Operaţiunea „Timber Sycamore”. Cine sunt vinovaţii din umbră ai războiului din Siria şi de apariţia Statului Islamic

Foto: Guliver/ Getty Images

Vor fi trase la răspundere serviciile secrete şi unii dintre politicienii occidentali pentru masacrele săvârşite în Siria şi atentatele teroriste ale fundamentaliştilor islamici în Europa? Aceasta este întrebarea care ar putea rezuma una dintre cele mai bine documentate cărţi dedicate războiului din Siria şi resurecţiei jihadismului apărută în acest an în Franţa şi semnată de către jurnalistul Maxime Chaix – La guerre de l’ombre en Syrie. CIA, Petrodolarii şi Jihadul.

Despre Siria am scris cu lux de amănunte istorice şi religioase în urmă cu un an şi jumătate însă ne-am oprit la momentul izbucnirii războiului civil tocmai pentru a nu cădea în subiectivism ori în capcana ştirilor false. Analiza d. Maxime Chaix priveşte tocmai această perioadă ulterioară şi, mai ales, rolul pe care politicienii europeni şi americani, serviciile noastre secrete, Turcia şi monarhiile din Golful Persic l-au jucat în susţinerea unui conflict care a însângerat Siria, a adus valuri de refugiaţi pe plajele Europei, a condus la apariţia Statului Islamic şi la resurecţia jihadismului. 

Nici articolul de faţă, nici cartea jurnalistului francez nu doresc să cauţioneze crimele săvârşite de regimul al-Assad. Faptul că trupele guvernamentale siriene şi aliaţii lor au săvârşit crime de război este mai presus de orice îndoială. Însă, este important ca publicul occidental să înţeleagă că vina pentru valurile de refugiaţi care au suflat în pânzele naţionaliştilor europeni, dar şi resurectia jihadismului cu întreaga sa cohortă de atentate săvârşite în Europa sau celelalte state arabe ale zonei se datorează, în mare măsură, şi modului în care guvernele noastre au gestionat problema siriană.

În 2011, Primăvara Arabă a început să măture dictaturile Magrebului şi ale Orientului Mijlociu, aducând simpatia mass-media occidentale şi speranţa că aceste state apropiate Europei, dar ţinute la ani-lumină de valorile noastre de către dictatori matusalemici, se vor elibera şi vor purcede pe calea unei adevărate modernizări economice, sociale şi politice. Însă nu a fost deloc aşa: cu excepţia Tunisiei, puterea politică a fost repede preluată de partidele islamiste sau furată de noi autocraţi. Singura dictatură care a rezistat acestei mişcări populare pan-arabe a fost cea a lui Bashar al-Assad.

Tânărul al-Assad ştia încă de la războiul declarat de SUA Irakului că era pe lista scurtă a următoarelor ţinte ale SUA şi monarhiilor sunnite din Golf. Apropierea sa de Iranul şiit, ameninţarea pe care o reprezenta pentru Israel, implicarea în conflictul libanez, asasinatele comandate aici erau suficiente argumente pentru ca dictatura lui să fie înlăturată. Iar revoluţiile anului 2011 erau argumentul perfect.

Arabia Saudită, bogatul vecin de la sud, promotoare a unui Islam retrograd – wahhabismul – ai cărui adepţi umpleau închisorile siriene, era principala putere dornică să scape de al-Assad, „dinastia” de la Damasc care conducea un stat laic şi care se apropia din ce în ce mai mult de duşmanul declarat al Riadului, Iranul şiit.

Influenţa pe care saudiţii o aveau la Washington era binecunoscută, iar dl. Chaix relevă „istoriile” comune pe care serviciile secrete americane le-au trăit alături de omologii lor saudiţi. Victoriile mujahedinilor din Afganistan se datorau nu doar pregătirii şi rachetelor sol-aer furnizate de CIA, cât şi fondurilor pe care saudiţii le-au transferat în conturile gherilelor afgane via Pakistan şi în cele ale producătorilor americani de armament. Lăsăm la o parte învăţăturile fundamentaliste pe care recruţii arabi şi afgani le primeau în taberele de antrenament pakistaneze şi care au condus ulterior la apariţa talibanilor şi a al-Qaida.

Câţiva ani mai târziu, când preşedintele Reagan nu obţinea de la Congres finanţarea necesară pentru a susţine gherilele din Nicaragua, CIA primea fondurile necesare de la ambasadorul saudit la Washington, Prinţul Bandar. Implicarea acestuia în politica americană este binecunoscută, fiind un apropiat al tuturor preşedinţilor, de la Reagan la Bush jr. Ulterior, în calitatea sa de şef al serviciilor secrete saudite, îşi va folosi relaţiile cu şefii serviciilor secrete americane pentru a-şi asigura susţinerea proiectelor sale regionale. Iar înlăturarea de la putere a lui al-Assad era una dintre priorităţile regionale ale Riadului.

Primele manifestaţii împotriva regimului sirian fuseseră reprimate cu brutalitate. În paralel cu presiunea politică pe care SUA, Marea Britanie, ţările Golfului şi Turcia le-au exercitat împotriva Damascului, Riadul a solicitat intervenţia militară a Washingtonului. Cum preşedintele Obama nu se arăta dispus să încalce flagrant dreptul internaţional, iniţiativa a fost lăsată serviciilor secrete. În Iordania şi Turcia au fost create tabere de instrucţie a insurgenţilor, alimentate uman de străinii chemaţi la jihad de către imamii sunniţi stipendiaţi de Arabia Saudită şi şeicii din Golf.

În primăvara lui 2012, la presiunea serviciilor secrete, ale aliaţilor regionali, dar şi a opiniei publice occidentale, preşedintele Obama autoriza susţinerea directă a opozanţilor anti-Assad. Operaţiunea, începută neoficial încă din toamna anului anterior, era botezată „Timber Sycamore” şi va aduna laolaltă serviciile secrete din 15 ţări şi finanţări estimate numai pentru 2015 la suma de 1 miliard de dolari. Pe bună dreptate, chiar analiştii americani vor considera Timber Sycamore drept una dintre cele mai vaste operaţiuni coordonate de CIA.

Susţinerea opozanţilor regimului de la Damasc va consta în pregătirea militară acordată membrilor „opoziţiei moderate”, dar şi în mii de tone de armament care vor ajunge în mâinile insurgenţilor prin Arabia Saudită şi Turcia. Mare parte din armamentul „clasic”, conform surselor citate de către dl. Chaix, va proveni din Bulgaria, Croaţia şi România.

Numai că „opoziţia moderată” şi, în principal, Armata Siriană Liberă nu vor fi capabile să gestioneze coerent şi corect dotările primite. Pe de altă parte, mulţi dintre membrii săi erau fundamentalişti „şcoliţi” în Arabia Saudită şi Afganistan, iar ţelul lor nu era îndepărtarea lui Assad şi instituirea unui stat democratic, ci a unui stat condus de principiile şariei.

În vara lui 2014, după ce apariţia autointitulatului Stat Islamic surprindea pe toată lumea, Financial Times îşi informa cititorii că, potrivit ministrului de externe de la Riad, Saoud al-Faisal, Statul Islamic era răspunsul sunnit al Arabiei Saudite la influenţa crescută a Iranului în regiune.

În februarie 2015, într-un interviu televizat la CNN, generalul Wesley Clark explica faptul că „Statul Islamic a fost creat graţie finanţărilor prietenilor şi aliaţilor noştri (din Orientul Mijlociu, n.n.), fiindcă dacă era nevoie de oameni care să combată Hezbollahul (organizaţie şiită libaneză, declarată teroristă de mai multe state, proxy al Iranului, n.n.) până la moarte nu pot fi puse afişe de recrutare cu „Alăturaţi-vă nouă, vom face o lume mai bună!” Mai degrabă îi susţii pe aceşti fanatici religioşi, pe aceşti fundamentalişti (sunniţi, n.n.).”

Odată cu apariţia Statului Islamic în 2014, ritmul de pierdere a teritoriilor controlate de către forţele guvernamentale siriene devenea îngrijorător. Analiştii CIA începeau să vorbească despre un „succes catastrofic” în care al-Assad urma să părăsească puterea, dar în locul său şi al unui guvern moderat să ajungă la putere grupurile jihadiste.

Una dintre principalele probleme aduse în discuţie de cartea indicată este dacă CIA a coordonat această operaţiune ţinând cont exclusiv de obiectivele fixate de către guvernul american sau „a lucrat pentru doi stăpâni”, cel de-al doilea fiind Arabia Saudită. Întrucât Riadul a fost principalul finanţator şi datorită relaţiilor strânse dintre serviciile secrete ale acestor două state, răspunsul înclină spre cea de-a doua variantă. De altfel, Pentagonul trimisese administraţiei Obama în nenumărate rânduri rapoarte ale căror concluzii le contraziceau pe cele ale „spionilor” de la Langley şi atrăgeau atenţia asupra riscului ca tehnica militară să ajungă pe mâna jihadiştilor, iar Siria să se transforme într-un stat neguvernabil, sau, mai rău, într-un „Iran sunnit”.

Se pare că pentru serviciile secrete americane o surpriză a reprezentat-o şi implicarea Rusiei in conflictul sirian, deşi singura bază navală ruseasă la Mediterana era la Tartus, în provincia Latakia, iar ofensiva din ultimele luni a facţiunilor militare anti-Assad se apropiase ameninţător de acest punct. De altfel, conform analiştilor americani, Latakia, regiunea siriană majoritar alauită, fieful familiei Assad, ea însăşi aparţinând acestei confesiuni islamice, urma să cadă în mâna insurgenţilor până la sfârşitul lui 2015, ceea ce însemna prăbuşirea regimului de la Damasc şi pierderea ultimului „vestigiu sovietic” la Mediterana.

Strategia serviciilor secrete occidentale, ale Arabiei Saudite şi Turciei poate fi înţeleasă în cheia necesităţii (adică a dorinţei guvernelor ţărilor respective) de a-l inlătura de la putere pe Bashar al-Assad. Astfel cum spunea generalul Clarke, regimul de la Damasc era prea puternic pentru a fi răsturnat de la putere prin simple manifestaţii populare. De altfel, dată fiind replica dârză pe care a dat-o armata siriană de-a lungul războiului, în ciuda imenselor resurse de care dispuneau insurgenţii, se poate conchide că guvernul sirian avea o susţinere populară semnificativă, chiar dacă majoritatea religioasă siriană este sunnită. În consecinţă, singura posibilitate – în afara unui război declarat, cum s-a întâmplat în Irak – era de a pregăti şi inarma grupări rebele. Problema unui nou conflict care să implice armata, aşa cum s-a întâmplat la graniţa estică, nu intra în discuţie, SUA găsindu-se în imposibilitatea de a gestiona eficient post-conflict Irakul sau Afganistanul. Iar singurele grupări dispuse a lupta cu trupele Damascului erau cele câteva organizaţii fundamentaliste ai cărei membrii erau vânaţi de serviciile secrete siriene, susţinute de ani buni de către saudiţi, şi o mână de militari care dezertaseră. În consecinţă, alegerea făcută rezulta a fi una pragmatică. Totuşi, având în vedere experienţa afgană, unde jihadismul propovăduit cu binecuvântarea americană pentru a-i însufleţi pe mujahedini a condus la formarea al-Qaida şi, ulterior, a puterii talibanilor, modul în care a fost gestionată „nebuloasa jihadistă”, cum o denumeşte dl. Chaix ar fi trebuit gestionată atent, iar nu permis saudiţilor de a exagera cu puterea acordată fundamentaliştilor sunniţi.

Ajuns la acest punct, nu putem să nu ne întrebăm de ce guvernul condus de al-Assad era mai puţin dezirabil cancelariilor occidentale faţă de resurecţia jihadismului? Cu alte cuvinte, era preferabil să se creeze un conflict pentru înlaturarea lui Assad – chiar dacă analiştii CIA consideraseră că înfrângerea lui Assad se va petrece în scurt timp – dacă se ştia că singurele capabile de a-l înlătura şi a avea, astfel, acces la putere, erau grupările sunnite fundamentaliste?

Când un guvern trebuie să aleagă între pragmatism şi moralitate în politica internaţională cel mai adesea va decide pragmatic. Este firesc să fie astfel, până la urmă, fiecare guvern trebuind să dea socoteală propriilor alegători şi să îşi conducă acţiunile internaţionale ţinând cont de principiul resurselor limitate. Este evident că la Damasc aveam de-a face cu o dictatură care crea probleme în Liban şi Israel, urmând politica iraniană. Însă guvernele occidentale au decis să îşi fundeze politica regională pe moralitate, decizând să îi elibereze pe sirieni? Deşi exista riscul ca proprii cetăţeni să devină ţintele jihadului mondial, iar refugiaţii să pornească disperaţi înspre prospera Europă?

Revolta stârnită în Occident de Statul islamic a determinat iniţierea operaţiunii SUA împotriva acestuia – „Inherent Resolve”. Însă riposta aliaţilor NATO nu era la nivelul necesar pentru a pune capăt rapid puterii acestuia. De-abia administraţia Trump va aduce o schimbare în abordarea problemei siriene: blocarea oricărei susţineri acordate insurgenţilor anti-Assad şi augentarea atacurilor împotriva SI. Ceea ce l-a făcut pe celebrul cronicar al The New York Times, Thomas Friedman, să scrie în aprilie 2017: „In Siria, Trump ar trebui să lase Daech să fie principalul oponent al lui Assad, al Iranului, al Hezbollah şi al Rusiei, în acelaşi mod în care noi am încurajat mujahedinii să îi combată pe sovietici în Afganistan.” Probabil că aceasta a fost gândirea care a ghidat la început cancelariile occidentale. Numai că, spre deosebire de mujahedini, de această dată strategia lor a adus moartea în Europa şi valuri de refugiaţi. Cui prodest?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp