foto: Facebook Nicusor Dan
Cultura onorată, dar nu trăită
În contextul Zilei Culturii Naționale, președintele României, Nicușor Dan, a transmis un mesaj public. Un text corect, bine intenționat, sobru. Și, tocmai de aceea, ușor de trecut cu vederea.
L-am parcurs cu sentimentul acela familiar că vorbim despre cultură într-o limbă care nu mai este a noastră. Cultura apare într-o ipostază respectabilă, astâmpărată, aproape solemnă până la rigiditate. Ca un bun de patrimoniu care trebuie protejat, administrat, invocat la date fixe din calendar. Nu ca un fluid care trece prin oameni, care tulbură, care însuflețește.
Cultura ca obiect respectabil
Îl invocăm, firesc, pe Mihai Eminescu. Dar Eminescu nu a fost nici pe departe un om liniștit, împăcat, ceremonial. A fost nervos, polemic, neliniștit, adesea incomod. Nu un bust din bronz, ci un spirit viu, care contrazicea, irita, polemiza cu lumea lui.
În astfel de discursuri, Eminescu devine prea des un garant al cuviincioșeniei, când, de fapt, vigoarea lui stătea tocmai în refuzul cumințeniei.
La fel și cultura, prezentată ca o suită de „repere durabile” și „punți între trecut și viitor”. Toate adevărate. Dar cultura nu înseamnă doar continuitate. Este și ruptură. Este și disconfort. Este și conflict. Cultura nu leagă doar, ci și zguduie.
Ei au incomodat
Evocarea lui Constantin Brâncuși urmează același traseu previzibil: specific românesc, valoare universală, viitor luminos. Corect, dar incomplet.
Brâncuși nu a fost o figură liniștitoare. A fost un artist care a deranjat, a fost respins, neînțeles, ironizat, înainte de a fi înfipt în soclu.
Gestul care scapă limbajului
Cel mai viu lucru din mesaj rămâne, paradoxal, un gest concret: deschiderea sălii de teatru de la Cotroceni pentru trupe independente și liceeni. Un gest bine-venit, necesar.
Dar formulat într-un limbaj birocratic, polar, ca un anunț instituțional. Se deschid porțile, dar invitația nu se simte. Mai degrabă se administrează accesul.
Dinspre jinduire înspre gest
Eminescu a tânjit mult. A iubit adesea de la distanță, în jinduire și tânguire, transformând dorința într-o stare prelungită, aproape imobilă. Cultura de astăzi nu mai poate funcționa așa.
Nu mai are nevoie de venerare melancolică, ci de apropiere. Nu de suspin, ci de gest.
Cultura nu trebuie doar onorată, ci înșfăcată. Trăită cu intensitate, cu risc, cu locuire, cu intrare în arenă. Nu privită de pe margine, lăcrimând, ci asumată pe viu. Dacă rămâne doar în jinduire, cultura se transformă în decor. Dacă este trăită, devine forță.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.