Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

O profesoară a lăsat Bucureștiul pentru un sat din Ialomița acum 20 de ani. „Ai făcut școala asta să se învârtă după soare, îmi spun oamenii din sat. Dar eu știu că ăsta e numai începutul. Abia când o să văd copiii ăștia că și-au depășit condiția, mă voi uita și eu la soare”

De fiecare dată când vedem la televizor o școală de la țară cu WC-ul în fundul curții, cu pereți scorojiți și mobilier de acum 50 de ani, dăm mărunt din buze „ntz, ntz, ntz”. De cele mai mult ori, trecem mai departe. Când copiii noștri ajung în sistem, situația ne înfurie, ne frustrează, spunem că în țara asta nu e de stat. În cele din urmă, ajungem să ne adaptăm din mers și să ne vedem de viața noastră.

Fără să ne dăm seama, prin comportamentul nostru, nu facem altceva decât să mai adăugăm un cap solzos acestui balaur numit „sistem”. Ne place sau nu să acceptăm, ceea ce facem noi se numește în multe situații nepăsare. Iar nepăsarea este- probabil - unul dintre cei mai cel mai mari dușmani ai educației.

Ce s-ar întâmpla dacă ne-ar păsa?

Ploua prin acoperiș, ferestrele și ușile nu se închideau, copiii stăteau cu gecile pe ei, băncile erau rupte, scrijelite, podelele găurite, gresia de pe holuri spartă, era pericol de accident la tot pasul pentru copii. Ca să nu mai vorbim că instalația electrică era atât de veche și afectată de ploi că oricând s-ar fi putut produce un scurtcircuit și mai departe „Doamne ferește!”.

Priviți aceste imagini. 

Iată școala gimnazială din Sălcioara, înainte.

Iată cum arată după ce a fost renovată:


În urmă cu 20 de ani, o profesoară lăsa Capitala pentru pentru o școală de la țară, în satul Sălcioara

Nicoleta Dan a lăsat un post de învățătoare din București pentru unul la țară. În urmă cu vreo 20 de ani, se muta la Sălcioara, județul Ialomița, imaginându-și cum va transforma viețile copiilor dintr-un sat uitat de lume și timp.

Școala funcționa într-o construcție aproape dărăpănată. În multe locuri de la noi sau din alte colțuri de lume, clădirea ar fi fost considerată periculoasă și pentru elevi și pentru dascăli. 

La început, profesoara Nicoleta Dan a fost îngrozită. Treptat, s-a obișnuit cu situația - credea că nu are ce să facă pentru a îndrepta ceva. Trăia, cum spune ea, cu nepăsarea în aceeași casă, dar această „colegă de apartament” o deranja teribil.

Într-o zi, postul de director al școlii s-a eliberat. Așa a început transformarea școlii din Sălcioara.

„Școala care se învârte după soare”

Școala pe care a început să o conducă Nicoleta Dan era aceeași care ani de zile îi crease un disconfort continuu și o senzație de frustrare nemaivăzută. 

Prima dată s-a dus la Primărie să ceară bani ca să renoveze școala. A fost dată politicos pe ușă afară, iar ea a intrat din nou pe geam și nu a mai plecat de acolo până ce nu a obținut fonduri ca să schimbe acoperișul. A realizat apoi că oricât ar mai sta cu mâna întinsă, nu va mai primi nimic și nu din rea voință, ci efectiv din neputință. Așa că s-a orientat cum a putut. 

A aflat de organizația Narada și așa a început transformarea. Narada a căutat sponsorizări și a integrat întreaga comunitate într-un program amplu. Copiii au pus pe hârtie imaginea școlii lor de vis, o firmă de arhitectură a desenat voluntar proiectul de transformare al școlii și în prima zi a vacanței de vară a început șantierul la Sălcioara.

Nicoleta Dan a stat toată ziua pe șantier. Nu a avut nicio zi de concediu, a făcut recepția materialelor, a gestionat activitatea muncitorilor, a dat cu mătura, a ajutat la decopertarea pereților și și-a spus povestea atunci când a mai fost nevoie de finanțare și atragere de noi resurse.

În afară de poveștilor pe care le au de spus pereții viu colorați, e ceva ce rămâne în conștiința unei întregi comunități: schimbarea.

Luni se deschide o altfel de școală, o școală nouă, pe care mulți elevi probabil că nu o vor mai recunoaște. O școală nu doar frumoasă, ci mai degrabă un mediu ce îmbie la colaborare și creație, ce face posibilă dezvoltarea acestor copii astfel încât ei să-și poată atinge întregul potențial prin educație. 

Școala din Sălcioara s-a transformat într-un mediu de învățare primitor, ce știe să gestioneze nevoile de cunoaștere ale generației actuale de copii, ce poate răspunde provocărilor legate de alegerea unei meserii, de gestionarea emoțiilor și de doborârea barierelor socio-culturale, etnice sau geografice.

„Ai făcut școala asta să se învârtă după soare, îmi spun oamenii din sat. Dar eu știu că ăsta e abia începutul și mai avem mult de muncă. Abia când o să văd copiii ăștia că și-au depășit condiția, mă voi uita și eu la soare”, spune Nicoleta Dan.

Luni e prima zi din restul vieții unei școli model, la standarde europene, într-un sat uitat de lume, în inima Bărăganului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Salcioara! Da, am trecut pe acolo, prin anii 60, ca inspector scolar in pe atunci raionul Lehliu. Asta dupa ce timp de 3 ani functionasem ca profesor de l . romana si istorie in comuna vecina Mariuta. Era zona cea mai greu accesibila, fara tren, fara autobuze. Era zona data mie in grija, ca tanar incepator in invatamant. Am fugit din invatamant dupa cativa ani, din cauza greutatilor privind deplasarea.
    La terminarea facultatii, ca sef de promotie am abtinut cea mai buna repartizare disponibila: la Mariuta, de unde pentru a veni sambata la Bucuresti mergeam 9 km pe jos pana la Fundulea, unde faceam autostopul cel mai adesea sus in caroseria camionului, locul de langa sofer fiind deja ocupat de alt autostopist. Va imaginati cum parcurgeam cei 9 km toamna in sezonul ploios, pe drumul in care bocancii se afundau in noroi pana la glezne, iar dupa lasarea intunericului luminam drumul cu lanterna. Astea erau vremurile tineretii generatiei mele!
    La Mariuta am gasit copiii in stare jalnica privind cunostintele; lectiile de l. romana le faceam ca si cand ar fi fost lectii de o limba straina. Dupa 3 ani, trei dintre elevi au intrat pe primele 3 locuri la liceul din Branesti, asta i-a facut pe cei de la raion sa ma faca inspector. A fost o scurta perioada (ultimii ani ai lui Dej, cand insa tara era condusa practic de Maurer, un intelectual rasat) cand s-a practicat meritocratia.
    Nu stiu ce-mi veni sa scriu cele de mai sus; acum, ca le-am scris, le las asa; poate le citeste si directoarea de la Salcioara, pe care o admir pentru ce face acolo.
    • Like 0
  • Salcioara! Da, am trecut pe acolo, prin anii 60, ca inspector scolar in pe atunci raionul Lehliu. Asta dupa ce timp de 3 ani functionasem ca profesor de l . romana si istorie in comuna vecina Mariuta. Era zona cea mai greu accesibila, fara tren, fara autobuze. Era zona data mie in grija, ca tanar incepator in invatamant. Am fugit din invatamant dupa cativa ani, din cauza greutatilor privind deplasarea.
    La terminarea facultatii, ca sef de promotie am abtinut cea mai buna repartizare disponibila: la Mariuta, de unde pentru a veni sambata la Bucuresti mergeam 9 km pe jos pana la Fundulea, unde faceam autostopul cel mai adesea sus in caroseria camionului, locul de langa sofer fiind deja ocupat de alt autostopist. Va imaginati cum parcurgeam cei 9 km toamna in sezonul ploios, pe drumul in care bocancii se afundau in noroi pana la glezne, iar dupa lasarea intunericului luminam drumul cu lanterna. Astea erau vremurile tineretii generatiei mele!
    La Mariuta am gasit copiii in stare jalnica privind cunostintele; lectiile de l. romana le faceam ca si cand ar fi fost lectii de o limba straina. Dupa 3 ani, trei dintre elevi au intrat pe primele 3 locuri la liceul din Branesti, asta i-a facut pe cei de la raion sa ma faca inspector. A fost o scurta perioada (ultimii ani ai lui Dej, cand insa tara era condusa practic de Maurer, un intelectual rasat) cand s-a practicat meritocratia.
    Nu stiu ce-mi veni sa scriu cele de mai sus; acum, ca le-am scris, le las asa; poate le citeste si directoarea de la Salcioara, pe care o admir pentru ce face acolo.
    • Like 0
  • Salcioara! Da, am trecut pe acolo, prin anii 60, ca inspector scolar in pe atunci raionul Lehliu. Asta dupa ce timp de 3 ani functionasem ca profesor de l . romana si istorie in comuna vecina Mariuta. Era zona cea mai greu accesibila, fara tren, fara autobuze. Era zona data mie in grija, ca tanar incepator in invatamant. Am fugit din invatamant dupa cativa ani, din cauza greutatilor privind deplasarea.
    La terminarea facultatii, ca sef de promotie am abtinut cea mai buna repartizare disponibila: la Mariuta, de unde pentru a veni sambata la Bucuresti mergeam 9 km pe jos pana la Fundulea, unde faceam autostopul cel mai adesea sus in caroseria camionului, locul de langa sofer fiind deja ocupat de alt autostopist. Va imaginati cum parcurgeam cei 9 km toamna in sezonul ploios, pe drumul in care bocancii se afundau in noroi pana la glezne, iar dupa lasarea intunericului luminam drumul cu lanterna. Astea erau vremurile tineretii generatiei mele!
    La Mariuta am gasit copiii in stare jalnica privind cunostintele; lectiile de l. romana le faceam ca si cand ar fi fost lectii de o limba straina. Dupa 3 ani, trei dintre elevi au intrat pe primele 3 locuri la liceul din Branesti, asta i-a facut pe cei de la raion sa ma faca inspector. A fost o scurta perioada (ultimii ani ai lui Dej, cand insa tara era condusa practic de Maurer, un intelectual rasat) cand s-a practicat meritocratia.
    Nu stiu ce-mi veni sa scriu cele de mai sus; acum, ca le-am scris, le las asa; poate le citeste si directoarea de la Salcioara, pe care o admir pentru ce face acolo.
    • Like 0
  • Primești o doză -mare- de optimism când citești un articol ca acesta. În societatea noastră divizată, egoistă și agresivă, asemenea întâmplări sunt rare. Sau nu sunt evidențiate în media?! E foarte posibil și asta. Oricum d-na profesoară este un om deosebit,care ar merita mai multă atenție decât un simplu articol în ziar -poate la Ministerul Învățământului citește cineva Republica? Aș fi curios, l-aș ruga să-mi răspundă la comentariu.
    Din articol reiese că primăria nu s-a implicat în reabilitarea școlii- șocant, rușinos și obișnuit în Las Fierbinti și în România. A făcut-o o organizație, Narada, de care aud acum pentru prima oară - felicitări. Aștept totuși să-mi răspundă cineva de la Ministerul Î.- puteți să dați de pământ cu primarul ăla din Sălcioara?
    • Like 0
    • @ Christian
      Marina check icon
      "A realizat apoi că oricât ar mai sta cu mâna întinsă, nu va mai primi nimic și nu din rea voință, ci efectiv din neputință." - s-a implicat cât i-a permis bugetul, asta pare să spună doamna. I-au dat bani să schimbe acoperișul, mai mult nu s-a putut.
      • Like 0


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult