul anilor 90. N-am mai fost la ginecolog pana in 2009, cand obligat-fortat a trebuit sa fac un Papanicolau.

    Imi inchipui cu groaza cum ar fi fost sa exclame - Ia uite ce cancer ovarian frumos, e ca in manuale, veniti sa va uitati si voi! O.O

    Ma bucur de faptul ca mentalitatile s-au schimbat sau incep sa se schimbe...
    • Like 1
  • Acum 12 ani la Fundeni , nepoata mea a intalnit,din nefercire asemenea medic ,ocazie cu care a aflat brusc de fata cu studentii , cat de grav bolnava este.Trauma psihica suferita de ea ,nu a parasit-o de atunci in cele 6 luni pe care le-a mai trait.As spune numele individului daca mi l-as aminti ,pentru ca asta ar merita pentru ce a facut atunci si probabil continua in acelasi mod!Cred deasemenea ca o diploma de doctor,un halat alb,nu te fac mai bun daca nu ai suflet si educatie. Multi medici isi varsa frustrarile pe bolnavi cu o cruzime de neiertat!Sper ca s-a mai schimbat cate ceva de atunci,noroc ca mai sunt si medici dedicati si mai ales educati in tara asta!
    • Like 1
    • @ Cosma Aurora
      GabiC check icon
      OK, de acord - poate trebuia sa i se spuna mai demult; Insa ce ai fi vrut? Sa-i spuna "sufar- alaturi de tine, si alaturi de ceilalti 6000 de pacienti pe care-i am sau avut- dar sa stii ca ar trebui sa te gandesti la prosoape? "
      Sa fim seriosi- nu inteleg daca "dedicat si educat" inseamna inimos- sau bun profesionist...
      • Like 0
  • Dacă ai bani ești tratat într-un fel dacä nu ai bani ești tratat în alt fel.Cel care are bani se tratează "dincolo". Cumpără mașini produse " dincolo". Copii lor învață "dincolo". Își fac vacanțele ba chiar aleg să trăiască (își iau chiar și cetățenia). a-ți înțeles ideia.
    • Like 0
    • @ Cornel Cancel
      Nu conteaza - depinde peste cine dai. Fiul verisoarei mele a avut o boala neurologica degenerativa, a murit acum patru ani, la 3 ani si 8 luni. Am stat cu ea/pe langa ea in ultimele cateva saptamani, si nu va pot spune cat de oribil s-a purtat cu noi medicul, desi a primit plicuri groase, groase, nu in lei ci in euro.

      Nu pentru ca speram ca poate face ceva - stiam deja ca nu mai e cazul si ce sa asteptam, dar pentru ca verioasara mea sa poata sta langa puiul ei pana venea momentul.

      Omul a luat plicul si a spus, foarte detasat - Mai bine vi-l dau acasa, ii puneti o perna pe fata si faceti altul.

      Asta pentru ca refuzasem sa il opereze ca sa ii puna gastrostoma si traheostoma, in conditiile in care copilul nu mai avea activitate cerebrala, si era intr-o criza epileptica neintrerupta de trei zile...

      Motivatia medicului - ne-au spus mai tarziu asistentele de la ATI, cu care ne imprietenisem nu din cauza de plicuri, ci pentru ca eram pe acolo 24/7, in ture, ca si ele - era ca voia sa experimenteze operatia (avea si cateva deformatii fizice la inghitit si respiratie, deci era un 'caz' interesant), pentru ca citez 'Leguma aia oricum nu mai simte nimic'.

      Macar pe asta nu ne-a zis-o in fata.

      PS. Copilul nu bloca un pat sau un aparat de respiratie - a respirat singur pana la final - era la ATI pentru ca nu aveau apart de EEG mobil, si la ATI i se puteau administra rapid anticonvulsive. Mai avusese atfel de episoade, dupa care isi revenise, si nu am stiut ca acesta va fi ultimul.
      • Like 1
  • Dan V check icon
    Am trecut si eu (cu intreaga familie) prin lupta cu leucemia galopanta: in final dupa 3 luni ne-am pierdut fratele drag.

    Pot spune ca am gasit in parte bunavointa descrisa in articol.

    Precizez ca este vorba de bunavointa medicului curant si celor tineri din echipa dumnealui si deasemenea important, este vorba de un spital de stat din Bucuresti.

    Mai putina bunavointa ba chiar grosolanie si neglijenta din partea personalului auxiliar (asistente care aplicau tratamentul si persoanele cu alimentatia sau curatenia).

    Concluzia mea este ca, da, conteaza sa ai un medic curant care sa fie demn si uman pe care sa il poti respecta chiar indragi. La sfarsitul luptei noastre chiar pierdute, am avut motive totusi, sa ii multumesc medicului.

