La 6 ani am fost la prima mea slujbă de Înviere. Am urcat dealul bisericii ținându-mă strâns de mâinile mamei și ale bunicii, pentru că nici nu vedeam pe unde calc, dar și de frică, deoarece mă speria marea de întuneric care credeam că mă va înghiți. Atât de întuneric încât nu se vedea om cu om, doar îi recunoșteam după voce: moș Andrieș, țața Catinca, Mădălin al lui tanti Ioana…
Când am ajuns în vârful dealului, acolo unde era biserica, am simțit deja primul triumf. La lumina plăpândă a unui bec, mi-am verificat în primul rând adidașii mei albi, abia primiți. Arătau bine pentru hârtoapele prin care trecusem, am respirat ușurată. Biserica era împrejmuită de cimitir, așa că atunci când becul firav s-a stins în pregătirea preotului de a ieși cu Lumina Învierii, s-a făcut o liniște mormântală, iar eu am început să plâng de teamă.
Dar, la scurt timp, când preotul a ieșit ținând în mână o singură lumânare și a rostit cu solemnitate „Hristos a Înviat”, totul în jurul meu a devenit o explozie de lumină, iar vocile atât de cunoscute mie au prins din nou glas. „Adevărat a Înviat”, auzit sub vocea sincronizată și profundă a zecilor de oameni care i-au răspuns preotului, m-a făcut să înțeleg atunci, la vârsta aceea, că lumea este lumină și este mare. Câți oameni nu or fi în lumea asta care strigă cu putere adevărul, mi-am zis? Și cei din satul nostru vecin, și cei de la Bârlad, orașul în care nu mersesem niciodată, dar pe care mi-l imaginam ca fiind un loc magic. Deși aveam să descopăr mai târziu că lumea este ceva mai mare și că nu se rezumă la satul vecin și la un orășel de provincie, dar nici că oamenii strigă la unison adevărul, oricare ar fi acela…
Am amintiri vagi despre alte evenimente petrecute în acea perioadă a vârstei, dar prima slujbă de Înviere mi-o amintesc limpede. Mi le amintesc și pe celelalte la care am fost, aproape toate, an de an, cu mici excepții, lipsind doar dacă eram plecată din țară în acea perioadă. La aproape 35 de ani distanță, scriu astăzi despre acel moment. Infantil în ochii unora, dar cu mare însemnătate pentru mine. Și aș vrea să vă mărturisesc că am același sentiment de frică chiar și acum, la maturitate, când merg către biserică în noaptea de Înviere. Dar încă îmi place să aud clopotul din deal și să potrivesc bine pașii prin bezna care acoperă satul. Atât doar că nu mai pot să dau un nume corect vocilor pe care le aud în jurul meu, pentru că acei oameni au plecat spre alte orizonturi. Și încă mă opresc din când în când să scrutez cerul înstelat (pe care nu-l văd niciodată în București) și să aud cum cântă un sat întreg „Hristos a Înviat”.
Textul acesta aș vrea să fie pentru cei care au lăsat în urmă o lume blândă și bună, mică, dar deschisă, o lume sau un sat în care mirosea a cozonaci la fiecare casă, a iarbă proaspăt cosită pe ulițe și a bunici și părinți care astăzi lipsesc. Și aș mai vrea să fie despre cei care astăzi nu mai au curaj să rostească adevărul. Mi-ar plăcea să fie pentru cei care au nevoie de un răgaz să-și amintească cum era lumea lor în această perioadă a anului. Căci trăim agitați, într-o lume care nu mai seamănă cu nimic, într-o lume a fake news-ului și a inteligenței artificiale, a pe repede înainte, a consumerismului excesiv și a modernității care parcă ne-au știrbit valorile și principiile cu care am crescut. Într-o lume în care trebuie să avem timp pentru toate, dar nu și timp și tihnă pentru amintiri.
Nu mi-am propus să scriu un text trist, însă, de fiecare dată când îmi revin acele amintiri, inevitabil apar și câteva bobițe de lacrimi. Le las să curgă, pentru că sunt vie, respir. Respirați și voi și amintiți-vă de „cum era atunci”. Mergeți la slujba de Înviere și deconectați-vă preț de câteva ceasuri de la această lume pe care o trăim. O lume a minciunii și a urâtului care ni se arată în multe contexte de zi cu zi, o lume a dezechilibrului și imoralității pe care, chiar și cu eforturi, adesea nu o putem ocoli. O să descoperiți acolo o mare de adevăr, un adevăr care ne aparține. Noaptea Învierii este singurul moment din an când oamenii din lumea întreagă au curajul să strige în cor un adevăr.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar de cand episcopul ne-a cuvantat ca "sa ne rugam pentru domnul Iliescu", de cand babele m-au calcat in picioare ca sa ia lumina de la preot, ca a mea nu era la fel de buna, de cand a inceput circul penibil cu lumina adusa cu avionul de la Ierusalim, am renuntat sa mai merg la slujba de Inviere.
Plus faptul ca cea mai mare sarbatoare crestineasca, Invierea, piatra de temelie a credintei, se sarbatoreste la date diferite de catre crestinii ortodocsi si catolici.
In loc sa uneasca crestinatatea, aceasta sarbatorire este dezbinarea cea mai mare!