Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia
La sfârșitul anului trecut, ascultam un interviu cu Theodor Paleologu. Și omul făcea referire, când descria situația de azi a societății noastre, la o carte a lui Eugen Ionescu, mai precis la piesa de teatru Rinocerii. Deși am citit Eugen Ionescu, cartea asta îmi scăpase. Și am început s-o caut. Pe net. Nu era. Singurul loc în care am găsit-o a fost pe un site al unui anticariat și unde costa peste 150 de lei, deși nu era prezentată ca fiind în formă bună. Nu știu de ce, am simțit nevoia să o cumpăr, chiar și așa, veche și la preț mare. Și bine am făcut!
Am citit piesa aia de teatru pe nerăsuflate, regăsind în ea TOT ce ni se întâmplă nouă acum. E o piesă din teatrul absurdului și fac această precizare ca să înțelegeți încă de la început că nimic din ce omul a putut gândi cu mintea lui (bun sau rău) n-a rămas la stadiul de gând. Gândurile noastre se materializează aproape invariabil în realitatea pe care o trăim.
Și azi trăim în plin absurd! Absurdul ăla care a făcut totalitarismul de orice fel să înflorească. Temporar. Cu regrete ulterioare uriașe. Dar tardive.
Bun, cartea Rinocerii e una despre o epidemie de “rinocerită”. Oameni de toate felurile, cu probleme normale și vieți ca ale noastre, află că în localitatea în care ei trăiesc au apărut niște rinoceri, deși situația era improbabilă. Pentru că rinocerii trăiesc pe lângă mlaștini, nu în zone secetoase, ca aceea din orașul lor.
La început mulți nici nu credeau în rinoceri. Spuneau că presa minte. “N-am încredere în ziariști. Ziariștii sunt toți niște mincinoși, îi știu. Nu cred decât ce văd cu proprii mei ochi. (…) Vezi bine că sunt pălăvrăgeli, te iei după niște ziariști care nu mai știu ce să inventeze”.
Dar apoi au început să vadă cum oamenii din jurul lor se transformau în rinoceri. Și prietenii lor deveneau rinoceri. Și iubitele lor deveneau rinoceri. Și autoritățile deveneau rinoceri. Și presa informa prin muget.
Înainte de a se transforma și el în rinocer, Jean, prietenul lui Berenger, îi explică acestuia din urmă de ce e preferabil să îți crească cornul în frunte și să ți se schimbe pielea într-o mantie groasă și verde:
Berenger: Dumneata vrei să înlocuiești legea moralei cu legea junglei?
Jean: Așa am să trăiesc, așa am să trăiesc. (…) Trebuie să reconstruim temeliile vieților noastre. Trebuie să ne întoarcem la integritatea primordială!
Berenger: Nu sunt deloc de acord cu dumneata!
Jean: Vreau să respir!
Berenger: Gândește-te! Noi avem o filosofie pe care animalele astea n-o au, un sistem de valori de neînlocuit! L-au construit secole de civilizație umană!
Jean: Să dărâmăm toate astea! O să ne simțim mai bine…
Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi sună atât de familiar dialogul ăsta. Și parcă văd cornul rinocerului pe fruntea fiecărui politician care astăzi încearcă să ne spună, în cuvinte delicate, că e bine că suntem proști, că educația e prioritară numai pe hârtie și nu e o dramă că nu mai vedem mai departe de propriul nostru nas. Că deh, nici ei, fiind analfabeți funcțional, nu văd prea departe.
De altfel, e o replică foarte bună în cartea asta, pe care o zice un personaj după ce apar primii rinoceri în oraș: “Sunt prea amărât să merg la muzeu! Am să mă cultiv altădată!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Singura parte care m-a impresionat a fost cu pisica gospodinei – de care mi-a părut sincer rău – călcată în picioare de rinoceri (o transpunere foarte bine realizată a călcării în picioare a celor necuvântători, de către cei care consideră că legea junglei și libertatea lor de mișcare sunt mai presus de toate).