    Alta concluzie, e ca asistentele si ceilalti non medici ar trebui selectati muult mai riguros, chiar daca este vorba de aplicare de tratament.
    E ca intr-un avion, probabil nu vei intalni pilotul (care efectiv conduce aeronava) dar sigur ai de aface cu stuardezele iar impresia pe care o ai despre compania respectiva rezulta din interactiunea cu respectivele doamne, desi nu sunt esentiale in zborul efectiv de la A la B.
    Asa si cu asistentele, pana sa vezi medicul, te apuca groaza cand dai pe holuri de asistente obeze, gretoase, injurand, raspunzandu-ti artagos de parca ele ar fi mama medicului, ca atunci in copilarie, cand te duceai la vecini si intrebai: tanti, il lasati pe X afara?

    Si inca un aspect, sunt medici care sunt agresati cel putin verbal de apartinatorii pacientilor atunci cand lucrurile nu sunt deloc favorabile. Probabil aceasta lipsa de respect pe fondul dramei personale, ii face pe unii medici sa fie limitati in exprimarea umanitatii.

    Ca urmare, educatia de cat de devreme este buna pentru toti: unii vor fi medici altii pacientii lor.

    Sanatate tuturor.
    • Like 4
  • eu sint optimista in ceea ce priveste viitorul! de curind am avut o pe mama internata intr un spital din brasov. am fost foarte incintata sa observ ca noua generatie de medici ( tineri intre 30 ai 40 de ani ) este mai deschisa catre pacient si apartinatori. spital de stat . cit priveste medicii din spitalele particulare: da, odata ce platesti esti si tratat mai bine!

    • Like 2
  • Articolul acesta mi se pare binevenit. Subliniaza legatura dintre corp, inima si minte. Am intalnit multi medici care ignora sau neglijeaza aceasta conexiune.
    Sunt medici care mi-au manipulat corpul ca si cum as fi fost un obiect si mi-au provocat suferinta, medici care m-au amenintat cu ce urmeaza sa mi se intample daca nu iau medicamentul prescris de ei, medici care mi-au aruncat in fata trei diagnostice infricosatoare 'posibile' si m-au trimis la colegi pentru 'investigatii', medici care mi-au spus ca nu au citit prospectul medicamentului pe care mi-l dau. Medici care au lasat in mintea mea amintiri de cosmar. Exemplele pot continua.
    Medici de pe alte meleaguri mi-au cerut permisiunea inainte de a ma atinge, mi-au spus dinainte ce ar vrea sa faca si ce urmeaza sa simt inainte de a face gestul fizic, m-au linistit cu o atingere, mi-au respectat dreptul de a alege daca urmez sau nu un anumit sfat medical, au uitat de ceas, petrecand timp cu mine pentru a ma asculta si a ma incuraja, mi-au dat numarul lor de mobil ca sa ii sun la nevoie si chiar au raspuns la numarul acela, zicand, de fiecare data, 'cu placere'. Corpul si inima mea au fost respectate.
    Oamenii care merg la medic sunt foarte vulnerabili. Medicul poate produce traume fizice si psihice, actionand ca un robot, sau poate sa incerce sa fie un adevarat vindecator. Incepand cu un lucru simplu: a da speranta. Jay Freireich, medicul care a revolutionat tratamentul leucemiei, spunea ceva de genul: Este exclus sa fii pesimist, cand oamenii depind de tine pentru a fi ei insisi optimisti. (...) Este o provocare, nu e un caz fara speranta. Trebuie sa gasesti ceva. Trebuie sa iti dai seama cum ai putea sa ajuti, pentru ca oamenii au nevoie de speranta ca sa traiasca. (...) Ca medic, juri sa le dai oamenilor speranta. E meseria ta."
    • Like 2


Îți recomandăm

Lasă-te sedus de o cafea prețioasă ca aurul

V-ați întrebat, vreodată, ce înseamnă pentru dumneavoastră o cafea bună? Are note blânde de pin? Conține arome de stejar și lemn dulce, sau de migdale prăjite, ori poate de nuci, citrice și fructe de pădure? Cea mai mare provocare a profesioniștilor cafelei este să-i aducă în fiecare zi iubitorului de cafea băutura pe care el o adoră și să-i ofere aceeași senzație la fiecare ceașcă.

Citește mai mult

Carmen Iohannis

Calitatea de primă doamnă, pe lângă faptul că aduce niște beneficii, vine la pachet și cu niște constrângeri de protocol și de conduită, dar mai ales cu niște responsabilități speciale. Ce ar trebui să înțeleagă cetățeanul de rând din gestul primei doamne? (Foto: Inquam Photos / Ovidiu Dumitru Matiu)

Citește mai mult

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult