Patru hoteluri din patru țări europene la testul caloriferului. România: caloriferul - piesă de muzeu. Antipa fiarelor vechi

Foto: Guliver Getty Images

Era un început nefericit de noiembrie. Nişte probleme de sănătate, primite în gazdă de familie, ne aduseseră acasă, în România. După două săptămâni, cu câteva veşti bune îndesate în buzunare, ne întorceam în UK. Era frig, ploua, până şi gândurile ne erau mânjite cu noroi. Românul, când pleacă la drum, se lasă mult în voia sorţii, se descurcă din mers. Englezul e meticulos, se organizează din timp, face rezervări, caută restaurante, se ocupă de detalii. 

Am lăsat grija călătoriei părţii engleze a familiei noastre, mie revenindu-mi grija viitorului - fiul nostru, care pe atunci avea 1 an şi cîteva luni, un turist cam mofturos. Nu din voie, cât din nevoie. De dragul orelor lui de somn şi al preferinţei noastre pentru tihnă, am hotărât să facem trei escale: Cluj, Hegyeshalom şi Nurnberg. Ultima moţăială, pe feribot.

Ultima noapte de dragoste, patriotică, la Cluj. Participantele la migraţia prin hoteluri - costume, cravată şi serviete, în interes de serviciu. Toamnă târzie, ploaie, frig. Hotel mare, camera imaculată. Caloriferul - piesă de muzeu. Antipa fiarelor vechi. Sunăm la recepţie. Octombrie fusese blând, nu se dăduse încă drumul la căldură. Întrebăm dacă ne pot ajuta să găsim un hotel cu centrală proprie. Ni se spune că probabil nici aceia nu au dat drumul la căldură. Eu înţeleg. Partea engleză vociferează. Ni se aduce în cameră caloriferul electric din biroul directorului. Dormim duşi. Micul dejun sărăcuţ, dar gustos.

Următoarea noapte o petrecem în Ungaria, într-un hotel mic, care deserveşte o clinică de stomatologie, undeva pe lângă Hegyeshalom. Turism medical din toată Europa. Nu apucăm să ne instalăm în camera foarte curată, dar de o eleganţă simplă, austeră, că ni se aduce un pătuţ pliant pentru copii mici, un calorifer electric, deşi încălzirea centrală funcţionează, dar temperatura e păstrată la un prag plăcut, cutiuţe cu formule de lapte pentru copii şi ciocolată fierbinte pentru mama care arăta ca o pisică plouată, după ce a cărat de la maşină pamperşii şi geanta cu schimburi, în timp ce tata îi povestea despre huni. Micul dejun la comandă. Produse proaspete, locale, delicios.

Abia aşteptam noaptea wagneriană. Soţul meu rezervase o cameră la un hotel de cinci stele, aflat în apropierea unei staţiuni de agrement pentru sporturi de iarnă, care practica preţuri modice în afara sezonului. Şi bine făcea, pentru că era plin. În camera modernă şi intimidant de elegantă, stupoare, niciun calorifer. Partea engleză mă asigură că trebuie să fie unul. Căutăm până şi sub pat. Singurul care râde e fiul meu, care crede că ne alintăm cu peekaboo, o partidă de cucu-bau, pe stomacul gol. Sunăm la recepţie. În câteva minute îşi face apariţia la uşă o doamnă înarmată cu răbdare şi foarte zâmbitoare. Dă un colţ de perdea la o parte, apasă pe un buton şi din podea se ridică semeţ caloriferul. Ne reglează temperatura cu ajutorul unei tastaturi minuscule, aflate pe noptieră, ne recomandă pentru cină restaurantul hotelului, apoi dispare, urându-ne şedere plăcută. Până şi fiu-meu rămâne cu gura căscată. Ăsta da cucu-bau!

Restaurantul - o bijuterie, haute cuisine. Mâncarea de vis, ikebana şi geometrie spaţială şi a papilelor gustative la superlativ. Plecăm de la masă, cum îi stă bine milionarului, încă nesătui dar cu cardul mai uşor cu preţul a încă trei nopţi de stat la hotel. La micul dejun cădem din lac în cornul abundenţei. Peste treizeci de feluri de mâncare, în stare să satisfacă şi pe cei treziţi cu nasul afundat în pernă. 

Am numărat opt varietăţi de checuri, căci nemţii, ca şi mine, adoră ceva dulce dis de dimineaţă. Petrecem două ore degustând, deşi conform spuselor şoferului în timp ce se bărbierea, ne grăbeam. O să spuneţi că sunt româncă, îndrăgostită de pomeni electorale şi săpun lichid cu monogramă de hotel. Greşit. Toţi locatarii, indiferent de origini, rasă, vârstă sau dialect au participat la masacru. Cu burţile luptând din greu cu gravitaţia, am fi luat totuşi din aşa bunătate şi la pachet, dar ne-a fost ruşine şi un pic teamă de personalul care ne supraveghea discret, dar vigilent. 

Ne plimbăm totuşi, făcând conversaţie cu ceilalţi, prin parcul din jurul hotelului, să nu avem rău de drum lung. Fericirea durează doar până la Bruxelles, unde maşina, enervată pe povara în aport caloric, sucombă pe autostradă, în preajma Parlamentului European. Nu aveam nimic de sesizat, nu ştiu de ce Cel-de-Sus ne oferea aşa o oportunitate.

E deja vineri, după-amiază, nu mai lucrează aproape nimeni. Cei de la tractări încearcă să ne găsească un mecanic părăsit de nevastă. Între timp belgienii, grijulii, opresc să ne întrebe dacă nu avem nevoie de apă, mâncare, pături. Poliţia ne oferă extra protecţie, deşi semnalizasem corespunzător impasul. Apare cel ce se va ocupa de maşină, un lungan a cărui nevastă plecase cu copiii în vizită la bunici. Ne asigură că avem noroc. Ne ia acasă, unde are şi garajul, până ne găsesc încasatorii de asigurari un hotel. Când vine şi vestea bună ne duce până acolo şi schimbăm numere de telefon. În cameră deschidem geamul, e foarte cald. Două calorifere stau picior peste picior. Cina apetisantă, preţurile comode. La micul dejun austeritate. O împletire între meniul continental şi cel englezesc, porţionări după o numărare atentă a oaspeţilor. Ca şi în UK, nu se face risipă de mâncare. Dacă mai vrei, ceri şi ţi se va da.

Nu am de gând să fac nicio menţiune despre starea drumurilor, doar că le-am lăsat pe toate în siguranţă. Bacşişul nu a fost refuzat de nimeni şi a fost furnizat de partea română. Partea engleză oferă rar până la deloc bacşiş, cercetează nota de plată găsind aproape întotdeauna mici greşeli, stânjenind vizibil partea română. Mă vor certa iar parte din cititori că povestesc despre nimic, scopul e important atâta vreme cât îţi faci timp să apreciezi darurile călătoriei. Drum bun!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp