Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Operaţiunea „Timber Sycamore”. Cine sunt vinovaţii din umbră ai războiului din Siria şi de apariţia Statului Islamic

Imaginea dezastrului în Siria

Foto: Guliver/ Getty Images

Vor fi trase la răspundere serviciile secrete şi unii dintre politicienii occidentali pentru masacrele săvârşite în Siria şi atentatele teroriste ale fundamentaliştilor islamici în Europa? Aceasta este întrebarea care ar putea rezuma una dintre cele mai bine documentate cărţi dedicate războiului din Siria şi resurecţiei jihadismului apărută în acest an în Franţa şi semnată de către jurnalistul Maxime Chaix – La guerre de l’ombre en Syrie. CIA, Petrodolarii şi Jihadul.

Despre Siria am scris cu lux de amănunte istorice şi religioase în urmă cu un an şi jumătate însă ne-am oprit la momentul izbucnirii războiului civil tocmai pentru a nu cădea în subiectivism ori în capcana ştirilor false. Analiza d. Maxime Chaix priveşte tocmai această perioadă ulterioară şi, mai ales, rolul pe care politicienii europeni şi americani, serviciile noastre secrete, Turcia şi monarhiile din Golful Persic l-au jucat în susţinerea unui conflict care a însângerat Siria, a adus valuri de refugiaţi pe plajele Europei, a condus la apariţia Statului Islamic şi la resurecţia jihadismului. 

Nici articolul de faţă, nici cartea jurnalistului francez nu doresc să cauţioneze crimele săvârşite de regimul al-Assad. Faptul că trupele guvernamentale siriene şi aliaţii lor au săvârşit crime de război este mai presus de orice îndoială. Însă, este important ca publicul occidental să înţeleagă că vina pentru valurile de refugiaţi care au suflat în pânzele naţionaliştilor europeni, dar şi resurectia jihadismului cu întreaga sa cohortă de atentate săvârşite în Europa sau celelalte state arabe ale zonei se datorează, în mare măsură, şi modului în care guvernele noastre au gestionat problema siriană.

În 2011, Primăvara Arabă a început să măture dictaturile Magrebului şi ale Orientului Mijlociu, aducând simpatia mass-media occidentale şi speranţa că aceste state apropiate Europei, dar ţinute la ani-lumină de valorile noastre de către dictatori matusalemici, se vor elibera şi vor purcede pe calea unei adevărate modernizări economice, sociale şi politice. Însă nu a fost deloc aşa: cu excepţia Tunisiei, puterea politică a fost repede preluată de partidele islamiste sau furată de noi autocraţi. Singura dictatură care a rezistat acestei mişcări populare pan-arabe a fost cea a lui Bashar al-Assad.

Tânărul al-Assad ştia încă de la războiul declarat de SUA Irakului că era pe lista scurtă a următoarelor ţinte ale SUA şi monarhiilor sunnite din Golf. Apropierea sa de Iranul şiit, ameninţarea pe care o reprezenta pentru Israel, implicarea în conflictul libanez, asasinatele comandate aici erau suficiente argumente pentru ca dictatura lui să fie înlăturată. Iar revoluţiile anului 2011 erau argumentul perfect.

Arabia Saudită, bogatul vecin de la sud, promotoare a unui Islam retrograd – wahhabismul – ai cărui adepţi umpleau închisorile siriene, era principala putere dornică să scape de al-Assad, „dinastia” de la Damasc care conducea un stat laic şi care se apropia din ce în ce mai mult de duşmanul declarat al Riadului, Iranul şiit.

Influenţa pe care saudiţii o aveau la Washington era binecunoscută, iar dl. Chaix relevă „istoriile” comune pe care serviciile secrete americane le-au trăit alături de omologii lor saudiţi. Victoriile mujahedinilor din Afganistan se datorau nu doar pregătirii şi rachetelor sol-aer furnizate de CIA, cât şi fondurilor pe care saudiţii le-au transferat în conturile gherilelor afgane via Pakistan şi în cele ale producătorilor americani de armament. Lăsăm la o parte învăţăturile fundamentaliste pe care recruţii arabi şi afgani le primeau în taberele de antrenament pakistaneze şi care au condus ulterior la apariţa talibanilor şi a al-Qaida.

