De fiecare dată când vedem la televizor o școală de la țară cu WC-ul în fundul curții, cu pereți scorojiți și mobilier de acum 50 de ani, dăm mărunt din buze „ntz, ntz, ntz”. De cele mai mult ori, trecem mai departe. Când copiii noștri ajung în sistem, situația ne înfurie, ne frustrează, spunem că în țara asta nu e de stat. În cele din urmă, ajungem să ne adaptăm din mers și să ne vedem de viața noastră.
Fără să ne dăm seama, prin comportamentul nostru, nu facem altceva decât să mai adăugăm un cap solzos acestui balaur numit „sistem”. Ne place sau nu să acceptăm, ceea ce facem noi se numește în multe situații nepăsare. Iar nepăsarea este- probabil - unul dintre cei mai cel mai mari dușmani ai educației.
Ce s-ar întâmpla dacă ne-ar păsa?
Ploua prin acoperiș, ferestrele și ușile nu se închideau, copiii stăteau cu gecile pe ei, băncile erau rupte, scrijelite, podelele găurite, gresia de pe holuri spartă, era pericol de accident la tot pasul pentru copii. Ca să nu mai vorbim că instalația electrică era atât de veche și afectată de ploi că oricând s-ar fi putut produce un scurtcircuit și mai departe „Doamne ferește!”.
Priviți aceste imagini.
Iată școala gimnazială din Sălcioara, înainte.
Iată cum arată după ce a fost renovată:
În urmă cu 20 de ani, o profesoară lăsa Capitala pentru pentru o școală de la țară, în satul Sălcioara
Nicoleta Dan a lăsat un post de învățătoare din București pentru unul la țară. În urmă cu vreo 20 de ani, se muta la Sălcioara, județul Ialomița, imaginându-și cum va transforma viețile copiilor dintr-un sat uitat de lume și timp.
Școala funcționa într-o construcție aproape dărăpănată. În multe locuri de la noi sau din alte colțuri de lume, clădirea ar fi fost considerată periculoasă și pentru elevi și pentru dascăli.
La început, profesoara Nicoleta Dan a fost îngrozită. Treptat, s-a obișnuit cu situația - credea că nu are ce să facă pentru a îndrepta ceva. Trăia, cum spune ea, cu nepăsarea în aceeași casă, dar această „colegă de apartament” o deranja teribil.
Într-o zi, postul de director al școlii s-a eliberat. Așa a început transformarea școlii din Sălcioara.
„Școala care se învârte după soare”
Școala pe care a început să o conducă Nicoleta Dan era aceeași care ani de zile îi crease un disconfort continuu și o senzație de frustrare nemaivăzută.
Prima dată s-a dus la Primărie să ceară bani ca să renoveze școala. A fost dată politicos pe ușă afară, iar ea a intrat din nou pe geam și nu a mai plecat de acolo până ce nu a obținut fonduri ca să schimbe acoperișul. A realizat apoi că oricât ar mai sta cu mâna întinsă, nu va mai primi nimic și nu din rea voință, ci efectiv din neputință. Așa că s-a orientat cum a putut.
A aflat de organizația Narada și așa a început transformarea. Narada a căutat sponsorizări și a integrat întreaga comunitate într-un program amplu. Copiii au pus pe hârtie imaginea școlii lor de vis, o firmă de arhitectură a desenat voluntar proiectul de transformare al școlii și în prima zi a vacanței de vară a început șantierul la Sălcioara.
Nicoleta Dan a stat toată ziua pe șantier. Nu a avut nicio zi de concediu, a făcut recepția materialelor, a gestionat activitatea muncitorilor, a dat cu mătura, a ajutat la decopertarea pereților și și-a spus povestea atunci când a mai fost nevoie de finanțare și atragere de noi resurse.
În afară de poveștilor pe care le au de spus pereții viu colorați, e ceva ce rămâne în conștiința unei întregi comunități: schimbarea.
Luni se deschide o altfel de școală, o școală nouă, pe care mulți elevi probabil că nu o vor mai recunoaște. O școală nu doar frumoasă, ci mai degrabă un mediu ce îmbie la colaborare și creație, ce face posibilă dezvoltarea acestor copii astfel încât ei să-și poată atinge întregul potențial prin educație.
Școala din Sălcioara s-a transformat într-un mediu de învățare primitor, ce știe să gestioneze nevoile de cunoaștere ale generației actuale de copii, ce poate răspunde provocărilor legate de alegerea unei meserii, de gestionarea emoțiilor și de doborârea barierelor socio-culturale, etnice sau geografice.
