Ora noastră pe scaun. Și suferința oamenilor condamnați să își ducă viața pe el. „Nu mă ridic de aici până nu se ridică el”

M-am așezat pe scaunul de la Galateca după o mamă care și-a pierdut copilul. După un medic care a văzut părinți care speră și părinți înnebuniți de suferință lângă un pat de spital. După cineva căruia i-a venit acolo să urle de durere. După altcineva rănit de indiferența trecătorilor față de cel care stă pe un scaun, lângă un pat de spital, în vitrina aceea din centrul Bucureștiului. Și după un om care, atunci când cineva din stradă i-a făcut un semn cu degetul cel mare în sus, a scris pentru cei care vor urma după el: „Totul va fi bine!”

Pe lumea asta nimeni nu e neatins de suferință. Și totuși de atâtea ori alegem să o ignorăm. Cu ochii în telefonul mobil, cu televizorul umplând casa atunci când suntem singuri, refuzăm să ne ascultăm propria voce și fugim de propria tristețe. Cum am putea atunci să facem loc în viața noastră, măcar pentru câteva clipe, pentru durerea altcuiva, să îi dăm voie să ne atingă și să trezească în noi impulsul de a ajuta?

În centrul Bucureștiului, într-o vitrină, e un scaun tare, un pat gol de spital, un perfuzor, un ursuleț mare de pluș. Pe acel scaun, zi de zi, ceas de ceas stă cineva până când se vor strânge 100.000 de sms-uri pentru construirea MagicHome, refugiul părinților care își petrec viața lângă patul copilului lor bolnav de cancer. Am stat și eu pe acel scaun, o oră, nu mai mult. Am simțit la un moment dat cum îmi amorțesc piciorele și am avut pentru câteva clipe senzația că dacă mă ridic atunci nu o să mai pot merge.

Când un om pierde pe cineva pe care îl iubește, când simte că îl va pierde, când îl vede suferind pe patul de spital, îl doare mai mult decât sufletul care se frânge. Pierderea, posibilitatea pierderii, suferința celuilalt dor întotdeauna și fizic. E gheara din piept, nodul din gât, sunt maxilarele amorțite, răceala din mâini și din picioare. E un miros, o lumină, o imagine care generează în cineva atâtea răspunsuri nevăzute, greu de înțeles și greu de suportat. E cearșaful moale de pe patul de spital și marginea tare a scaunului care îți intră în mușchi și îi paralizează. 

Muchia aceea care doare este granița dintre lumea noastră, a celor care putem pleca și a lor, celor forțați să rămână și să îndure. Este linia de la care devenim cu toții mai oameni, pe care atâția au decis să o treacă de vineri încoace. E linia de la care începi să vezi și să fii văzut. Înainte să ajung eu pe scaun o fetiță a trecut pe lângă vitrină și a întrebat ce se întâmplă acolo. Tatăl său i-a vorbit despre copiii bolnavi, iar ea i-a făcut cu mâna femeii de pe scaun, care i-a zâmbit printre lacrimi.

Foto: Alin Predescu

Vorbesc la plecare despre acea imagine cu Alin, voluntarul care îi primește pe cei care se așază pe scaun pentru ca părinții copiilor bolnavi să poată avea câteva clipe de odihnă într-un pat. În camera din care am ieșit de câteva minute pe perete este proiectat gândul unui părinte care luptă pentru viața copilului său într-un spital adevărat. „Nu mă ridic de aici până nu se ridică el”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp