Patru exemple de „dublu standard”, inspirat de călătoriile mele din vacanța asta

(Foto Facebook/Cristian Păun)

În campania electorală trecută, niște profesori de economie gustau de zor brânză, încercând să buimăcească electoratul cu „dublul standard”. Nimic despre nevoile consumatorului (nu vrea brânză mai maturată, nu vrea prea multe tipuri de brânză sau de dero) sau despre puterea sa de cumpărare.

Mesajul lor clar și complet în afara economiei era: e de vină ticălosul de producător european sau comerciantul. Și dăi și gustă cu poftă din brânză.

Dau și eu patru exemple de „dublu standard”, inspirat de călătoriile din vacanța asta:

1. Duminică dimineața, ca în fiecare dimineață, un tractor ara și peria nisipul plajei lăsând în urmă un nisip curat, fără o scoică sau muc de țigară. Nu ca la noi. Noi plătim apa pluvială la greu la Apele Române care scot bani grei și din concesionarea plajelor sau luciurilor de apă și, după ce sifonează „veniturile proprii” ca și cum ar fi private, de unde bani de tractor?

2. Viaductul din Millau. Ca toate celelalte viaducte care îi urmează pe ruta Bezier - Clermont - Ferrand. E de 7 ori mai lung ca cel de la Agigea. Cel făcut de Eiffel e mult mai spectaculos ca cel de la Medgidia. Spun românii că Eiffel a plagiat metoda lui Saligny. Poate. Dar a plagiat-o specataculos rău. Pe tronsonul acela am plătit vreo 10 Euro. Cam de două ori mai mult ca la Megidia sau Vadul Oii. Cu de 20 de ori mai multe viaducte. Între culmi de 700-800 m altitudine. Al naibii dublu standard!

3. Stridiile sunt clar mai bune ca la noi. Și mai ieftine. Știu, de vină e ticălosul de producător că pune în stridii mizerii. Și în vin. Las deoparte că stridiile erau recoltate în ziua în care le-am cumpărat. E un amănunt important, dar care scapă degustătorilor de brânză cu doctorat de pe la noi.

4. Bronzul de Franța pare același dar... nu e! Oare profesorii de economie PSD ce zic? E dublu standard?

Concluzia e simplă. Dublul standard nu trebuie căutat în găluște sau în bulz. Este mereu apanajul politicii și politicianului care trebuie să apere iluzia pe care ne-o vinde cu orice preț: că el se gândește la noi când ne irosește bunăstarea printr-un sistem „legitim” de taxare.