Foto: Guliver/Getty Images
La şapte ani de la uciderea liderului autoritar Ghaddafi, Libia este ȋncă măcinată de lupte interne cărora niciunul dintre prim-miniştrii acestei perioade nu a reuşit să le pună capăt. Ca dovadă a haosului care macină bogata ţară magrebiană stau cele cȃteva zeci de miliţii bine ȋnarmate, expresia organizării tribale a populaţiei locale, căreia deceniile de guvernare centralizată şi absolutistă nu i-a pus capăt. Nu este de mirare că, ȋn cursul săptămȃnii trecute, violenţele şi moartea au ajuns pe străzile capitalei Tripoli, iar singurul aeroport al oraşului a fost ȋnchis.
Noile violenţe au fost iniţiate de către Brigada a şaptea, miliţia tribală din Tarhuna, oraş din sudul capitalei, care a declarat că urmăreşte ȋnlocuirea guvernului şi a miliţiilor corupte. Din martie 2016, cȃnd actualul prim-ministru Fayez al-Sarraj s-a instalat la Tripoli, puterea acestuia a fost mereu contestată şi, datorită forţelor armate naţionale insuficiente pentru a putea lupta cu diversele organizaţii militare tribale, a fost nevoit să apeleze la sprijinul unor miliţii ale clanurilor fidele. Doar că nici forţa reunită a acestora (o coaliţie volatilă, căreia i s-au alăturat mereu alte miliţii, ȋn vreme ce unii aliaţi au părăsit-o) nu a fost suficientă pentru a pacifica ţara. Mai mult, ȋn estul bogat ȋn petrol şi gaze, “domneşte” unul dintre ofiţerii cu care Ghaddafi a preluat iniţial puterea, devenit ulterior opozant al acestuia: generalul Kalifa Haftar. De altfel, harta actuală a Libiei arată o ţară ȋmpărţită ȋn două şi punctată de insuliţe de anarhie, unde autoritatea aparţine unor clanuri şi grupuri teroriste.
Situaţia delicată a ţării, cu un guvern care nu reuşeşte să ȋşi impună autoritatea, cu numeroase confruntări armate, creează o presiune migratorie imensă pentru sudul Europei. Libia exportă nu doar propriii migranţi, ci multe din grupările sale militare au constatat că este mai uşor să obţii venituri din facilitarea trecerii Mediteranei unor migranţi din ţări vecine decȃt din exploatarea petrolului. Iar principala ţară afectată de acest flux migratoriu pornit de pe coastele Libiei este Italia, ȋnspre ale cărei coaste se ȋndreaptă ambarcaţiunile pline de persoane de toate naţiile ce fug de război sau sărăcie chiar dacă ȋntr-o evidentă reducere ȋn ultimul an.
În ciuda declaraţiilor capitalelor europene, Italia a fost lăsată aproape singură să gestioneze fluxurile migratorii. Nemulţumirile cronice pe această temă s-au concretizat prin refuzul de a primi nava Acquarius, cu şase sute de migranţi la bord, care a condus la o replică dură a preşedintelui Macron ȋn cursul lunii iunie al acestui an şi un răspuns la fel de vocal al Romei. Pȃnă la urmă conflictul a fost stins, ȋnsă evenimentele de la sfȃrşitul verii din Libia au adus iarăşi ȋn prim plan neȋnţelegerile statelor din sudul UE.
Guvernul italian, un mix politic pe care unii dintre oficialii europeni ȋl consideră o ameninţare pentru ȋntreaga Uniune, cu un ministru de interne şi viceprim-ministru, Matteo Salvini, ce şi-a cȃştigat popularitatea cu o platformă anti-imigraţie şi contestator al actualului status-quo european, o vedetă guralivă a platformelor de socializare, asemuit de adversari cu maghiarul Orban, a ȋnvinuit Parisul de escaldarea violenţelor libiene.
Trebuie să precizăm că, pentru politica externă italiană, Libia a prezentat ȋntotdeauna un interes deosebit. La ȋnceputul secolului XX, urmȃnd exemplul celorlalte puteri europene, Italia căuta să anexeze teritorii pe alte continente. Cum Libia se afla aproape de fruntariile sale şi nu reprezentase interes pentru celelalte state coloniale, ȋn 1912 Italia invada Libia, fostă provincie a Imperiului Otoman. Dominaţia sa va dura pȃnă ȋn anii celui De-al doilea război mondial. Însă raporturile speciale dintre cele două state vor continua, mai ales că Italia avea nevoie de hidrocarburile de peste Mediterana. Gigantul Eni operează aici ȋncă diin 1959. Pe de altă parte, ȋn ultimii ani ai dictaturii lui Ghaddafi, statul libian ajunsese să deţină participaţii de circa 2% din această companie, peste 7% din Unicredit şi o participaţie semnificativă la grupul industrial Finmeccanica, perla industriei italiene.
Ulterior revoluţiei care a dus la uciderea colonelului ce condusese cu mȃnă forte Jamahiria arabă, interesul companiilor italiene şi al politicienilor Romei pentru Libia a continuat, mai ales că, odată cu luptele inter-tribale pentru putere, paza de coastă italiană era tot mai mult solicitată, navele şi bărcile cu emigranţi eşuȃnd tot mai des pe plajele Peninsulei. În urma Acordului de la Skhirat din decembrie 2015, devenea prim-ministru Fayez al-Sarraj, care s-a bucurat de la ȋnceput de sprijinul comunităţii internaţionale. Iar raporturile sale cele mai bune au fost cu guvernul de la Roma.
Odată cu alegerea dlui Macron la Palatul Elysee va creşte şi interesul Franţei pentru Libia. Dincolo de achiziţiile făcute de compania Total pentru exploatarea hidrocarburilor libiene, implicarea franceză aici este expresia politicii internaţionale active a tȃnărului preşedinte, cu accent pe Orientul Mijlociu şi regiunea fostelor colonii magrebiene şi din zona Sahelului. Astfel că, ȋn luna mai al acestui an, preşedintele Macron reuşea să ȋi aducă la masa negocierilor pe cei patru lideri importanţi ai ţării: dl. Fayez al-Sarray, primul ministru al guvernului de la Tripoli, generalul Khalifa Haftar, conducătorul autoproclamatei Armate libiene, preşedintele parlamentului, Aguia Saleh, şi preşedintele Consiliului de stat, Khaled al-Mishri. Chiar dacă nu a fost semnat vreun acord, părţile se puseseră de acord asupra organizării alegerilor generale ȋn luna decembrie, spre nemulţumirea diplomaţiei italiene, care ȋşi vedea afectate interesul şi preeminenţa asupra destinului Libiei.
Ultimele evenimente sȃngeroase care au afectat acum capitala libiană par să dea apă la moară contestatorilor intenţiilor franceze. Aceştia amintesc că miliţiile care acum atacă Tripoli nu au participat la summitul din mai, ba chiar au condamnat orice fel de ingerinţe externe ȋn această ţară magrebiană. Mai mult, opinia publică italiană consideră că generalul Haftar, cel ce doreşte să se prezinte drept omul forte care ar putea aduce pacea, sprijinit acum de Paris, este o figură controversată, colaborator, se pare, al serviciilor de informaţii sovietice şi, ulterior, susţinut de CIA.
Cel mai vocal lider italian ȋn urma ultimelor evenimente libiene, ȋnsă un constant şi ȋnverşunat opozant al politicii franceze, a fost, din nou, populistul viceprim-ministru italian Matteo Salvini. În stilul twitter-ist al preşedintelui Trump, acesta l-a acuzat pe Emmanuel Macron de a fi la originea violenţelor. Ulterior, ministerul de externe italian a ȋncercat să “dreagă busuiocul” printr-un comunicat oficial. Pȃnă la urmă, avȃnd ȋn vedere dorinţa oficialilor francezi de a avea loc alegeri ȋn luna decembrie, nu pare verosimil ca Parisul să fie implicat ȋn violenţe care să pună ȋn dificultate organizarea acestora.
Totuşi, Libia nu e Siria, nu are un număr atȃt de mare de locuitori, iar bogăţiile sale sunt substanţiale. E suficient să privim filmările făcute de media occidentală ȋn urma violenţelor şi veţi descoperi locuinţe somptuoase şi maşini scumpe dincolo de praful de pe străzi.
Pentru moment, miliţiile implicate ȋn recentele confruntări de pe străzile din Tripoli par să fi căzut de acord cu privire la ȋncetarea ostilităţilor. Dar speranţa localnicilor ȋn revenirea la normalitate a fost iarăşi zdruncinată şi, de această dată, e vorba chiar de locuitorii capitalei, mai puţin afectaţi ȋn ultiimii ani de confruntările armate.
Totuşi, Libia nu e Siria, nu are un număr atȃt de mare de locuitori, iar bogăţiile sale sunt substanţiale. E suficient să privim filmările făcute de media occidentală ȋn urma violenţelor şi veţi descoperi locuinţe somptuoase şi maşini scumpe dincolo de praful de pe străzi. Şi, mai mult, chiar dacă Rusia avea investiţii importante ȋn Libia ȋnainte de izbucnirea războiului civil, aceasta nu a mai avut resursele necesare de a se implica aici, aşa cum a făcut-o ȋn Asia mică. Deci, ar fi o ţară mai uşor de gestionat.
Din păcate, nici Italia şi nici Franţa nu dispun de resursele militare necesare pacificării sau, cel puţin, de dorinţa politică de a o face. Numărul de victime care s-ar ȋnregistra ȋn rȃndul propriilor forţe armate ar ȋnsemna un faliment politic al guvernului care şi-ar asuma o asemenea misiune. Pȃnă şi implicarea franceza ȋn Mali, ȋn sprijinul guvernului ales, ȋn lupta cu fundamentaliştii islamişti, care presupune un efort considerabil mai mic decȃt o intervenţie pe scară largă ȋn Libia, este considerată de opinia publică pariziană drept “Afganistanul nostru”. Singura opţiune viabilă ar fi o intervenţie multinaţională, sub egida ONU, cu sprijin american, bineȋnţeles, aşa cum doreşte Italia.
Această perspectivă ne face să ne ȋntrebăm dacă nu cumva mercantilismul preşedintelui american ȋşi are un temei, atȃt timp cȃt două puteri europene interesate ȋn exploatarea hidrocarburilor libiene, aflate la cȃteva mile marine de porturile lor, nu sunt ȋn stare să se pună de acord asupra unei intervenţii pe care să o finanţeze şi căreia să ȋi suporte costurile. Pȃnă cȃnd liderii europeni vor fi ȋn stare să ȋşi ia soarta ȋn propriile mȃini, vor copia de la Washington doar pasiunea insultelor pe twitter, domeniu ȋn care viceprim-ministrul italian se pȃnă acum superior colegilor săi francezi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Americanii? În nici un caz, ei așteaptă clienți din Europa pentru petrolul pe care l-ar exporta, că acum nu prea au clienți...