„Ai făcut școala asta să se învârtă după soare, îmi spun oamenii din sat. Dar eu știu că ăsta e abia începutul și mai avem mult de muncă. Abia când o să văd copiii ăștia că și-au depășit condiția, mă voi uita și eu la soare”, spune Nicoleta Dan.
Luni e prima zi din restul vieții unei școli model, la standarde europene, într-un sat uitat de lume, în inima Bărăganului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
La terminarea facultatii, ca sef de promotie am abtinut cea mai buna repartizare disponibila: la Mariuta, de unde pentru a veni sambata la Bucuresti mergeam 9 km pe jos pana la Fundulea, unde faceam autostopul cel mai adesea sus in caroseria camionului, locul de langa sofer fiind deja ocupat de alt autostopist. Va imaginati cum parcurgeam cei 9 km toamna in sezonul ploios, pe drumul in care bocancii se afundau in noroi pana la glezne, iar dupa lasarea intunericului luminam drumul cu lanterna. Astea erau vremurile tineretii generatiei mele!
La Mariuta am gasit copiii in stare jalnica privind cunostintele; lectiile de l. romana le faceam ca si cand ar fi fost lectii de o limba straina. Dupa 3 ani, trei dintre elevi au intrat pe primele 3 locuri la liceul din Branesti, asta i-a facut pe cei de la raion sa ma faca inspector. A fost o scurta perioada (ultimii ani ai lui Dej, cand insa tara era condusa practic de Maurer, un intelectual rasat) cand s-a practicat meritocratia.
Nu stiu ce-mi veni sa scriu cele de mai sus; acum, ca le-am scris, le las asa; poate le citeste si directoarea de la Salcioara, pe care o admir pentru ce face acolo.
La terminarea facultatii, ca sef de promotie am abtinut cea mai buna repartizare disponibila: la Mariuta, de unde pentru a veni sambata la Bucuresti mergeam 9 km pe jos pana la Fundulea, unde faceam autostopul cel mai adesea sus in caroseria camionului, locul de langa sofer fiind deja ocupat de alt autostopist. Va imaginati cum parcurgeam cei 9 km toamna in sezonul ploios, pe drumul in care bocancii se afundau in noroi pana la glezne, iar dupa lasarea intunericului luminam drumul cu lanterna. Astea erau vremurile tineretii generatiei mele!
La Mariuta am gasit copiii in stare jalnica privind cunostintele; lectiile de l. romana le faceam ca si cand ar fi fost lectii de o limba straina. Dupa 3 ani, trei dintre elevi au intrat pe primele 3 locuri la liceul din Branesti, asta i-a facut pe cei de la raion sa ma faca inspector. A fost o scurta perioada (ultimii ani ai lui Dej, cand insa tara era condusa practic de Maurer, un intelectual rasat) cand s-a practicat meritocratia.
Nu stiu ce-mi veni sa scriu cele de mai sus; acum, ca le-am scris, le las asa; poate le citeste si directoarea de la Salcioara, pe care o admir pentru ce face acolo.
La terminarea facultatii, ca sef de promotie am abtinut cea mai buna repartizare disponibila: la Mariuta, de unde pentru a veni sambata la Bucuresti mergeam 9 km pe jos pana la Fundulea, unde faceam autostopul cel mai adesea sus in caroseria camionului, locul de langa sofer fiind deja ocupat de alt autostopist. Va imaginati cum parcurgeam cei 9 km toamna in sezonul ploios, pe drumul in care bocancii se afundau in noroi pana la glezne, iar dupa lasarea intunericului luminam drumul cu lanterna. Astea erau vremurile tineretii generatiei mele!
La Mariuta am gasit copiii in stare jalnica privind cunostintele; lectiile de l. romana le faceam ca si cand ar fi fost lectii de o limba straina. Dupa 3 ani, trei dintre elevi au intrat pe primele 3 locuri la liceul din Branesti, asta i-a facut pe cei de la raion sa ma faca inspector. A fost o scurta perioada (ultimii ani ai lui Dej, cand insa tara era condusa practic de Maurer, un intelectual rasat) cand s-a practicat meritocratia.
Nu stiu ce-mi veni sa scriu cele de mai sus; acum, ca le-am scris, le las asa; poate le citeste si directoarea de la Salcioara, pe care o admir pentru ce face acolo.
Din articol reiese că primăria nu s-a implicat în reabilitarea școlii- șocant, rușinos și obișnuit în Las Fierbinti și în România. A făcut-o o organizație, Narada, de care aud acum pentru prima oară - felicitări. Aștept totuși să-mi răspundă cineva de la Ministerul Î.- puteți să dați de pământ cu primarul ăla din Sălcioara?