Câţiva ani mai târziu, când preşedintele Reagan nu obţinea de la Congres finanţarea necesară pentru a susţine gherilele din Nicaragua, CIA primea fondurile necesare de la ambasadorul saudit la Washington, Prinţul Bandar. Implicarea acestuia în politica americană este binecunoscută, fiind un apropiat al tuturor preşedinţilor, de la Reagan la Bush jr. Ulterior, în calitatea sa de şef al serviciilor secrete saudite, îşi va folosi relaţiile cu şefii serviciilor secrete americane pentru a-şi asigura susţinerea proiectelor sale regionale. Iar înlăturarea de la putere a lui al-Assad era una dintre priorităţile regionale ale Riadului.

Primele manifestaţii împotriva regimului sirian fuseseră reprimate cu brutalitate. În paralel cu presiunea politică pe care SUA, Marea Britanie, ţările Golfului şi Turcia le-au exercitat împotriva Damascului, Riadul a solicitat intervenţia militară a Washingtonului. Cum preşedintele Obama nu se arăta dispus să încalce flagrant dreptul internaţional, iniţiativa a fost lăsată serviciilor secrete. În Iordania şi Turcia au fost create tabere de instrucţie a insurgenţilor, alimentate uman de străinii chemaţi la jihad de către imamii sunniţi stipendiaţi de Arabia Saudită şi şeicii din Golf.

În primăvara lui 2012, la presiunea serviciilor secrete, ale aliaţilor regionali, dar şi a opiniei publice occidentale, preşedintele Obama autoriza susţinerea directă a opozanţilor anti-Assad. Operaţiunea, începută neoficial încă din toamna anului anterior, era botezată „Timber Sycamore” şi va aduna laolaltă serviciile secrete din 15 ţări şi finanţări estimate numai pentru 2015 la suma de 1 miliard de dolari. Pe bună dreptate, chiar analiştii americani vor considera Timber Sycamore drept una dintre cele mai vaste operaţiuni coordonate de CIA.

Susţinerea opozanţilor regimului de la Damasc va consta în pregătirea militară acordată membrilor „opoziţiei moderate”, dar şi în mii de tone de armament care vor ajunge în mâinile insurgenţilor prin Arabia Saudită şi Turcia. Mare parte din armamentul „clasic”, conform surselor citate de către dl. Chaix, va proveni din Bulgaria, Croaţia şi România.

Numai că „opoziţia moderată” şi, în principal, Armata Siriană Liberă nu vor fi capabile să gestioneze coerent şi corect dotările primite. Pe de altă parte, mulţi dintre membrii săi erau fundamentalişti „şcoliţi” în Arabia Saudită şi Afganistan, iar ţelul lor nu era îndepărtarea lui Assad şi instituirea unui stat democratic, ci a unui stat condus de principiile şariei.

În vara lui 2014, după ce apariţia autointitulatului Stat Islamic surprindea pe toată lumea, Financial Times îşi informa cititorii că, potrivit ministrului de externe de la Riad, Saoud al-Faisal, Statul Islamic era răspunsul sunnit al Arabiei Saudite la influenţa crescută a Iranului în regiune.

În februarie 2015, într-un interviu televizat la CNN, generalul Wesley Clark explica faptul că „Statul Islamic a fost creat graţie finanţărilor prietenilor şi aliaţilor noştri (din Orientul Mijlociu, n.n.), fiindcă dacă era nevoie de oameni care să combată Hezbollahul (organizaţie şiită libaneză, declarată teroristă de mai multe state, proxy al Iranului, n.n.) până la moarte nu pot fi puse afişe de recrutare cu „Alăturaţi-vă nouă, vom face o lume mai bună!” Mai degrabă îi susţii pe aceşti fanatici religioşi, pe aceşti fundamentalişti (sunniţi, n.n.).”

Odată cu apariţia Statului Islamic în 2014, ritmul de pierdere a teritoriilor controlate de către forţele guvernamentale siriene devenea îngrijorător. Analiştii CIA începeau să vorbească despre un „succes catastrofic” în care al-Assad urma să părăsească puterea, dar în locul său şi al unui guvern moderat să ajungă la putere grupurile jihadiste.

Una dintre principalele probleme aduse în discuţie de cartea indicată este dacă CIA a coordonat această operaţiune ţinând cont exclusiv de obiectivele fixate de către guvernul american sau „a lucrat pentru doi stăpâni”, cel de-al doilea fiind Arabia Saudită. Întrucât Riadul a fost principalul finanţator şi datorită relaţiilor strânse dintre serviciile secrete ale acestor două state, răspunsul înclină spre cea de-a doua variantă. De altfel, Pentagonul trimisese administraţiei Obama în nenumărate rânduri rapoarte ale căror concluzii le contraziceau pe cele ale „spionilor” de la Langley şi atrăgeau atenţia asupra riscului ca tehnica militară să ajungă pe mâna jihadiştilor, iar Siria să se transforme într-un stat neguvernabil, sau, mai rău, într-un „Iran sunnit”.

Se pare că pentru serviciile secrete americane o surpriză a reprezentat-o şi implicarea Rusiei in conflictul sirian, deşi singura bază navală ruseasă la Mediterana era la Tartus, în provincia Latakia, iar ofensiva din ultimele luni a facţiunilor militare anti-Assad se apropiase ameninţător de acest punct. De altfel, conform analiştilor americani, Latakia, regiunea siriană majoritar alauită, fieful familiei Assad, ea însăşi aparţinând acestei confesiuni islamice, urma să cadă în mâna insurgenţilor până la sfârşitul lui 2015, ceea ce însemna prăbuşirea regimului de la Damasc şi pierderea ultimului „vestigiu sovietic” la Mediterana.

Strategia serviciilor secrete occidentale, ale Arabiei Saudite şi Turciei poate fi înţeleasă în cheia necesităţii (adică a dorinţei guvernelor ţărilor respective) de a-l inlătura de la putere pe Bashar al-Assad. Astfel cum spunea generalul Clarke, regimul de la Damasc era prea puternic pentru a fi răsturnat de la putere prin simple manifestaţii populare. De altfel, dată fiind replica dârză pe care a dat-o armata siriană de-a lungul războiului, în ciuda imenselor resurse de care dispuneau insurgenţii, se poate conchide că guvernul sirian avea o susţinere populară semnificativă, chiar dacă majoritatea religioasă siriană este sunnită. În consecinţă, singura posibilitate – în afara unui război declarat, cum s-a întâmplat în Irak – era de a pregăti şi inarma grupări rebele. Problema unui nou conflict care să implice armata, aşa cum s-a întâmplat la graniţa estică, nu intra în discuţie, SUA găsindu-se în imposibilitatea de a gestiona eficient post-conflict Irakul sau Afganistanul. Iar singurele grupări dispuse a lupta cu trupele Damascului erau cele câteva organizaţii fundamentaliste ai cărei membrii erau vânaţi de serviciile secrete siriene, susţinute de ani buni de către saudiţi, şi o mână de militari care dezertaseră. În consecinţă, alegerea făcută rezulta a fi una pragmatică. Totuşi, având în vedere experienţa afgană, unde jihadismul propovăduit cu binecuvântarea americană pentru a-i însufleţi pe mujahedini a condus la formarea al-Qaida şi, ulterior, a puterii talibanilor, modul în care a fost gestionată „nebuloasa jihadistă”, cum o denumeşte dl. Chaix ar fi trebuit gestionată atent, iar nu permis saudiţilor de a exagera cu puterea acordată fundamentaliştilor sunniţi.

Ajuns la acest punct, nu putem să nu ne întrebăm de ce guvernul condus de al-Assad era mai puţin dezirabil cancelariilor occidentale faţă de resurecţia jihadismului? Cu alte cuvinte, era preferabil să se creeze un conflict pentru înlaturarea lui Assad – chiar dacă analiştii CIA consideraseră că înfrângerea lui Assad se va petrece în scurt timp – dacă se ştia că singurele capabile de a-l înlătura şi a avea, astfel, acces la putere, erau grupările sunnite fundamentaliste?

Când un guvern trebuie să aleagă între pragmatism şi moralitate în politica internaţională cel mai adesea va decide pragmatic. Este firesc să fie astfel, până la urmă, fiecare guvern trebuind să dea socoteală propriilor alegători şi să îşi conducă acţiunile internaţionale ţinând cont de principiul resurselor limitate. Este evident că la Damasc aveam de-a face cu o dictatură care crea probleme în Liban şi Israel, urmând politica iraniană. Însă guvernele occidentale au decis să îşi fundeze politica regională pe moralitate, decizând să îi elibereze pe sirieni? Deşi exista riscul ca proprii cetăţeni să devină ţintele jihadului mondial, iar refugiaţii să pornească disperaţi înspre prospera Europă?

Revolta stârnită în Occident de Statul islamic a determinat iniţierea operaţiunii SUA împotriva acestuia – „Inherent Resolve”. Însă riposta aliaţilor NATO nu era la nivelul necesar pentru a pune capăt rapid puterii acestuia. De-abia administraţia Trump va aduce o schimbare în abordarea problemei siriene: blocarea oricărei susţineri acordate insurgenţilor anti-Assad şi augentarea atacurilor împotriva SI. Ceea ce l-a făcut pe celebrul cronicar al The New York Times, Thomas Friedman, să scrie în aprilie 2017: „In Siria, Trump ar trebui să lase Daech să fie principalul oponent al lui Assad, al Iranului, al Hezbollah şi al Rusiei, în acelaşi mod în care noi am încurajat mujahedinii să îi combată pe sovietici în Afganistan.” Probabil că aceasta a fost gândirea care a ghidat la început cancelariile occidentale. Numai că, spre deosebire de mujahedini, de această dată strategia lor a adus moartea în Europa şi valuri de refugiaţi. Cui prodest?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Articolul mă duce la o întrebare cheie (la care sper ca dl. Adrian Stepan să caute niște posibile răspunsuri într-un articol viitor): cum a fost posibil ca SUA să repete aceeași greșeală comisă în Irak și Afganistan, devenite state aproape neguvernabile, în ciuda implicării americane masive) ? (în ciuda tuturor inf. disponibile care duceau clar la concluzia că scenariul defavorabil pt. interesele americane se va repeta).
    A doua întrebare: de ce nu a fost eliminat Erdogan (puciul a fost o "glumă") care sprijină grupări islamiste radicale și teroriste (cum a fost Daesh, Frăția Musulmană în Egipt, cele din Libia, etc), Turcia (membră NATO !) devenind un factor destabilizator în Orientul Mijlociu și Nordul Africii și o mare probl. pt. UE.
    • Like 0
    • @ Mihai Grecu
      Am găsit singur răspunsul la prima întrebare: sute de miliarde de $ din datoria externă americană au fost cumpărați de Arabia Saudită (plus alte sute de miliarde învestiți în cele mai profitabile ramuri ale ec. americane), care controlează astfel practic SUA (ex. sugestiv: cazul Khashoggi și încercarea rudelor celor uciși de teroriști saudiți în atentatul din sept. 2001 de la WTC de a cere despăgubiri guv. saudit - SUA a pus repede batista pe țambal).
      • Like 0
  • citeam pe undeva ca in mediterana in apropierea siriei a fost descoperit un imens zacamint de gaz denumit leviathanul 75% parca este in apele teritoriale ale siriei,asta ar fi cascavalul pentru care se bat toti,ii doare la banana de dictatura lui assad impartirea gazului e miza,
    • Like 0
    • @ Stefan 51
      Total pe linga poarta.
      Leviathan e in apele teritoriale ale Israelului (exploatarea a inceput de cativa ani) si exista o disputa cu Liban la ONU.
      Dar nu lasati ignoranta sa opeasca lansarea de zvonuri, pozitii si opinii care gadila preconceptiile mioritice.
      • Like 3
  • O analiză unilaterală a unui conflict atât de complex ca cel din Siria mă face foarte circumspectă. Toată vina aruncată asupra SUA și Europa de Vest, iar implicarea Rusiei doar ca rezultat al unei acțiuni de autoapărare?
    • Like 1
    • @ Stroe Adriana
      Ne-am obisnuit ca Rusia/Orientul sa fie by default vinovati pentru tot raul din lume. Ne si miram cand auzim altceva.
      • Like 2
    • @ Barbu Daniel
      Corect!
      • Like 0
  • parca lipsesc 2 detalii: 1. statul islamic nu a (prea) atacat tarile adiacente, s-a marginit la activitatea din irak si siria si 2. nici-o observatie despre kurzi -inainte, in timpul si mai ales dupa??!! (detaliu mai jegos decat toate celelalte)
    si, reprosand pe drept, activitatile regimului assad, exista un obicei (cutuma) care se numeste "executie extra judiciara" ; nu asi indrazni sa deschid lista tarilor care practica asta pt ca ar fi politic incorect dar putem incepe cu defuncta uniune sovietica, cu cateva din (fostele) tarile ei prietene si.... pana in zilelele noastre ,, activitatea diverselor comandouri sau escadroane ...ramanand ca aprecierea faptelor bune sa depinda de cine e invingatorul sau cine are activitatea mediatica
    mai buna.
    dar la intrebarea cine ar putea judeca binele si raul, exista un raspuns :curtea penala internationala sau tribunalele tintite pe un conflict sau altul (cum a fost pt fosta iugoslavie si cum mai sunt pt conflicte din zona africana)
    • Like 2
  • "serviciile noastre secrete"?
    Ce inseamna "noastre" aici? Despre ce tara anume vorbiti?
    Sau serviciile americane, engleze si franceze sint ale dvs?
    Simt o manipulare aici, adica vreti sa ne faceti sa credem ca serviciile secrete respective sint ale "noastre" si in consecinta sintem responsabili de dezastrul din Siria si de imigratie.
    Daca asta e perceptia dvs. personala n-aveti decit, dar nu puneti asta in carca altor oameni!
    • Like 0
  • Mike check icon
    Adrian Stepan O analiza reala. Dar cine sa traga la raspundere serviciile secrete şi unii dintre politicienii occidentali pentru masacrele săvârşite în Siria?
    Unde-i acea forta interplanetara ca sa-i judece.
    Terorismul este inventie americana. Nimeni nu vrea sa discute despre cauzele terorismului. Toti lupta impotriva terorismului ignorand cu buna stiinta cauzele terorismului. Ignorand in fond, principiul cauza efect! Fiindca conform unei logici simple daca elimini cauzele dispar, efectele.
    Cat de simplu ar fi ca in lume sa nu mai exista terorism prin simpla eiminare a cauzelor terorismului! Problema este ca mai marii lumi nu vor sa elimine cauzele fiindca si-ar taia craca de sub picioare si societatile bazate pe crima si jaf nu ar mai putea trai in lux si ar trebui sa puna munca pe primul plan.
    • Like 2
    • @ Mike
      Terorismul “inventie americana” ?
      O simpla cautare pe internet v-ar fi trimis din sec I, (Sicarii Zealots), pina la Revolutia Franceza, (unde s-a folosit prima data terenul de “terorism”) si apoi pina mai aproape de timpurile noastre, incluzind terorimul KKK din America sec XIX.
      Dar spuneti-ne cu subiect si predicat, care sunt, in conceptia dvs, cauzele terorismului modern pe care le mentionati si care ar trebui eliminate.
      Incercati in propozitii simple, insinuarile tenebroase cu iz de “stiu eu, dar nu vreau sa spun” denota gandire infantila.
      • Like 3
    • @ Mike
      Inca un comentariu la
      "Când un guvern trebuie să aleagă între pragmatism şi moralitate în politica internaţională cel mai adesea va decide pragmatic. Este firesc să fie astfel, până la urmă, fiecare guvern trebuind să dea socoteală propriilor alegători şi să îşi conducă acţiunile internaţionale ţinând cont de principiul resurselor limitate."
      Adica da socoteala alegatorilor ca nu a ales valorile morale, ca a declansat un razboi cu daune imense nu numai pt SUA (costuri, imigratie, plus toate nenorocirile aduse de razboi) , desi alegatorii e f posibil sa aleaga valorile morale? Man, ce gindire e asta?
      • Like 0
    • @ Mike
      "guvernele occidentale au decis să îşi fundeze politica regională pe moralitate, decizând să îi elibereze pe sirieni?"
      Vad o confuzie totala.
      Nu mai comentez.
      • Like 0
  • Israelului.
    • Like 0


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult