Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Paradisul meu de pe Valea Iadului. Aventura unui om de asfalt care visa să devină țăran

Casă în Valea Iadului

O veche poveste ne vorbește despre un om care a ajuns să cutreiere o viață în căutarea fericirii. Ajuns la un înțelept, îl întreabă de ce nu o găsește. Tăcut, înțeleptul îi desenează o hartă, iar omul nostru se aruncă pe drum, urmând indicațiile. Merge zile, nopți, peisajele îi devin cunoscute. Ajunge, în cele din urmă acasă, de unde plecase. Acolo se terminau indicațiile. Acolo, era fericirea!

Paleoliticul existenței mele (anii '80)

Sunt unul dintre milioanele de copii de asfalt. Din noi nu curgea sânge când ne loveam, ci praf și bitum. Dar totuși, am avut norocul unei copilării în care verdele naturii, aromele, căldura sau frigul, uscăciunea sau potopul, au fost prezențe constante. Și chiar dacă nu aveam neamuri la țară, am petrecut multe săptămâni în mediul rural. Mama avea o relație la Negreni aproape de Cluj, și mă făcea „pierdut” acolo, uneori chiar și trei săptămâni. Era un paradis, iar viața mea acolo era uluitoare! Dar acele săptămâni treceau repede și ai mei se înființau acolo pentru a mă recupera.

Cafeaua pe care ai mei o beau cu gazdele îmi dădea un mic răgaz în care mă ascundeam te miri pe unde. Știam toate cotloanele gospodăriei, care nu era deloc meschină. Nu doream să părăsesc acel loc și de multe ori despărțirile erau scăldate în lacrimi. Eu nu înțelegeam de ce vor să mă târască la Sinaia sau Mamaia, eu doream să stau la vaci, să merg pe imaș, să beau lapte cald proaspăt muls, să plonjez din podul șurii în marea de fân ce mirosea incredibil. Negociam cu ei, mă aruncam pe jos, dar degeaba.

Potrivit unui episod care a rămas în antologia familiei, într-o zi dis de dimineață ne-am pornit vreo cinci inși, cu vacile. Cum am hălăduit toată ziua în arșiță pe coclauri, fugind și strigând ca nebunii, imediat după masa de prânz, am căzut lați. Ca să nu spun că am golit ugerele de la două juninci, în cănile de tablă din dotare. Am dormit ore bune, iar când ne-am trezit, am constatat că vacile plecaseră. Aceste făpturi au o inteligență a lor de necontestat, iar ceilalți știau că vacile sunt deja acasă. Și m-au pregătit pentru că ceea ce avea să se întâmple nu era neapărat plăcut. Dar m-au asigurat că merită, deoarece ziua fusese una grozavă! Imediat ce am pășit în bătătură, o ploaie de bețe s-a năpustit asupra noastră. De fapt era doar un băț, care lovea cu cadență de mitralieră Maxim. Eu, mai rapid, m-am fofilat ca un maestru. Refugiat în camera mea, m-am schimbat și am coborât în bucătărie. Stăteam cuminte și tăcut la masă, când simt o jenă pe spinare. 

Ceva nedureros, parcă era un masaj oblic cu un băț de bambus. Sau alun, în cazul nostru. „Credeai că tu scapi?”. Brusc, m-am pus pe urlat și plâns, stârnind panică. Au sărit cu toții speriați, să-mi explice că le pare rău, că nu m-au lovit tare, că așa se întâmplă dacă uiți de vaci. Pe deasupra, să le bei și laptele. Iar eu le-am spus că aia nu a fost lovitură, că mai bine mă trăzneau puternic decât așa. Eu plângeam pentru că i-am supărat pe EI, care reprezentau familia mea. Într-atât am ajuns să țin la acei oameni!

Revenind la despărțiri, de fiecare dată îmi promiteam că odată și odată, voi avea un loc al meu din care nu mă va mai putea lua nimeni!

Mezoliticul meu

Acele vremuri au trecut, așa cum a trecut și Crișul pe lângă locurile în care îmi petreceam verile la Negreni, ducând cu el chiotele copilăriei și mirosul de clean prăjit, pe care-l preparam acolo, direct pe mal.

Pașii mi-au umblat pe mai multe continente, prin istoria unor locuri fabuloase, dar întotdeauna făceam cale întoarsă, spre locurile mele. Nu înseamnă că nu mi-am dorit să plec uneori definitiv, dar știam că acea promisiune de a avea un loc al meu nu va putea fi îndeplinită decât aici. Practic, toate aventurile externe, de la munții și deșerturile pe care le-am explorat, până la orașele prăfuite ale Orientului și Africii, nu au fost decât acea căutare de care vorbeam la început. Este firesc să bântui, mai ales la vârsta potrivită. Iar adunate, experiențele trebuie puse la treabă și acest gen de căutări să înceteze.

Neoliticul nostru

Se fac imediat doi ani de la momentul în care am am devenit proprietari de „țară”. Declicul final se petrecuse la o câmpenească într-o gospodărie undeva într-un sat de lângă Cluj, la niște prieteni. Locul frumos, amenajat cu gust, într-un peisaj clasic de Apuseni. Cu ultimele puteri mi-am făcut loc printre grătare și am ieșit cu consoarta la o plimbare, un fel de siestă mai alertă. 

Am propus ceva la care ne gândeam de ceva vreme, dar parcă nu aveam tupeu să rostim tare și clar. Stabilim că până la iarnă să avem o brumă de bani, care să ne permită măcar să inițiem o discuție de principiu. Parcă mă și vedeam discutând, punând întrebări, unele cretine, vânzătorilor de terenuri. Bine, nu știam pe nimeni care să vrea să vândă, dar ăsta era un detaliu. Nu aveam idee nici de zona care ne-ar place, ne deplasam greu deoarece nu aveam mașină, demersul era greoi. Dar priveam totul ca pe o joacă. Descoperisem un nou proiect comun, ceea ce era bine.

Cum mergeam des la Oradea la apă termală, parcurgând cu trenul traseul copilăriei mele, m-am interesat poate din reflex, dacă nu ar fi în acea zonă ceva de vânzare. Defileul Crișului Repede e spectaculos și e o parte importantă al peisajului carstic din România.

Nu trece mult timp și primesc de la un bun prieten un link care ducea la un anunț interesant, poate cam prea frumos. Îmi aduc aminte că m-am turat puțin. Mă gândeam că e deja vândut, că nu are acte, ceva bombă trebuia să fie. Sun, vorbesc cu omul, stabilesc întâlnirea și în scurt timp ne pezentăm la locul faptei.

Terenul generos, e plin de pomi fructiferi. Livada bătrână atestă faptul că pe acele meleaguri s-a trăit mult. Casa e din lemn, bătrânească, iar șura din cărămidă de pământ, nearsă. Suma e bună, nici nu negociez. Comunic că am dori ca jumătate să achităm la notar, cealaltă în rate. E de acord. Nu-mi venea să cred! Mergeau toate ca pe roate. Apoi, cade bomba, cum altfel!? Aflăm că trebuie să așteptăm 30 de zile pentru că există legea dreptului de preemțiune, dar vecinii nu vor să cumpere, deci e o chestiune pur birocratică. Bun, dar pentru mine urma o lună de insomnii. Era bună această pauză, ne dădea timp să ne stoarcem mințile cum să facem rost de bani, dar pe de altă parte, mă gândeam că se va trezi careva de pe acolo și va cumpăra bijuteria respectivă. Mai că-mi părea rău că am mers să vedem terenul și acareturile.

Dar acele zile s-au scurs relativ repede, fără incidente. Și iată că într-o zi ternă de noiembrie, ieșeam triumfători din cabinetul notarului. Foștii proprietari erau cu ochii în lacrimi, vânduseră o întreagă istorie personală. I-am consolat cu niște vorbe ce se doreau a fi meștelugite. Nu știu dacă am transmis bine mesajul, cert e că ne-au îmbrațișat puternic.

Eram așadar, „moșieri”. Primul an, 2019, a fost unul în care am făcut planuri. Urcam la casă cât puteam de des, era momentul pe care îl așteptam săptămânal. A, nu am spus încă! Accesul nu e chiar o plimbare de seară, pe faleză. După două ore petrecute în tren, avem de urcat cam tot atât, printr-o pădure de fagi semeți. Dar odată ajunși acolo, perspectiva se schimbă. Peisajul e splendid, indiferent de anotimp. Nu ne săturam plimbându-ne pe dealurile din împrejurimi, cu toate simțurile în alertă. 

Sunetele ce vin din pădure alcătuiesc o simfonie. Ciutele, vulpile, iepurii clăpăugi ne-au retezat calea de multe ori, iar păsările de pradă se rotesc permanent deasupra noastră, planând pe curenții ascendenți. Florile primăverii mă doboară cu polenul lor, eu fiind alergic, dar asta nu contează. Paleta de culori ce se desfășoară pe pajiști l-ar umple de invidie chiar și pe cel mai versat pictor.

Dar toate astea nu ar avea valoare dacă nu ar fi completate de un factor uman de calitate. Când cumperi o casă la țară, dincolo de aspectele tehnice, trebuie să afli și ce vecini vei avea. Noi suntem într-un cătun, unul dintre cele 40 ale comunei Bulz, pe Valea Iadului, vecinii sunt la câteva zeci de minute de noi, iar prezența unor oameni de treabă este vitală. 

Planurile pe care le-am brodat și pe care le cizelăm acum nu ar însemna ceva dacă cei din jurul nostru nu ne-ar înțelege. Ar fi de prisos să spun că am avut noroc și la acest aspect. Apropierea s-a produs treptat, la început mai mult din curiozitate, cum e firesc. Fiecare dintre noi priveam lucrurile din unghiuri diferite: noi eram entuziaști, ne aflam în fața unei provocări mari, ei, curioși. Și nu de puține ori ne-au întrebat dacă într-adevăr dorim să ne mutăm acolo. De fiecare dată, răspunsul nostru afirmativ stârnea mirare, dar și încurajări. Aceste aspecte precum și altele, le voi detalia în materialele care vor urma. Închei, spunându-vă că recent, pe când „scoteam la deal” o căruță cu nisip și pietriș, Nelu, unul dintre vecinii noștri, aflat la volanul tractorului, se întoarce spre mine și-mi spune: „Edi, oricând, orice! Doar să spui!”. Apoi și-a îndreptat privirile spre drumul roșu, spălat de o ploaie torențială de vară.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Haiducia din vorbe a exaltaților ruralului românesc

    Ruralul românesc nu poate fi salvat. Ne referim la superba cultură populară românească. Respectiva cultură a fost pervertită definitiv și irevocabil de comuniști. Ceea ce există în prezent, în puținele locuri unde mai există câteva elemente de cultură populară autentică, sunt doar ecouri a ceea ce s-a stins în urmă cu mai bine de jumătate de secol.

    A trăi la țară, altceva decât a te deplasa pentru distracție la sfârșit de săptămână într-o locație rurală, implică insurmontabile probleme. Ne gândim la asistența medicală de urgență, la toate facilitățile de structură urbană. Omul de la oraș, în căutările sale romantice, de a ieși dintre pereții de beton a orașelor, totdeauna va avea o stare de exaltare în ceea ce privește viața la țară, în ceea ce privește orizontul rural. Numai că, tocmai acel orizont rural nu există. Ne referim la calitatea culturii și civilizației spirituale și materiale de la țară. Orășenii, din nou și din nou, din rațiuni sociale necunoscute, se preocupă de cai verzi pe pereți, în ceea ce privește românitatea și românismul mioritic - de plai verde mioritic, al ideii de trai la țară, ca salvare a curățeniei morale românești. Nimic mai greșit. Românul de la țară, nu e frate cu codrul și nici cu mediul natural în care trăiește. Românul de la țară nu dorește să audă nimic despre minunatele calități ale traiului de la țară, pentru că este conștient de marile lipsuri în care trăiește. Viața la țară e frumoasă și romantică, pentru cei care în timpul liber, își petrec câteva zile pe an în pitoreasca și exotica lume a țăranilor români. Dar, țăranul român, în pragmatismul teleologic al existenței lui, nu vede orășeanul de la țară decât ca pe o sursă de venit. Și, e bine să fie așa. Ce ar înțelege orășeanul deprins cu romantismul idealist al "patriei românilor", ne referim la mioriticul existențial, vizavi de constrângerile pe deplin non-idealiste ale traiului de la țară? Nu ar înțelege nimic. Să vedem și de ce.

    Nu este deloc romantic să te trezești la cântatul cocoșilor și să fii ocupat cu gospodăria toată ziua. Nimic plăcut nu poate fi în a deveni robul unei gospodării ciudate, care hrănește iluzia unei autonomii biologice. Puține gospodării românești se pot lăuda că se pot auto-întreține biologic, dar nu asta este ideea, nu în 2020. Satul românesc, din punctul de vedere a modului și stilului de trai țărănesc este istorie. A reinventa modul și stilul țărănesc de trai este un nonsens. Chiar țăranii, nu doresc nimic din ceea ce a fost, din modul de trai de la țară. Țăranii doresc să trăiască ca la oraș. Ei nu doresc opinci și mămăligă, ci altceva. Ei doresc să aibă putința materială de a trăi așa cum vor, ceea ce în prezent nu se întâmplă în mediul rural românesc. Țăranul român este obligat să muncească în permanență, pentru a avea acces la puținul pe care îl are. Doar iarna, în perioada sărbătorilor de iarnă, țăranii se pot odihni. Așa că, nici nu se pune problema ca țăranii să-și scoată concediu de odihnă în perioada lunilor de vară, pentru că evident nu se poate. Calendarul de activități agricole de peste an, cu tot ce implică rezolvarea problemelor curente, împiedică orice tentativă de scoatere din producție. La țară, nu poți fi doar 50% țăran. De fapt, în mediul rural românesc, toată lumea este prinsă la munca câmpului. Ați auzit vreodată pe cineva, mă refer la satul românesc, să meargă și să se plimbe din plăcere, să facă vizite de curtoazie în timpul sezonului agricol? Nu, nu există așa ceva. La țară, adoptând viața și munca de la țară, libertatea individului este accentuat limitată. Nu faci ce dorești să faci, ci ce trebuie să faci. De unde concluzia următoare: viața la țară în stil românesc nu are nimic excepțional în conținutul ei existențial. Viața la țară mai mult restricționează libertatea individului, decât să fie un mijlocitor de viață spirituală. Nu pe degeaba, oamenii de la țară fug de munca câmpului. Nu există randament economic, ci supraviețuire biologică. Din munca la țară, atât cât are o gospodărie autonomă medie, cu greu se poate trăi. Și, ce e ciudat este faptul că, mulți orășeni înainte de a face demersul de a se muta la țară și de a trăi măcar un deceniu la țară, devin propagandiști ai pitorescului și exoticului rural românesc. Acest lucru mi se pare deplasat. Este aiurea ca cineva să comenteze, ceea ce va face, nu ceea ce a făcut pentru ruralul românesc. Iar cei ce caută adepți pentru viața la țară, ar trebui să verifice mai întâi dacă propagandiștii ideii de a trăi la țară, nu sunt nițel tulburați de narcisism, de gargara omului de la oraș, care crede mai mult în idee, decât în realizarea pragmatică. Până la urmă, s-o spunem deschis, e vorba de un drog social românesc.

    Pentru mulți români, "iarba verde de acasă" și ideea de a se muta la țară, pare să fie un drog spiritual aparte. Pitorescul și exoticul românesc este legat de viața la țară, de visul nicicând împlinit al vieții de la țară, în tihna rurală. Nu există așa ceva. Dar, pentru exaltații ruralului românesc, întoarcerea la țară reprezintă o chestiune stringentă, de bun-augur, prin care se identifică cu "chemarea" la originile bunicilor și străbunicilor lor. Cumva, glasul pământului este moștenirea lăsată în sufletele lor de părinții și bunicii lor. Ei, "ruraliștii" patriei, habar nu au de consecințele vieții la țară, câștigând poate într-o zi, cât țăranul într-o lună de zile, dar se cred mari salvatori ai ideii de a trăi la țară. În asta, pare a fi vorba de un fel de schizofrenie automanipulantă. Adică, ruraliștii nu doresc să observe evidența, ci doar proiecția unor chestiuni ideale, păguboase prin conținutul lor economic. Istoricismul ruralului românesc are în adepții vieții de la țară un nou val de exaltați romantici, ce fac și dreg pentru a salva ruralul românesc. De fapt, de a-l salva de el însuși, fără să înțeleagă că ruralul românesc nu există. Haiducia din vorbe e o boală a celor lipsiți de discernământ, pentru ei și familiile lor. Poate o să mă întrebați, de unde știu toate astea? Le știu pentru că în tinerețe am fost și eu bântuit de mirificul orizont rural românesc. Ăla, inexistent.

    Vasile Gheorghe
    • Like 0


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult