Siria şi veacul pierdut al Orientului Mijlociu

„Cine va stăpȃni Damascul, va conduce ȋntreaga Asie”

Cȃţiva ani ȋnainte ca atentatul de la Sarajevo să aducă măcelul Primului Război Mondial, un tȃnăr englez absolvent de Oxford, Thomas Edward Lawrence, conducea săpăturile arheologice de la Karkemiş, de la graniţa Siriei şi a Turciei moderne. De la zilierii locali acesta auzise o butadă ce spunea că acela ce va stăpȃni Damascul va conduce ȋntreaga Asie minor.

Foto: T. E. Edward Lawrence în uniformă britanică în anul 1914 / Sursa: Keystone View Company/FPG/Archive Photos/Getty Images

Thomas Edward Lawrence, intrat ȋn legendă ca Lawrence al Arabiei, devenit ofiţer al Imperiului britanic fiindcă un colonel de modă veche nu putea accepta ca un civil să ȋi pregătească hărţile, va face tot posibilul ca triburile arabe reunite sub conducerea unuia din fiii bătrȃnului şerif al Meccăi, ridicate la luptă ȋmpotriva Imperiului Otoman, să fie cele ce vor intra triumfătoare ȋn Damasc, iar cel dintȃi conducător al oraşului după ȋnfrȃngerea turcilor să fie tocmai cel ce le condusese la victorie, Faisal. 

Însă istoria nu e scrisă de cei viteji, ci de aceia ȋn al căror stilou se găsea puterea de a semna acorduri şi tratate: domnia lui Faisal a dispărut odată cu retragerea trupelor engleze şi instituirea guvernoratului francez ȋn Siria fiindcă doi diplomaţi ce se considerau ominscienţi şi aveau credinţa că naţiunile lor superioare sunt menite să conducă popoare ce se găseau la mii de mile de capitalele lor, ȋmpărţiseră după cum le fusese voia tȃrămul Asiei mici. E vorba de funestul acord secret denumit după cei doi semnatari ai săi: Sykes-Picot. De atunci şi pȃnă astăzi, Siria a trăit un veac de schimbări politice brutale, dictatură, războaie cu statele vecine şi, ȋn prezent, războiul civil ale cărui orori cutremură privitorii social media.

Foto: Faisal, fiul lui Hussain din Mecca, împreună cu delegația sa, la conferința de pace de la Versailles din 1919. În spatele său, în dreapta, se află colonelul T.E. Lawrence al Arabiei. Foto: Guliver Getty Images

Cei care ȋşi imaginează că Siria ar fi fost sau ar fi putut fi un tărȃm al păcii dacă aici nu s-ar fi intersectat interesele comerciale şi politice ale marilor puteri coloniale sau, mai tȃrziu, ale celor două super-puteri ale Războiului rece, se ȋnşală. Nu ne propunem să analizăm decȃt ultimul secol din istoria Siriei, de la ȋnceputul celei dintȃi conflagraţii şi pȃnă la actualul război, ȋnsă ȋnţelegerea deplină a perioadei moderne nu se poate face fără a arunca măcar o privire fugară asupra ȋntregii istorii.

Evoluţia acestui spaţiu este simptomatică pentru ȋntregul Orient mijlociu (o denumire evident eurocentrică). De fapt, privind istoria sa, nu ne putem ȋntreba dacă nu cumva ȋntreaga istorie a civilizaţiei noastre este una a războaielor, nedreptăţii şi terorii, iar nu a realizărilor culturale, păcii şi progresului, aşa cum ne place să credem.

Istoricii moderni nu au reuşit ȋncă să se pună de acord dacă germenii civilizaţiei noastre au apărut mai ȋntȃi ȋn oraşele-state mesopotamiene de la confluenţa Tigrului şi Eufratului ori pe Valea Nilului. Însă, ȋntre cele două „leagăne” ale sale se găseşte un teritoriu cu o istorie la fel de veche şi glorioasă, deşi violentă, ce porneşte de la Eufrat, prin nordul Deşertului Sirian, coborȃnd de-a lungul coastei estice a Mediteranei pȃnă la gurile fluviului faraonilor. Această regiune a fost denumită „Semiluna fertilă” fiindcă rȃurile sale şi abundenţa precipitaţiilor invernale au hrănit pămȃnturile fertile, au contribuit la sedentarizarea triburilor de vȃnători, la bogăţia acestora şi, aproape imediat, la ameninţarea invaziei altor triburi, mai puţin civilizate, care cutreierau pămȃntul ȋn căutare de hrană şi aur pe care nu ştiau a şi le procura altfel decȃt prin foc şi sabie.

Foto: Harta Siriei din Atlasul de Geografie Antică al lui Samuel Butler publicat la Londra în jurul anului 1829. Foto: Guliver Getty Images

Puţine sunt spaţiile ȋn care să se fi amestecat atȃtea populaţii şi culturi venite dinspre toate punctele cardinale precum această Semilună fertilă. La ȋnceputul istoriei cunoscute, a fost stăpȃnită vreme de o mie de ani, ȋncepȃnd cu mijlocul mileniului IV ȋ. Chr. de sumerieni, popor civilizat al Mesopotamiei. Aceştia au fost ȋnvinşi de amoriţii veniţi din centrul Arabiei, popor de origine semitică. Le-au urmat babilonienii lui Nabucodonosor şi egiptenii, care şi-au succedat stăpȃnirea asupra acestor locuri cu hitiţii.

Pe la mijlocul mileniului doi ȋ. Chr., locuitorii Siriei (regiune ce cuprindea teritoriile statelor moderne Siria, Liban, Israel, Palestina şi Iordania) le erau cunoscuţi istoricilor sub denumirea de cananeeni. Însă aceştia şi-au ȋmpărţit stăpȃnirea cu fenicienii, popor al mării şi comerţului. Mai tȃrziu – pe la 1200 ȋ. Chr. - au apărut alti migratori din centrul Arabiei – arameenii – care au preluat civilizaţia locală, ȋnsă limba lor a devenit lingua franca ȋn această regiune. Cam ȋn această perioadă se vor ȋntoarce din robia faraonilor şi evreii, ce ȋşi vor intemeia aici regatul şi ridica cel dintȃi templu sub ȋnţeleptul Solomon. 

Independenţa regatelor evreieşti ȋşi va găsi sfȃrşitul sub roţile carelor de luptă asiriene.

Puteau să lipsească din această enumerare perşii, stăpȃnii ȋntregii lumi? Totuşi, apariţia administraţiei persane a adus două veacuri de prosperitate şi pace. Învingătorul acestei formidabile armate şi administraţii ce ȋşi avea originile ȋn Iranul de azi nu putea fi altul decȃt Alexandru Macedon, ale cărui cuceriri vor ȋncepe mileniul de stăpȃnire greco-romană asupra Semilunei fertile.

Geniul religios al evreilor şi conştiinţa că sunt un popor deosebit, „poporul ales” de Dumnezeu, le vor asigura existenţa de-a lungul a două milenii de pribegie. Însă tot conştiinţa că erau poporul ales al lui Iehova aduseseră distrugerea Ierusalimului şi al celui de-al doilea templu de către stăpȃnitorii romani ca pedeapsă pentru revoltele din vremea ȋmpăraţilor Titus şi Hadrian. Ulterior distrugerii celui de-al doilea templu, aici vor mai rămȃne doar o mȃnă de evrei, ceilalţi răpȃndindu-se pe ţărmurile Mediteranei, situaţia continuȃnd pȃnă la ȋnceputul secolului XX, de aici frustrarea arabă că evreii le-au cucerit Palestina cu sprijinul puterilor occidentale.

Foto: Ruinele orașului antic Dura Europos, construit în perioada elenistică, parțiană și romană. Fotografia a fost realizată înainte războiului civil din Siria. Sursa Guliver/Getty Images

Importanţa Siriei ȋn lumea greco-romană a fost covȃrşitoare. De fapt, oraşele de coastă erau centre ale civilizaţiei elenistice. Doar dincolo de Munţii Libanului supremaţia acestei civilizaţii era contestată de vechile obiceiuri aramaice. Această divizare a Siriei se va păstra pȃnă ȋn zilele noastre. Locuitorii oraşelor sale vestice făcea parte din elita intelectuală a Imperiului roman, mulţi dintre filosofii şi artiştii de seama ai acestuia recrutȃndu-se din aceste metropole. Sirienii vor da şi cȃţiva dintre ȋmpăraţii Romei, chiar dacă unii dintre cei mai infami (Eliogabal sau Caracalla).

Apusul puterii romane va coincide aproximativ cu naşterea, la Mecca, la marginea deşertului nesfȃrşit al Peninsulei Arabia, regiune pe care puternicii imperatori au considerat-o prea puţin importantă pentru a-şi trimite legiunile ȋnspre oazele sale, a unui geniu politic şi militar ce va fi cunoscut posterităţii drept Profetul Mohamed.

Războinicii arabi, ȋnsufleţiţi de monoteismul propovăduit de acesta, vor cuceri Damascul, fondȃnd primul califat. E vorba de Omeiazi, ale căror stăpȃniri se vor ȋntinde din sudul Franţei şi pȃnă la graniţele Indiei. 

O parte a coastei de est a Mediteranei va mai intra vremelnic sub stăpȃnire creştină graţie cuceririlor cruciaţilor. Balanţa puterii se va ȋnclina ȋn favoarea popoarelor stepei venite din Asia: mai ȋntȃi mongolii au pustiit regiunea pentru ca, mai tȃrziu, otomanii să ȋşi ȋntemeieze imperiul din care nu putea lipsi disputata Semilună fertilă şi oraşele sale milenare, focare de civilizaţie şi cultură. Pȃnă la sfȃrşitul Primului război mondial, turcii vor fi stăpȃnitorii acestei regiuni.

Foto: Moscheea Omeiadă din Damasc, la finalul anului 2017. În ciuda conflictului atroce din Siria, viața din Damasc pare relativ liniștită. Sursa: Guliver/Getty Images

Marea Moschee sau Moscheea Omeiadă din Damasc, ȋn ale cărei grădini a fost ȋnmormȃntat Saladin, ȋnvingătorul cruciaţilor şi cel ce va aduce Ierusalimul sub stăpȃnirea musulmană, a fost ridicată peste o biserică ȋnchinată lui Ioan Botezătorul. Aceasta, la rȃndul său, se suprapusese peste un templu al zeului ploii şi furtunilor căruia i se ȋnchinau arameenii şi care a devenit, mai tȃrziu, casa omologului său european, Jupiter, odată ce legiunile au adus aici puterea Romei. Onoarea de a se ocupa de modificarea sa ȋi revenise cunoscutului arhitect al Antichităţii, Apolodor, printre ale cărui capodopere se numără Podul de la Drobeta de peste Dunăre şi forul lui Traian din Roma. După cum ȋi spunea şi porecla, acesta era originar chiar din capitala Siriei.

Iată că, din perspectivă istorică, o radiografie sumară a acestei regiuni ne dezvăluie două adevăruri neplăcute. Din cinci mii de ani de istorie cunoscută, Europa nu a reuşit să ȋşi pună amprenta decȃt asupra ultimelor cinci veacuri, iar denumirea de „Orient mijlociu” este nepotrivită, leagănul civilizaţiei de astăzi fiind tocmai regiunea cuprinsă ȋntre Eufrat şi Nil. 

Islamul, o religie ȋn care nimeni nu a spus vreodată: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu”

Dincolo de perspectiva istorică, orice analiză a unei ţări componente a Spaţiului islamic destinată publicului european ar trebui începută cu o constatare a expertului în civilizaţia musulmană Raymond Charles: „Islamul (de la rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură.” Chiar dacă ȋmpărtăşeşte credinţa creştină despre nemurirea sufletului şi paradis, religia islamică, spre deosebire de aceasta, este mult mai puţin preocupată de Lumea de apoi.

Astfel că, ȋn Islam, nu există distincţia dintre religie şi politică, nici noţiunea de stat laic. De aici şi apetenţa naţiunilor musulmane pentru utopia politică. Care a condus, pȃnă la urmă, ȋnspre supralicitarea acelei „vȃrste de aur” a califatelor omeiad şi abasid, din ce ȋn ce mai des ȋntȃlnită ȋn discursurile liderilor religioşi fundamentalişti. Pȃnă la urmă, din perspectivă europeană, fiecare musulman ar trebui considerat fundamentalist ȋntrucȃt pentru un adept al Profetului Coranul este mesajul desavȃrşit al lui Dumnezeu pentru omenire şi acest mesaj nu priveşte doar indivizii şi mȃntuirea sufletelor, ci intreaga orȃnduire social-politică. Acesta este şi motivul pentru care musulmanii de azi văd ȋn ascendenţa Occidentului din ultimele veacuri o aberaţie a istoriei ce poate fi corectată prin intoarcerea fiecărui credincios la căile Profetului, urmată, firesc, de victoria definitivă şi completă a Islamului.

Această fundamentală diferenţă nu este singura ce ȋndepărtează destinul Europei de cel al Orientul Mijlociu (exceptând Israelul). A doua caracteristică ce ne poate ajuta să înţelegem situaţia actuală o regăsim în istoria modernă, mai precis în primele două decenii ale secolului XX, când Primul război mondial punea capăt existenţei a trei imperii (Otoman, Prusac şi Austriac), lăsând harta zonei în mâinile victorioase ale Marii Britanii şi Franţei, care, ȋn ciuda bunelor-intenţii clamate, nu doreau să pună capăt influenţei lor directe asupra teritoriilor ce le reveniseră ȋnspre oblăduire şi „pregătire” pentru contemporaneitate. Astfel, perioada modernă a acestor popoare se ȋmpleteşte cu lupta pentru dobȃndirea independenţei faţă de Metropola europeană, o luptă de cele mai multe ori sȃngeroasă, negocieri nesfȃrşite, excese religioase ori regimuri cu afinităţi marxist-dictatoriale.

În sfȃrşit, nu trebuie uitat că efortul creator ȋn lumea islamică a ȋncetat aproximativ ȋn perioada ȋn care ȋn statele italiene apărea Renaşterea. Nu dorim să minimalizăm ȋnrȃurirea pe care gȃnditorii şi savanţii musulmani au avut-o asupra Europei ȋntr-o perioadă ȋntunecată pentru continentul nostru. Dar, din păcate, evoluţia religioasă şi politică a Islamului s-a incheiat relativ repede, ideile inovatoare lăsȃnd loc conformismului şi conservatorismului, ceea ce a dus la o inadaptare a acestuia la realităţile contemporane. De aici şi o recrudescenţă a violenţei izvorȃtă din frustrare şi conflicte ȋntre confesiunile aceleiaşi religii datorate nevoii de supremaţie. Iar Siria, exponent al acestei lumi complicate, nu face excepţie, orgoliul politicienilor săi aducȃnd-o de la agonie la extaz şi de la călău la victimă.

Pacea ce va aduce al Doilea război mondial. Visele imperialiste ale ȋnvingătorilor şi cauza arabă

În 1916, Franţa şi Marea Britanie, anticipȃnd prăbuşirea Puterilor Centrale şi interesate de extinderea dominaţiei asupra zonei ocupate de muribundul Imperiu Otoman, ȋncheiau mult-contestatul Acord Sykes - Picot care, în fapt, se traducea într-o hartă, denumită ironic de istoriografia recentă drept „o linie în nisip” (termenul îi aparţine lui James Barr, profesor de istorie la Oxford). Această linie, expresie a intereselor colonialiste regionale, cu precădere economice ale celor două state, reprezenta manifestarea unui dispreţ suveran faţă de istoria, confesiunile şi etnicitatea locală, delimitȃnd zona sub control direct francez din nord (conţinând Libanul şi coasta siriană, cu oraşele sale fidele acum lui Bashar al-Assad), cea engleză din sud, şi „zona de influenţă” ȋn centru. Pȃnă şi aceasta din urmă era franceză în partea septentrională (cu oraşele Damasc, Alep, Mosul) şi engleză în partea meridională (sudul Siriei, Iordania şi Palestina). Logica engleză era de a avea acces la oraşele sfinte Medina şi Mecca datorită numărului mare al populaţiei musulmane din Imperiu, o cale de acces din India, „perla Coroanei”, până la canalul Suez, precum şi crearea unui stat evreu în zonă.

Guvernul Marii Britanii ȋi ȋncredinţase sarcina de a negocia şi pune ordine ȋn pretentiile teritoriale ale Marii Britanii şi aliaţilor săi ȋn Orientul Mijlociu celui de-al şaselea baronet de Sledmere, Mark Sykes, un tȃnăr parlamentar conservator britanic pe care T. E. Lawrence ȋl descrisese ȋn Cei şapte stȃlpi ai ȋnţelepciunii drept „un mănunchi de prejudecăţi, intuiţii şi pseudo-ştiinţe.” Istoriografia recentă este şi mai puţin generoasă cu descrierea personalităţii şi activităţii sale. 

Nu este de mirare că asemenea personaje au ajuns ȋn anii conflagraţiei mondiale să se joace cu destinele şi viitorul a milioane de oameni: o analiză profundă şi tulburătoare realizată de Scott Anderson ȋn bestsellerul său Lawrence ȋn Arabia zugrăveşte o lume a politicii internaţionale ale cărei resorturi erau puse ȋn mişcare de politicieni diletanţi ale căror singure atribute erau titlurile nobiliare şi averile acumulate de generaţii, generali pentru care măcelărirea propriilor soldaţi era totuna cu gloria militară, ȋnalţi demnitari al căror unic scop era mistificarea adevărului ȋn folosul propriei imagini şi companii ce urmăreau obţinerea profitului cu orice preţ. O lume pentru care destinul Orientului mijlociu era „o poveste secundară a unei poveşti secundare”.

În timp ce guvernele occidentale semnau acorduri secrete de ȋmpărţire a muribundului Imperiu, ȋn provinciile acestuia popoarele oprimate organizau societăţi secrete al căror scop era obţinerea independenţei. Era şi cazul Siriei: cercurile autohtone bogate ale Damascului vedeau ȋn fiul lui Hussein, bătrȃnul, dar respectatul şerif al Meccăi, persoana potrivită ȋn a prelua conducerea luptei pentru independenţă. Probabil că, ȋn lipsa unei personalităţi ca aceea a lui Lawrence, această luptă ar fi rămas la nivelul „planurilor bizantine”, adică s-ar fi mărginit la ȋntruniri, strategii secrete şi cȃteva solicitări făcute autorităţilor otomane pentru acordarea de libertăţi economice. 

Cu sprijin britanic, ȋnsă, o parte a triburilor arabe se vor ridica la luptă ȋmpotriva otomanilor. În toamna lui 1918, emirul Faisal intra ȋn Damasc alături de generalul Allenby şi instituia un guvern arab al unui stat independent. Doar că, numai cȃteva zile mai tȃrziu, Foreign Office-ul londonez ȋşi amintea de acordul Sykes – Picot şi ȋi trimitea ofiţerului instrucţiuni de a retrage trupele engleze şi a preda „protectoratul” ţării aliatei sale, Franţa. Aceasta nu avea vreun motiv să ţină seama de noul guvern nerecunoscut ȋn capitalele europene, mai ales că Liga Naţiunilor ȋi conferise rolul „civilizator”. Care, din păcate, nu va fi şi unul pacificator.

Negocierile de pace ulterioare dintre marile puteri ȋnvingătoare au făcut dovada spiritului colonialist, chiar dacă, ingenui, americanii, prin glasul preşedintelui Woodrow Wilson, proclamau o „pace fără victorie” şi dreptul popoarelor la autodeterminare.

Autodeterminarea popoarelor Orientului Mijlociu avea să se spulbere ȋn urma unei discuţii de cȃteva minute purtată pe 1 decembrie 1918: David Lloyd George, premierul britanic, ȋl lua de braţ ȋnaintea conferinţei de pace pe premierul Franţei, Georges Clemenceau, căruia ȋi explica franc dorinţa de a păstra Palestina şi Irakul. Într-un troc feudal, Franţa primea mȃnă liberă ȋn Siria.

Foto: Un ofițer francez în Siria în anul 1923. Sursa: Guliver/Getty Images

Astfel că, ȋn 1920, ulterior disoluţiei Imperiului Otoman, mare parte a teritoriului Siriei actuale intra sub guvernorat francez, respectȃnd acordul Sykes – Picot reconfirmat la nivel ȋnalt. Conform mandatului acordat de Liga Naţiunilor, antecesoarea ONU, Franţa avea responsabilitatea de a crea administraţia siriană modernă, de a organiza exploatarea reurselor ţării şi pregătirea societăţii pentru autoguvernare după ȋndelungata stăpȃnire otomană care ȋnăbuşise violent orice dorinţă de independenţă. Această misiune generoasă a fost îndeplinită parţial: dacă s-au dezvoltat oraşele, infrastructura, au fost realizate reforme funciare, introdus modelul administrativ european, s-a reformat şi încurajat învăţământul, ultimul şi esenţialul pas – autoguvernarea, a fost de la început repudiat neoficial de administraţia franceză. Aceasta considera că mişcarea naţionalistă arabă putea şi trebuia a fi slăbită prin afirmarea socială şi politică a minorităţilor religioase până atunci oprimate. Iar Siria era un adevărat mozaic confesional. Mai mult, majoritatea sunnită reprezenta o ameninţare permanentă a comunităţilor creştine din Levant, în a căror apărătoare se erijase Franţa.

La acel moment, Siria cuprindea Libanul, nu ȋnsă şi Iordania (sau Transiordania, aşa cum era denumită ȋn perioada respectivă, ajunsă sub protectorat englez) şi Palestina, care a revenit, iarăşi, Angliei. Totuşi, „perfidul Albion” nu ȋşi va uita aliaţii din timpul războiului. Încercarea de a-şi respecta promisiunile făcute triburilor arabe se datorează, ȋn parte, şi tȃnărului, pe atunci, Winston Churchill.

Churchill fusese numit secretar de stat ȋn problema coloniilor. Trebuie spus că politica externă engleză ȋn perioada anterioară fusese haotică fiindcă era ȋmpărţită ȋntre Ministerul Coloniilor, Ministerul de Externe şi Biroul Indiei. De fapt, coloniile ajunseseră la un mare grad de independenţă faţă de metropolă şi ȋşi permiteau a avea, uneori, o politică „externă” contrară celei venite de la Foreign Office.

Foto: Trupele britanice intră în Siria. Imagine din orașul Palmyra din anul 1941. Foto: Guliver/Getty Images

Exemplul elocvent este situaţia Orientului Mijlociu din Primul Război mondial. În 1915 şeriful Hussein şi Henry McMahon, Înalt comisar pentru Egipt, se puneau de acord pentru promovarea cauzei naţionale arabe. Un an mai tȃrziu, Mark Sykes semna funestul Acord Sykes - Picot ce nu ţinea cont de principiile convenite de onestul McMahon pentru viitorul regiunii. Pentru ca, ȋn 1917, declaraţia Balfour să vorbească despre dreptul poporului evreu de a se stabili ȋn Palestina arabă care trebuia să aparţină noului stat al cărui conducător ar fi urmat să fie Faisal.

Să amintim că guvernoratul Indiei nu vedea cu ochi buni independenţa arabă fiindcă se temea de intenţia musulmanilor „Perlei coroanei” (mai numeroşi decȃt cei din Orientul Apropiat) la autodeterminare; ȋn consecinţă, l-a susţinut pe ibn Saud, duşmanul declarat al lui Hussein, care promova doctrina salafită sau wahhabită, un Islam extremist, care va reuşi să ȋşi impună dominaţia asupra unei mari părţi a Peninsulei Arabia, inclusiv asupra Hejazului, fieful haşemiţilor şerifului Meccăi. Cu urmaşii lui ibn Saud ne vom ȋntȃlni cȃteva decenii mai tȃrziu, iar contextul nu va fi unul măgulitor.

Cȃt ȋi priveşte pe Haşemiţi, aceştia vor fi un exemplu de echilibru ȋn regiune. Chiar dacă se vor bucura o lungă perioadă de subsidii occidentale care le-au asigurat puterea politică şi pacea internă necesară, urmaşii lui Hussein vor şti să navigheze cu diplomaţie prin toate crizele care au bȃntuit regiunea, arătȃndu-se fideli Marii Britanii şi, ulterior, Statelor Unite. În acest mic stat care va dobȃndi doar ulterior o ieşire la mare, portul Aqaba, ȋn urma unui schimb de teritorii cu Arabia Saudită, nu se vor ȋnregistra excesele dictatoriale sau fundamentaliste atȃt de ȋntȃlnite ȋn celelalte ţări ale Orientului Mijlociu.

Exemplul Orientului Mijlociu este simptomatic pentru modul ȋn care au fost semnate multe dintre tratatele de pace de la sfȃrşitul Primului Război mondial. Dacă ȋn Europa acestea au permis constituirea statelor naţionale, printre care şi a Romȃniei, este la fel de adevărat că acestea au consfinţit inechităţi majore, expresie a intereselor geopolitice ale puterilor ȋnvingătoare şi „favoriţilor” acestora.

Statele Unite au fost singurele care au manifestat simpatie pentru cauza popoarelor Orientului Mjlociu, fiind constituită o comisie care să verifice năzuinţele acestora. A fost pentru prima şi, poate, singura dată, cȃnd locuitorii acestui spaţiu vor solicita, cu o largă majoritate, venirea trupelor americane pentru a le garanta drumul lor spre independenţă naţională. Însă, după cȃteva discursuri ȋnsufleţitoare, marea putere de peste ocean se va retrage pentru alte două decenii ȋn izolare, lăsȃndu-si aliaţii europeni să dicteze politica ȋn regiune.

Syrie intégrale, altă iluzie. Al Doilea Război Mondial şi independenţa

Naţionaliştii sirieni, după ce Faysal a fost indepărtat de către trupele franceze, sperau că va fi reȋnviată acea „Grande Syrie”, ȋn cadrul graniţelor istorice ale provinciei ce cuprindea Siria propriu-zisă, Transiordania, Libanul şi Palestina. Numai că acordurile anterioare franco-engleze lăsau Transiordania şi Palestina sub oblăduirea engleză. Mai mult, cum scriam mai sus, francezii au constatat aversitatea pe care majoritatea sunnită o avea faţă de creştinii de aici, pentru care Republica ȋşi arogase obligaţia de protecţie, dar şi faţă de celelalte minorităţi religioase, inclusiv confesiuni musulmane.

Astfel că, imediat ce mandatul francez devenea efectiv, naţionaliştii libanezi, majoritar creştini, proclamau independenţa acestei republici faţă de Siria. Astfel, aceasta era împărţită în şase state, unul dintre ele fiind Libanul, ȋntr-o divizare politică a religiilor şi populaţiilor locale, o soluţie ce ȋncerca să preȋntȃmpine conflicte religioase. Interesant este că, deşi între majoritarii sunniţi şi alauiţii consideraţi de majoritarii musulmani drept „apostaţi” (alauiţii sunt o confesiune şiită. Asupra distincţiei dintre Islamul sunnit şi cel şiit vom reveni ulterior), existau rivalităţi ireconciliabile, în scurta perioadă în care aceste două confesiuni au fost divizate ȋn state distincte, ele s-au răsculat ȋmpreună împotriva Parisului.

După doar cinci ani de oblăduire franceză izbucnea prima revoltă violentă încheiată doi ani mai târziu, după lupte sângeroase şi bombardarea Damascului.

Foto: Lupta sirienilor pentru independență împotriva francezilor. Foto: Guliver/Getty Images

De altfel, aceşti ani au reprezentat nu doar pentru Siria o perioadă conflictuală. Marea Britanie a fost nevoită, la rȃndul său, să ȋnăbuşe o revoltă sȃngeroasă ȋn Irak, o alta ȋn Palestina, unde etnicii arabi se revoltaseră ȋmpotriva creşterii numărului de colonii evreieşti şi s-au văzut puşi ȋn situaţia ingrată de a media ȋn conflictul dintre Hussein al Meccăi şi impetuosul ibn Saud, care va reuşi să cucerească, pȃnă la urmă, Mecca, ȋn 1924. Acum apare pe scena regiunii şi Uniunea Sovietică, aceasta fiind prima ţară ce va recunoaşte noul regim saudit.

Trebuie amintit doar că, de un veac, puterile europene făcuseră eforturi ȋnsemnate de a promova naţionalismul arab văzut ca arma necesară prin care putea fi dată lovitura decisivă Imperiului Otoman ce stăpȃnea mare parte a fostului califat omeiad. Însă, ȋn urma ȋnfrȃngerii acestuia, au ȋnlocuit stăpȃnirea Istambulului cu regimul „protectoratelor”, ceea ce, evident, nu putea fi pe placul popoarelor Orientului Mijlociu printre care deja se crease o conştiinţă comună. Iar evreii care se stabileau ȋn Palestina, susţinuţi de guvernele occidentale au devenit duşmanul necesar a coagula această conştiinţă. Din perspectivă religioasă, dacă ibn Saud promova salafismul (sau wahabismul, astfel cum este mai cunoscută această mişcare ȋn Europa, deşi este considerat a fi un termen peiorativ de către adepţii săi), o doctrină retrogradă, ultraconservatoare, apărută ȋn pustietatea Nejdului, care propovăduia necesitatea ȋntoarcerii la originile credinţei, ȋn Egipt apărea Frăţia musulmană, al cărei fondator, Hassan al-Banna, vedea ȋn necesitatea alungării britanicilor şi a eliminării valorilor occidentale primul pas ȋnspre recȃştigarea puterii şi vigorii musulmane. Chiar dacă propovăduia o doctrină non-violentă, dintre membrii Frăţiei musulmane se vor număra cei ce vor săvȃrşi infame asasinate politice.

Până în 1941, când era proclamată iarăşi independenţa Siriei, odată cu intrarea trupelor engleze în Damasc, au urmat alte revolte, alegeri, constituţii adoptate şi abrogate, negocieri nesfârşite cu statele europene iniţiate de partidele ce promovau independenţa. În 1936 chiar se reuşişe un tratat ce prevedea independenţa Siriei ce nu va fi ȋnsă ratificat de Parlamentul francez.

Foto: Imagine de la semnarea tratatului franco-sirian din 1936, care nu va fi ratificat însă de Parlamentul francez. Sursa: Guliver/Getty Images

Totuşi, fideli „misiunii civilizatoare”, francezii vor pune bazele unei administraţii pe model european, a ȋnvăţămȃntului şi a unui departament al patrimoniului istoric. Dintre toate provinciile eliberate de sub otomani, Siria şi Libanul se vor bucura de cel mai bun sistem educaţional.

În sfȃrşit, pe 17 aprilie 1946, Siria ȋşi obţine suveranitatea – reală - ca republică parlamentară şi devine membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Însă fragilitatea instituţiilor nou-create, amalgamul de minorităţi şi curente politice, fundamentalismul religios, dorinţa de afirmare politică a liderilor militari, identificarea unui nou duşman vecin, Israelul, au făcut ca următoarele două decenii să reprezinte o nesfȃrşită succesiune de schimbări politice, lovituri de stat, confruntări militare şi acceptarea colaborării cu Uniunea Sovietică.

Războiul rece şi „ȋncălzirea” Orientului mijlociu. Era Nasser

Prima problemă a Orientului Mijlociu apărută după ce Al Doilea Război mondial ȋncetase a fost cea a Palestinei. În anii de conflict, centrul sionismului internaţional se mutase peste Atlantic, ȋn Statele Unite, chiar dacă zona se găsea ȋncă sub oblăduire britanică. Englezii se găseau ȋntr-o dilemă fiindcă orice pas ȋn favoarea cauzei evreieşti ar fi ȋnsemnat ruptura de statele arabe. Astfel că, ȋn 1947, Marea Britanie a ȋncredinţat Organizaţiei Naţiunilor Unite problema Palestinei.

Comisia Specială a ONU a recomandat ȋmpărţirea Palestinei ȋntr-un stat arab şi unul evreiesc, unificate ȋnsă economic, Ierusalimul urmȃnd să aibă un regim cu caracter internaţional. Chiar dacă propunerea a fost aprobată de Adunarea Generală, aceasta nu a fost pusă ȋn practică, iar ȋn 1948, cȃnd Marea Britanie a renunţat la mandatul palestinian, a izbucnit războiul civil. Sioniştii au repurtat o serie de victorii, dar au săvȃrşit numeroase excese asupra civililor. Liga Arabă a decis ca unităţi din Siria, Transiordania, Irak şi Egipt să restabileasca ordinea.

În mod miraculos, evreii palestinieni au respins atacurile arabe şi, in curȃnd, patru cincimi din Palestina devenise parte a Statului Israel. Jumătate din arabii palestinieni deveniseră refugiaţi. Drama lor va ȋnsufleţi panarabismului ce se va ridica ȋn deceniile următoare şi dorinţa de revanşă va deveni unul din mesajele noilor lideri ai regiunii, de la Nasser la al-Assad.

Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă...

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă

Şi-apoi în cutia neantului ne-aruncă...

Aceste versuri ale lui Omar Khayyam descriu cel mai bine resemnarea arabă ȋn faţa destinului implacabil şi apetenţa ȋnspre acţiuni extreme fiindcă viaţa indivizilor nu reprezenta nimic ȋn marea ecuaţie divină. Însă de-abia ȋnspre anii ’80, sătui de speranţe nerealizate şi strălucirea duşmanului din Tel Aviv, arabii ȋşi vor ȋndrepta speranţele de victorie dinspre liderii statali ȋnspre grupările clandestine ce apelau la terorism.

Egiptul a fost ţara ȋn care tragedia palestinienilor va răsuna cel mai tare. Tinerii ofiţeri naţionalişti vor organiza o mişcare clandestină ȋn care se va remarca Gamal Abdel Nasser. În urma revoluţiei conduse de organizaţia Ofiţerilor Liberi, aceştia preiau puterea, iar ȋn 1954 Nasser avea ȋn mȃinile sale puterea politică.

Foto: Gamal Abdel Nasser în anul 1956. Sursa: Guliver/Getty Images

În scurtă vreme, acesta va deveni liderul ȋn care ȋşi vor pune speranţele de eliberare de sub dominaţia colonială şi ȋnfrȃngere a duşmanului iudeu arabii din mai toate ţările Orientului Mijlociu, inclusiv din monarhiile care propovăduiau ȋntoarcerea la valoriloe musulmane tradiţionale, iar nu la naţionalismul laic ce caracteriza doctrina nasseristă. Cȃnd, ȋn 1956, acesta anunţa naţionalizarea Companiei Canalului de Suez, a cărui stăpȃnire britanică era dovada clară a dominaţiei coloniale, ȋntreaga regiune a fost exaltată. Însă dorinţele acestei părţi a lumii şi, mai ales, a tinerei sale generaţii, nu putea fi susţinută de puterea sa militară, politică şi economică. Era o confruntare disproporţionată, dar avȃntul naţionalismului nu putea fi oprit. Şi, mai mult, reversul său era apetenţa spre anarhie şi terorism.

În primii ani ulterior terminării războiului mondial, influenţa sovietică a fost rapid repudiată, fiind chiar ȋncheiat un pact antisovietic ȋn 1952 ȋn urma iniţiativei guvernului pro-occidental din Irak. Însă, odată cu venirea la putere a lui Hrusciov, URSS a renunţat la susţinerea micilor partide comuniste locale şi s-a orientat ȋnspre susţinerea liderilor naţionali populari care ȋşi doreau independenţa faţă de puterile occidentale. Între aceştia, emblematic a fost Gamal Abdel Nasser, cel de care tocmai pomenisem, primul conducător egiptean al Egiptului după o dominaţie de două milenii a străinilor asupra Regatului faraonilor. Repudierea statelor colonialiste era justificată de către liderul carismatic de la Cairo avȃnd ȋn vedere situaţia de cvasi-colonie ȋn care se găsea ţara de pe Nil.

Foto: Nasser, aclamat la Damasc. Foto: Guliver/Getty Images

Încet, Războiul Rece cuprinsese Orientul Mijlociu. După atragerea Egiptului ȋn sfera sa de influenţă – formal, Egiptul era una dintre „ţările nealiniate”, ȋnsă Nasser adoptase o doctrină socialistă, trecuse la naţionalizări, se ȋnarma din Uniunea Sovietică, folosea stipendiile şi tehnicienii acesteia pentru a dezvolta industria şi infrastructura ţării – Siria devenise următorul punct fierbinte al zonei. Între 1950 şi 1954 colonelul Shishakli, un kurd născut ȋn regiunea Hamei, proocidental, condusese ţara. Însă un grup de ofiţeri apropiaţi ai partidului Baas, secularist, de orientare socialistă, care ȋşi făcea un titlu de glorie din ţelul reunificării tuturor arabilor şi redarea gloriei de odinioară ȋl vor alunga de la putere. Vechile partide din perioada franceză nu aveau un lider carismatic, iar personalitatea lui Nasser şi doctrina sa apăreau preferabile occidentalilor. Partidul Baas, la ȋnceputuri o societate de dezbateri organizată de cătr doi ȋnvăţători din Damasc, atrăgea atenţia si simpatiile populaţiei, mai ales a tineretului, de mai bine de un deceniu prin doctrina sa panarabistă. Astfel că achiziţia de armament sovietic a fost primul gest care va marca, ȋnsă, pentru următoarele decenii, asocierea Siriei cu Uniunea Sovietică şi, mai apoi, Rusia.

Aminteam de Nasser fiindcă, ȋn lipsa unor lideri carismatici şi a unei organizări verticale foarte clare, dar ȋnsufleţiţi de dorinţa unirii tuturor arabilor ȋntr-un singur stat, aşa cum spuneam, preşedinţii Nasser şi omologul său sirian anunţau, ȋn 1958, fondarea Republicii Arabe Unite.

Această organizare politică nu a avut viaţă lungă, imediat ce funcţionarii trimişi de Nasser ȋn Siria au ȋnceput să lucreze la implementarea doctrinei nasseriste, localnicii nu doar că s-au simţit marginalizaţi, ci au descoperit că principiile etatiste şi socialismul promovat de egipteni nu se potriveau clasei de mijloc, a ȋntreprinzătorilor locali mult mai bine reprezentaţi decȃt ȋn Egipt, unde cvasi-majoritatea industriei şi transporturilor fusese deţinută de companii europene. Astfel că, trei ani mai tȃrziu, Siria părăsea Republica Arabă Unită care, ȋntre timp devenise Statele Arabe Unite ȋn urma aderării Yemenului.

Astfel ajunge la putere, chiar dacă era vorba de un guvern aproximativ de „uniuna naţională”, invariabil, avȃnd ȋn vedere influenţa sa crescȃndă şi fidelii racolaţi din armată şi administraţie. Partidul Baas. Numai că viaţa unui guvern ȋn tumultuosul Orient Mijlociu nu putea fi una lungă, mai ales avȃnd ȋn vedere evenimentele din ţările vecine ce se succedau cu repeziciune şi influenţau mişcările interne ale diferitelor grupări ce ȋşi doreau frenetic puterea politică. Astfel că lovitura de stat din Irak ȋn urma căreia generalul Kassem era ucis ȋl aducea la conducere pe colonelul Aref, simpatizant al Partidului Baas irakian, care ȋşi declara rapid opţiunea proegipteană. Astfel că, ȋn 1963, la Damasc are loc o nouă lovitură de stat ȋn urma căreia toţi cei vinovaţi de ruperea uniunii siriano-egiptene erau eliminaţi, iar Consiliul Comandamentului Revoluţionar a promis că va sprijini mişcarea pentru unitatea tuturor arabilor. Însă neȋnţelegerile doctrinare şi ranchiuna dintre liderii sirieni şi Nasser vor duce la imposibilitatea realizării unei noi uniuni. Iar ȋn 1966 o nouă lovitură de stat condusă de ofiţeri din aripa radicală a partidului Baas răsturna fragilul guvern.

Steaua lui Nasser şi panarabismul ce ȋnflăcărase generaţia sa aveau să se stingă ȋncet ȋn urma ȋnfrȃngerii răsunătoare din Războiul de şase zile. Israelul avea să spulbere rapid armatele Egiptului, Siriei şi Iordaniei, să ocupe Fȃşia Gaza, Cisiordania, Platoul Golan, Peninsula Sinai şi să dobȃndească controlul asupra ȋntregului Ierusalim. În cȃţiva ani, odată cu decesul lui Nasser, influenţa ţărilor producătoare de petrol va deveni determinantă ȋn Orientul Mijlociu, mai ales după ce companiile ce exploatau resursele de ţiţei a trebuit să ȋmpartă echitabil profiturile cu guvernele naţionale, iar state ca Siria şi Irak vor aduce la putere lideri noi ca Saddam Hussein şi Hafez al-Assad.

Siria familiei Al-Assad. Socialiştii Orientului

Născut ȋntr-o familie pauperă de alauiţi, Hafez al-Assad va urca treptele militare, de la locotenent de aviaţie, pȃnă la ministru al apărării. În noiembrie 1970, acesta conduce o lovitură de stat ȋn urma căreia preia ȋntreaga putere, devenind prim-ministru, iar apoi preşedinte, un an mai tȃrziu. Sub conducerea sa autoritară, Siria se modernizează, ȋn principal cu ajutorul sovieticilor, aceştia obţinȃnd de la fostul locotenent (ce ȋnvăţase cȃţiva ani mai ȋnainte de preluarea puterii pilotarea MIG-urilor ȋn URSS) ȋnfiinţarea unei baze militare la Tartus. Pentru a-şi ȋntări puterea, al-Assad creează o clasă de mijloc şi numeroase servicii secrete, conducerea acestora şi a armatei revenind, aproape ȋn totalitate, unor ofiţeri de origine alauită.

Sub conducerea acestuia, Siria devine o putere regională. Însă nu devine un centru de echilibru, nu promovează pacea. Dorinţa liderului său de a se erija ȋn conducătorul lumii arabe, deşi suntem nevoiţi să reamintim că făcea parte dintr-o confesiune repudiată a minoritarilor şiiţi, imposibil de acceptat drept lider de lumea sunnită, conduce la războiul cu Israelul din 1973, cȃnd, alături de Egipt, a reuşit cȃteva succese militare imposibil de anticipat după dezastrul conflictului anterior. Finalul, ȋnsă, nu va fi favorabil, chiar dacă, la terminarea ostilităţilor, va fi restituită Siriei o parte a platoului Golan.

Ulterior s-a implicat ȋn războiul civil ce a distrus Libanul (chiar dacă ȋn 1976 sirienii intrau, cu mandat al Ligii Arabe pentru a opri luptele interconfesionale). A acordat sprijin Iranului şiit ȋn conflictul din anii ’80 cu Irakul. Ulterior s-a alăturat forţelor multinaţionale ȋn războiul din Golf din 1990 ȋmpotriva lui Saddam Hussein.

În plan intern, chiar dacă nu avea oponenţi politici serioşi – asta şi pentru că serviciile secrete aveau grijă să nu apară dizidenţi, iar cenzura ȋşi făcea treaba eficient - ȋn 1982, izbucneşte o revoltă a Frăţiei musulmane indigene, organizaţie fundamentalistă ce lupta pentru reinstituirea legii islamice, adepţii săi ucigȃnd funcţionari publici şi ocupȃnd principalele clădiri ale administraţiei naţionale din oraşul Hama. Trupele guvernamentale asediază oraşul, supus unor bombardamente brutale care nu cruţă populaţia civilă. La sfȃrşit, cȃnd localitatea este pacificată, organizaţiile umanitare vor vorbi de un număr cuprins ȋntre 10.000 şi 40.000 de victime, număr ce nu va putea fi stabilit cu certitudine niciodată.

Chiar dacă serviciile secrete din regiune erau ȋn slujba despoţilor locali şi ȋncercau să infrȃneze din faşă toate iniţiativele islamiste, ceea ce a refuzat să ȋnţeleagă opinia publică occidentală a fost că, ulterior morţii lui Nasser şi victoriilor repurtate de Israel pe cȃmpul de luptă, speranţele arabilor s-au ȋndreptat ȋncet şi implacabil ȋnspre acei ulama şi spre acei lideri prea puţin cunoscuţi ce propovăduiau ȋntoarcerea la „perioada de aur”, cȃnd războinicii lui Allah supuneau, cu arma ȋn mȃnă, populaţiile din bazinul Mediteranei. Cum politicienii ȋncepeau să facă din ce ȋn ce mai puţin pentru unitatea arabă şi ȋnfrȃngerea duşmanului sionist, ba, mai mult, preşedintele egiptean Anwar Sadat chiar se adresa Knessetului israelian şi semna un tratat de pace cu duşmanul (fapt ce i-a adus şi asasinarea), simpatia şi speranţele populaţiei s-au ȋndreptat spre grupările militante şi propovăduitorii fundamentalişti. Iar, din păcate, statele occidentale au ajuns să se bizuie pe asemenea grupări, stipendiate de bogatele monarhii sunnite din zona Golfului pentru a contracara expansiunea sovietică ȋn zonă, după cum vom arăta mai departe.

Două merite a avut Hafez al-Assad: modernizarea ţării şi drepturile acordate tuturor confesiunilor religioase, poate şi datorită faptului că provenea dintr-o minoritate şiită marginalizată. Această toleranţă religioasă poate fi considerat un merit prin raportare la tratamentul discriminatoriu sau chiar sancţionatoriu acordat de către multe dintre celelalte state arabe din regiune, majoritar sunnite, aparţinătorilor altor religii.

Foto: Președintele sirian Hafez al-Assad îl întâlnește pe președintele american Richard Nixon la Damas, în anul 1974. Sursa: Guliver/Getty Images

Pe de altă parte, regimul al-Assad a reprezentat, dintr-o perspectivă generoasă, o dictatură luminată. Nu trebuie confundat regimul Assad cu regimul Gaddafi: Hafez nu a avut deloc excentricităţile liderului libian, trăia aproape spartan ȋntr-o vilă de la marginea Damascului, avea destul de puţine ieşiri publice, putea negocia la nesfȃrşit, cu aceeaşi perseverenţă cu care se dedica treburilor statului. La fel, pentru un călător ce trecea graniţa din Irak ȋn Siria, aceasta din urmă apărea drept o ţară liberă ȋn comparaţie cu excesele săvȃrşite de bogatul său vecin. Oricum, drepturile civile erau restrȃnse: se putea discuta orice, mai puţin politică. Pe plan extern, dorinţa de a se erija ȋn lider al lumii musulmane, l-a făcut pe generalul Hafez să atace Israelul, să se implice militar ȋn Liban, o ţară transformată de războiul civil din perla Orientului Apropiat ȋntr-o ruină, să susţină Iranul şiit ȋmpotriva Irakului, conflict ȋn care s-au folosit inclusiv arme chimice. Atitudinea sa nu avea cum să nu stȃrnească mȃnia monarhiilor sunnite din Golf.

La moartea sa, ȋn iunie 2000, puterea a fost transmisă ȋn familie. Cu cȃteva luni ȋnainte de sfȃrşitul vieţii, conştient că succesorul său nu se va ridica la ȋnălţimea calităţilor sale politice, s-a arătat dispus la compromisuri neaşteptate ȋncercȃnd să finalizeze negocierile cu Israelul pentru Inălţimile Golan, pierdute ȋn 1967 ȋn Războiul de şase zile, pe cȃnd el era ministrul apărării ȋn Siria. Puterea trebuia să ȋi fi revenit lui Bassel, cel dintȃi născut şi pregătit să preia „tronul”, care, ȋnsă, a murit ȋntr-un accident de maşină ȋn 1994, ceea ce l-a determinat pe bătrȃnul său tată să ȋl recheme ȋn ţara pe cel de-al doilea fiu, medicul Bashar.

De la noul preşedinte, ce studiase ȋn Europa, se căsătorise cu o londoneză de origine siriană, angajase cunoscute firme de PR din Occident pentru a-i promova imaginea ȋn capitalele lumii, aşteptările reformatoare au fost mari. Doar că, ȋn afară de cȃteva reforme economice, acesta a ales să continue „moştenirea” politică a antecesorului său. Persoanele forte au fost menţinute ȋn funcţiile cheie, ceea ce a ȋnsemnat continuarea activităţii externe şi a durităţii represive interne.

Armata continua să susţină insurgenţii şiiţi din Irak, spre disperarea serviciilor secrete şi armatei SUA. De asemenea, a continuat imixtiunea ȋn Liban şi a refuzat să se retragă de aici, deşi Israelul o făcuse deja. Cum primul-ministru guvernului din Beirut a solicitat părăsirea teritoriului naţional de către trupele Damascului, ȋn ziua de Sfȃntul Valentin din 2005, acesta a fost ucis ȋn explozia unei maşini capcană. În urma manifestaţiilor de masă ale libanezilor sătui de războiul civil şi abuzurile sirienilor, al-Assad şi-a chemat trupele ȋn ţară.

Într-un tȃrziu, a ȋnţeles că lumea tatălui nu mai era aceea a fiului: instinctul prădător al bogatelor state din regiune a simţit fragilitatea şi izolarea castei conducătoare selectată dintr-o minoritate religioasă umilă, refugiaţii din statele vecine eşuate schimbaseră structura demografică din marile oraşe, iar confruntările violente dintre grupurile etnice sau religioase pornite chiar şi de la cȃte un banal meci de fotbal demonstrau fragilitatea societăţii siriene ţinută laolaltă numai de teroarea serviciilor secrete. Astfel că, odată cu alegerea lui Barack Obama, Bashar al-Assad a făcut paşi ȋnspre apropierea de foştii duşmani occidentali. L-a demis ȋn 2009 pe omul de ȋncredere al familiei şi şeful serviciilor secrete, Asef Shawkat, cel acuzat de uciderea lui Hariri, a reluat convorbirile cu Israelul şi relaţiile diplomatice cu Libanul. Numai că ȋn 2006 ȋncepea cea mai lungă secetă şi cea mai lungă criză alimentară cunoscută de Cornul Abundenţei. Penuria alimentară a lovit mai ales cartierele mărginaşe ale marilor oraşe unde mulţi dintre membrii triburilor se ȋndreptaseră pentru a-şi găsi un loc de muncă. Iar cineva tocmai inventase Primăvara arabă.

Sunnism vs şiism

O explicaţie a conflictului actual este oferită şi de ȋmpărţirea lumii musulmane ȋntre sunniţi şi şiiţi. Învăţătura lui Mahomed va isca deosebiri de interpretare ce vor da naştere rupturii dintre sunnism, reprezentând Islamul majoritar, întemeiat pe Coran şi Sunna (denumită „practica tradiţională”, de unde şi denumirea de sunniţi) şi şiism, care se revendică de la primul calif „adevărat”, Ali.

Ruptura ȋntre aceste două ramuri ale Islamului s-a petrecut imediat după moartea lui Mahomed şi se datorează luptei pentru succesiunea la conducerea comunităţii credincioşilor, Umma. Astfel, au existat două opinii: succesiunea urma să fie acordată unei persoane pioase şi spirituale care să conducă Umma, ori, conform principiului sȃngelui, unei rude a Profetului. Cum a fost desemnat drept calif un apropiat al lui Mahomed, Abu Bakr, susţinătorii liniei sanguine l-au proclamat conducător pe vărul şi ginerele Profetului, Ali. După ce susţinătorii acestuia din urmă l-au ucis ȋn anul 656 pe cel de-al treilea calif desemnat, Ali a fost proclamat el calif, dar va muri asasinat cinci ani mai tȃrziu, iar fiii săi vor avea aceeaşi soartă ȋn luptele ulterioare. Susţinătorii săi vor fi denumiţi ulterior şiiţi (de la şi’at Ali, susţinătorii lui Ali). Pentru cei ce ar fi tentaţi să compare această situaţie cu aceea dintre ortodocşi şi catolici din lumea creştină, subliniem că falia dintre sunnism şi şiism este mult mai profundă, comparabilă, dacă simţim nevoia de asemenea analogii, cu situaţia catolicilor şi protestanţilor din secolul XVI. Pentru a deveni pe de-a-ntregul indezirabili majoritarilor, şiiţi adaugă la profesiunea de credinţă faptul că numai Ali este urmaşul Profetului.

Puterea politică va reveni califilor sunniţi. Imamii şiiţi, mai puţin norocoşi ȋn jocurile de putere, se vor apleca ȋnspre spiritualitate. Astfel, şiismul preia unele concepte religioase creştine şi iraniene, dar propune o organizare religioasă mai strictă decȃt Islamul majoritar. După ce linia celor doisprezece imami s-a sfȃrşit, comunitatea şiită va fi condusă de către un ayatollah, văzut drept cel mai iscusit ȋnvăţat al Legii, dar şi „semnul” lui Dumnezeu.

Şiismul se va divide ȋntr-o pluralitate de secte, astfel că puterea sa politică va fi din ce ȋn ce mai redusă. De altfel, aceşti „minoritari” vor fi mereu persecutaţi, ȋncepȃnd chiar după moartea lui Ali, cȃnd Islamul va cunoaşte o perioadă de expansiune extraordinară sub conducerea califilor omeiazi, ce ȋmbrăţişaseră ȋnvăţătura sunnită.

Printre numeroasele secte şiite se numără şi alauiţii, răspȃndiţi mai ales ȋn Liban şi Siria. Fiind ȋn contact cu cavalerii creştini ce au stăpȃnit Ţara Sfȃntă ȋnainte de victoriile lui Saladin si căderea Iersualimului, au fost puternic influenţaţi de practicile creştine (de exemplu, sărbătoresc Crăciunul şi Paştele, inclusiv preşedintele Hafez apărȃnd ȋn public cu ocazia unor asemenea manifestări) şi gnostice, cu practici religioase ȋn parte secrete, drept pentru care sunt consideraţi de majoritarii sunniţi drept „apostaţi”. Destinul acestora a fost unul nefericit, pȃnă la preluarea mandatului francez ȋn Siria şi Liban fiind păstori nomazi, agricultori sau slujitori ȋn oraşe. Administraţia franceză, conştientă de pericolul sunnit, a acordat atenţie pregătirii şcolare şi accesului minorităţilor la funcţii administrative şi politice. Dintre ei se vor selecta conducătorii militari ai Siriei, inclusiv familia al-Assad, chiar dacă alauiţii nu reprezentau, ȋnainte de exodul refugiaţilor ȋn urma războaielor din regiune din ultimii ani care au modificat structura confesională a populaţiei, mai mult de 25% din cetăţenii Siriei.

Islamul militant, conservator, ȋn accepţiunea căruia statul nu poate exista ȋn afara religiei, ȋn sunnismul modern este reprezentat cel mai bine de salafism, apărut la mijlocul secolului XVIII, curent susţinut de tribul lui Ibn Saud ce a identificat ȋn această orientare retrogradă motorul religios al ascensiunii sale politice. Cum spuneam, ȋn deceniul trei al veacului trecut, tribul (sau marea familie) Saud cucerea Mecca şi Medina, arogȃndu-şi rolul de a răspȃndi interpretarea corectă a Islamului şi de a-i convinge pe ceilalţi musulmani de erorile lor şi de necesitatea urmării căii celei drepte. În sfȃrşit, Abdulaziz Ibn Saud, emir din Nejd, ȋşi ia titlul de rege al Arabiei la 23 septembrie 1932. Astfel lua naştere Arabia Saudită, o monarhie autocratică ce va aplica, pȃnă azi, doctrina salafistă (wahhabită), pe care o va exporta ȋn ȋntreaga regiune graţie veniturilor substanţiale obţinute din vȃnzarea petrolului. Numărul mare de pedepse pentru ofense aduse credinţei, execuţiile publice, sumedenia de drepturi civile refuzate femeilor, aplicarea ad litteram a Shariei, Legea islamică, caracterizează acest fidel aliat al Statelor Unite din Orientul Mijlociu.

În lumea arabă de după Al Doilea Război mondial au existat două tendinţe politice ale luptei pentru independenţă: Revoluţiile de inspiraţie marxistă şi resurecţia islamismului fundamentalist. Pentru statele arabe conservatoare, precum Regatul Saudit, unde revoluţiile marxiste nu ajunseseră, cum, din fericire, nu ajunsese nici colonialismul, saudiţii nepurtȃnd tarele dominţiei străine, un eveniment surprinzător, care a modificat ireversibil raportul de forţe şi alianţe din regiune l-a reprezentat Revoluţia Islamică iraniană. Nimeni nu ȋşi imaginase că şiiţi vor putea crea vreodată un stat islamic (Siria era o republică laică). Şahul Mohammad Reza Pahlavi, cel ce, anterior, răsturnase, cu sprijin CIA, guvernul ales liber, reuşise performanţa de a revolta liberalii, comuniştii, islamiştii şi naţionaliştii, toţi unindu-şi forţele pentru ȋndepărtarea sa. Dacă, la ȋnceput, revoluţia părea a conduce către un final favorabil modernităţii, figura carismatică a Ayatollahului Khomeini a dus la aprobarea, cu o largă majoritate, a unei constituţii islamice, ȋn care figura conducătorului religios devenea omnipotentă. Iranul ajungea astfel, ȋn mod glorios, prima republică islamică şiită.

Foto: Un vânzător ambulant vinde Khomeni vinde postere cu Ayatollahul Khoimeni pe străzile din Tehern în 1979. Sursa: Guliver Getty Images

Mujahedinii Ayatollahului, purtaţi de entuziasmul victoriei, au organizat grupuri extremiste şiite care să exporte revoluţia islamică ȋn ţările monarhiilor sunnite din zonă şi ȋn Republicile Sovietice ȋn care exista o minoritate musulmană. Mai mult, Republica Islamică Iran contesta hegemonia Arabiei Saudite asupra lumii islamice. Urmează sȃngerosul război cu Irakul condus de Saddam Hussein ȋn care exista o puternică şi oprimată populaţie şiită pe care Ayatollahul dorea să o ridice la lupta sfȃntă.

Cum Revoluţia Islamică din Iran nu era un eveniment suficient de tumultos ȋntr-o regiune şi aşa dezechilibrată, ȋn 1978 are loc lovitura de stat din Afganistan, Partidul Democratic Popular, prosovietic, condus de Taraki, confiscă puterea şi ȋi ucide pe preşedintele Doud Khan şi familia acestuia. În septembrie 1979, Taraki este ucis la rȃndul său de către o facţiune dizidentă din propriul partid, ceea ce determină Moscova să intervină militar. Urmează un război de zece ani ce va marca nu doar soarta acestei ţări, ci a întregii lumi.

Iranul dorea să exporte Revoluţia islamică ȋn ţările vecine, iar acest moment se arăta propice, mai ales că şi ȋn Afganistan trăia o comunitate şiită puternică. Pakistanul vecin se temea că ar putea avea aceeaşi soartă cu a fostului guvern de la Kabul. Arabia Saudită, ce se erija, la fel ca şi Siria lui Hafez al-Assad, ȋn liderul lumii arabe şi promotoarea valorilor islamice conservatoare, nu putea accepta o nouă revoluţie de inspiraţie marxist-secularistă sau, mai rău, una şiită. Astfel, Afganistanul se transforma ȋn spaţiul ȋnfruntării curentelor de opinie politică şi religioasă din Orientul Mijlociu şi ȋntr-un laborator ȋn care iau naştere principalele organizaţii teroriste ce bȃntuie acum lumea.

Trebuie spus că islamul politic nu este o tradiţie religioasă, ci o mişcare populară apărută tȃrziu, doar ȋn secolul XX. Cum spuneam, arabii ȋşi puseseră mai ȋntȃi speranţele ȋn politicieni, ȋn lideri carismatici simbolizaţi cel mai bine de preşedintele Nasser, care ar fi trebuit să unească marea naţiune arabă şi să ȋnfrȃngă duşmanul sionist. Cum aceştia nu şi-au atins ţelurile, ba, mai mult, au suferit ruşinoase ȋnfrȃngeri militare, masele dezamăgite şi-au ȋndreptat rugăciunile spre cei ce propovăduiau un islam violent, dar care promitea, ȋn schimb, ştergerea ruşinoaselor ȋnfrȃngeri militare şi a nedreptăţilor socio-economice. Acest islam „jihadist” şi-a găsit răpȃndirea mai ales pe parcursul deceniului opt. Nu a fost creaţia maselor sărace a marilor aglomerări urbane, unde şi-a găsit prozeliţi doar ȋntr-o fază ulterioară, ci a intelectualilor şi unor reprezentanţi ai burgheziei, de fapt a noii generaţii de ȋmbogăţiţi din marile capitale ale Orientului Mijlociu. Dacă cel dintȃi teoretician al său, Sayyid Qutb, va muri spȃnzurat ȋntr-o ȋnchisoare egipteană pentru cărţile şi articolele sale, discipolii săi vor abandona arma scrisului şi vor folosi muniţia ȋn lupta ȋmpotriva occidentalilor.

Interesant este ca Sayyid Qutb beneficiase de o bursă ȋn Statele Unite. Însă călatoria sa ȋn măreaţa Americă nu ȋi va stȃrni admiraţia pentru organizarea politică şi prosperitatea de aici. Din contră, el a criticat aspru pasiunea americană pentru muncă şi profit pe care o vedea drept principala cauză a ȋndepărtării omului de menirea sa divină. Mergȃnd mai departe cu raţionamentul, Statele Unite erau adevăratul pericol şi duşman al islamului, spoiala sa, contrară naturii umane, putȃnd să ȋi ducă la pierzanie pe credincioşii musulmani.

În Afganistan teoria a devenit practică, iar fidelii acestei teorii politice vor deveni mujahedinii lui Allah, care, la retragerea armatei sovietice ȋn 1989 se vor ȋntoarce ȋn ţările de baştină aureolaţi de victorie, dar fiindu-le imposibil de a se interga ȋntr-o societate pauperă şi nutrind dorinţa de a porni la o altă luptă ȋmpotriva necredincioşilor.

Punctul culminant al războiului a fost anul 1985, cȃnd gherilele afgane autonome formează un comitet denumit „Peshawar 7” al cărui scop era să coordoneze lupta ȋmpotriva guvernului din Kabul sprijinit de Uniunea Sovietică. Denumirea sa a fost dată după numele oraşului pakistanez ȋn care s-a constituit şi ȋn a cărui regiune au ȋnceput a fi antrenaţi mujahedinii, iar cifra sa reprezintă cele şapte facţiuni de gherilă pe care le reunea. Această organizaţie, care ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea Afganistanului, a fost sprijinită de către Arabia Saudită, Statele Unite, Marea Britanie, Pakistan şi chiar China. Principalul finanţator era Regatul Saudit, prin persoana miliardarului Osama bin Laden.

În 1988, pe fondul luptelor din Afganistan, serviciile secrete pakistaneze şi saudite ȋnfiinţează, ȋn scopul promovării islamismului sunnit fundamentalist, Al-Qaeda, structură paramilitară coordonată de către acelaşi bin Laden, care urma să furnizeze arme, bani şi instruire recruţilor ce luptau ȋn Afganistan.

Cum cititorul nostru este o persoană crescută ȋn cultura europeană, trebuie subliniat că, faţă de lumina nobilă şi ȋnălţătoare ȋn care erau prezentaţi afganii ce luptau ȋmpotriva sovieticilor (să ne amintim doar Rambo 3), prea puţini dintre aceşti luptători ȋmbrăţişau valorile occidentale despre libertate, demnitate sau egalitate. Mulţi dintre ei se aflau acolo pentru a ȋmplini dorinţa Profetului şi a impune legea islamică, iar nu pentru a-şi elibera confraţii ȋn sensul pe care ȋl ȋnţelegem noi. Celorlalţi, cu vederi progresiste, li se inoculau, alături de pregătirea militară, preceptele islamismului wahhabit, iar cȃnd, ȋn toiul luptelor, viaţa ta atȃrnă de un fir de nisip, transformarea ȋntr-un soldat neȋnduplecat al lui Allah intervine firesc şi ireversibil. Războiul lor nu era unul pentru libertate, ci unul pentru credinţă. Pȃnă la urmă acesta nu ar fi un aspect negativ dacă am vorbi de acel Islam descris de sura 5.32 „Cel care ucide un om ucide ȋntreaga omenire, iar ce ce ar fi putut ucide un om şi nu o face salvează ȋntreaga omenire.” Din păcate, islamul picurat ȋn inima acestor luptători este cel ce justifică crima ȋmpotriva necredincioşilor pentru răspȃndirea credinţei lui Allah, cel ce promovează Legea talionului şi inegalitatea dintre barbat şi femeie, musulman şi creştin, sunnit şi alauit.

Doi ani mai tȃrziu, bin Laden şi camarazii săi se ȋntorceau ȋn Arabia Saudită unde sunt primiţi triumfal pentru eliberarea Afganistanului de către necredincioşi. Cum Irakul invadează Kuweitul, ȋn sȃnul monarhiei saudite se iscă un conflict: foştii „seniori ai războiului” doreau ca ȋnfrȃngerea Irakului să fie adusă de armatele credincioşilor lui Allah, o alianţă cu necredincioşii europeni şi americani fiind de neconceput. Cum Regele refuză, Osama bin Laden ȋncepe lupta ȋn chiar propria ţară ȋmpotriva „regimului corupt şi supus necredincioşilor” din Riyadh. Ii este retrasă cetăţenia şi este expulzat.

Alături de el, alţi mujahedini şcoliţi ȋn Afganistan ȋn arta militară şi ȋndoctrinaţi de predicatorii salafiţi, ce nu ȋşi pot găsi rostul ȋntr-o lume paşnică, vor ȋncepe jihadul global, atacȃnd interesele Occidentale peste tot ȋn lume şi căutȃnd să răstoarne guvernele seculariste din ţările arabe. Siria este, deci, doar un studiu de caz, un exemplu pentru o ȋntreagă civilizaţie.

Concomitent, ȋn Irak, ȋn perioada războiului cu Iranul, acesta din urmă, cu sprijinul Siriei alauite şi a organizaţiei libaneze şiite Hezbollah, constituia ȋn nordul irakian majoritar şiit Consiliul Suprem Islamic al Revoluţiei, organizaţie militară ce ȋşi propunea răsturnarea lui Saddam Hussein şi formarea unei Republici islamice şiite ȋn Bagdad. Hussein va continua pogromul şiiţilor din Irak pȃnă la ȋnlăturarea sa de către cea de-a doua coaliţie internaţională ȋn 2003.

Politică şi război

Înţelegerea prezentului este imposibilă fără o analiză, măcar sumară, a trecutului, iar, ȋn cazul nostru, inclusiv a orgoliilor, jocurilor de putere regionale şi a concepţiilor religioase. Trecerea ȋn revistă a argumentelor de pȃnă acum poate duce cu gȃndul la Europa din urmă cu patru veacuri, o regiune măcinată de conflicte interstatale, revoluţii susţinute şi chiar purtate de clerici, intoleranţă religioasă extremă, genocide, necesitatea de a retrasa frontiere.

Cum spuneam, ȋn majoritatea statelor, anii de după cel de-al doilea război mondial a condus la revoluţii pentru cȃştigarea independenţei, marea majoritate a acestora fiind de influenţă marxistă. Partea pozitivă a acestora, ȋn ciuda orientării politice, a fost promovarea secularismului. Partea ȋntunecată a fost căderea lor ȋn dictatură, predominant militară, avȃnd ȋn vedere că actorii principali ai revoluţiilor au fost ofiţeri de rang ȋnalt, precum şi genocidul ȋmpotriva minorităţilor, mai cu seamă islamice.

Dincolo de o dezbatere asupra identităţii arabe care stȃrneşte aprinse analize, reamintim că Hafez al-Assad, reprezentantul unei minorităţi religioase repudiate de reprezentanţii majorităţii sunnite promova pan-arabismul, deşi componenta esenţială a unităţii arabe este tocmai religia. Iar el nu a fost singurul ȋnsufleţit de această dorinţă. Grandoarea este comună tuturor celor corupţi de putere.

Un amănunt interesant care exprimă multe despre identitatea si viziunea acesteia părţi a lumii, este că, de exemplu, ȋn Irakul secularist, locuitorii ȋnstăriţi şi şcoliţi ai oraşelor foloseau termenul de „arab” pentru a-i desemna pe sătenii fără instruire. În Iran, succesorul Persiei, pentru mare parte a populaţiei este o jignire a fi denumiţi arabi, ei se consideră perşi, urmaşii lui Darius, iar nu călăreţi ai deşertului din sud. Însă prea puţini dintre occidentalii ajunşi ȋn regiune pentru a o pacifica, militari ori civili, deopotrivă, au ȋnţeles aceste diferenţe sau istoria locală ce le-a creat.

Foto: Bashar al Assad, la funeraliile tatălui său, Hafez, în anul 2000. Foto: Guliver/Getty Images

Cum am văzut, Siria nu a fost lipsită, chiar ȋn vremea fostului preşedinte, de tulburări politico-religioase brutal ȋnăbuşite. Bashar e doar fiul tatălui său. Dar aceste mişcări nu doreau altceva decȃt instaurarea unei teocraţii sunnite. Frăţia musulmană care a iniţiat mişcarea anti-regim din Hama a provocat ȋn acelaşi timp atentate şi ȋn Egipt. Ulterior, cȃnd a ajuns la putere ȋn ţara de la gurile Nilului ȋn urma unor alegeri democratice, a fost nevoie de o intervenţie militară care a pus capăt guvernării sale şi arestarea preşedintelui Morsi ȋn 2013. Preluarea puterii de către generalul el-Sisi nu a mai stȃrnit revolta Capitalelor lumii democratice, chiar dacă fusese o veritabilă lovitură de stat. Probabil fiindcă lumea civiliată văzuse deja rezultatele dezastruoase ale „Primăverii arabe”, iar un Egipt destructurat ar fi creat o presiune migraţionistă probabil fatală pentru Uniunea Europeană ca organizaţie politică, o catastrofă umanitară şi o ameninţare pentru Israel. In puţine cuvinte, nimeni nu ȋşi mai putea permite transformarea acestei ţări ȋntr-o a doua Libie.

Politica internaţională ȋn regiune este complicată şi ȋntr-o permanentă repoziţionare a actorilor, dar fără a se dilua delimitarea religioasă a sunniţilor de şiiţi. Un singur duşman este comun statelor musulmane: Israelul. O singură alianţă locală dăinuie de cȃteva decenii: Arabia Saudită şi Pakistanul, ambele sunnite, conservatoare (ȋn Pakistan este ȋn vogă o altă doctrină fundamentalistă, deobandi).

Privind situaţia din perspectivă statală pierdem din vedere tocmai indivizii, oamenii, cei ce mor ȋn luptele din străvechile metropole sau din deşert, care adună suferinţe generaţie după generaţie, ȋmpinşi să mai regăsească speranţă doar ȋn ȋnvăţăturile Profetului. Dar nimeni aici nu ȋşi pune problema lor: liderii religioşi sunt interesaţi exclusiv de dorinţele lui Allah, liderii politici sunt mȃnaţi de dorinţe de grandoare paranoide, revoluţiile, de principiu, sunt făcute pentru principii sau dorinţe personale, nu pentru persoane, bogăţiile naturale atrag interesele companiilor străine ce respectă legile doar ȋn propria ţară, iar ȋn urma tuturor acestora vin serviciile secrete şi loviturile lor de stat.

Siria este condusă de o elită ce reprezintă o minoritate religioasă. Dar este o republică laică şi atunci ne ȋntrebăm de ce confesiunea ar trebui să aibă vreo importanţă. Totuşi, alianţele externe ale statului au fost făcute cu state şi organizaţii şiite. Duşmanii săi regionali nu sunt dintre state laice, ci dintre cele sunnite. Este firesc să existe o ȋncrȃncenare brutală a forţelor regimului Assad, majoritar alauite, pentru menţinerea regimului actual cȃnd ştiu ce va reprezenta venirea la putere a sunniţilor fundamentalişti. Cum la fel de natural este pentru majoritari să ȋşi dorească puterea. Iar toate aceste dorinţe fiindcă nu s-a făcut ȋncă separaţia dintre stat şi religie.

În 2011, cȃnd primele manifestaţii ȋmpotriva dictaturii au apărut şi ȋn Siria, agenţiile de presă vorbeau frenetic despre libertate şi „Primăvara arabă” care, ȋncet, a ȋngheţat Libia, a fost la un pas de prăbşirea Egiptului şi a ȋnsȃngerat Yemenul. De atunci, Statul Islamic a cutremurat regiunea şi ȋngrozit Europa, iar fundamentalismul islamic a luat locul raţiunii de-a lungul deşerturilor de la sud de Mediterana.

Siria acum suspină după pace, dar decenii la rȃnd a ȋntreţinut focul războiului. Iar cȃnd nu a mai făcut asta, au preluat iniţiativa vecinii săi, iar ea a devenit victima.

Statele occidentale, au decis că a venit vremea ca democraţia să fie răspȃndită şi ȋn oazele beduinilor. Dar a lăsat această ȋnălţătoare misiune ȋn seama fidelilor lui Allah pentru care scopul final este jihadul sau, cel puţin, crearea unei republici islamice de la Gibraltar la Ierusalim.

Acum o sută de ani, francezii primeau din partea Ligii Naţiunilor misiunea de a pregăti Siria pentru democraţie şi independenţă. Pȃnă la urmă, Siria a devenit un stat suveran. Democratic, ȋnsă, niciodată.

Trecerea de la etapa revoluţionară a obţinerii independenţei către democraţie s-a dovedit cea mai dificilă ȋn ȋntreaga lume arabă. Exemplul Algeriei, care, ȋncă ȋn 1991, la organizarea unor alegeri corecte s-a văzut condusă de islamişti, nu a fost un exemplu suficient pentru Occident că regiunea nu va putea face pasul următor fără a risca recăderea ȋn fundamentalism şi autoritarism, de astă dată religios. Pȃnă la urmă, democraţia nu poate fi primită cadou, e nevoie să o meriţi. Iar cȃnd trebuie sa te rogi lui Dumnezeu să ȋţi calculeze bugetul, să fixeze preţul petrolului sau să ȋţi dea ploaie la vreme fiindcă nu te osteneşti să realizezi un sistem de irigaţii, atunci cu siguranţă nu ştii ce să faci cu ea. Cineva ar trebui să te ȋnveţe, altfel vei continua să mergi ȋn deşert fără călăuză, ceea ce ȋnseamnă moartea. Un arab ar spune Maktub!, ce s-ar talmăci prin aşa a fost scris de mȃna lui Allah. Dar cine nu salvează un om de la pieire dacă poate să o facă nu ȋnseamnă oare că ucide ȋntreaga omenire? E doar o parafrază din Coran, nu din Biblie.

În sfȃrşit, trebuie să amintim că acum un veac, ȋn octombrie 1918, un colonel englez, Thomas Edward Lawrence, refuza onoarea pe care dorea să i-o facă regele George al V-lea de a deveni cavaler. Celebrul Lawrence al Arabiei, ofiţerul britanic aureolat de gloria luptelor ȋmpotriva Imperiului Otoman, considera că guvernul britanic i-a trădat pe aliaţii săi din Peninsula Arabia, refuzȃndu-le dreptul la independenţă. Şi, cu jumătate de glas, ȋn sălile palatului Buckingham, i-a şoptit suveranului că nu putea primi titlul, spre stupefacţia reginei ce venise personal pentru a-l ȋntȃlni pe viteazul personaj zugrăvit romantic de mass-media timpului. De atunci a trecut un veac ȋn care nimeni nu a ȋnţeles ceva din faptele şi gestul neobişnuit al acelui ofiţer britanic ce luptase alături de beduini ȋn cea dintȃi ȋncercare a lor de a-şi crea o ţară.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp