Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Povestea ca viață. Confesiunile omului-bufniță

„Lumea asta, așa cum e făcută, nu e de suportat. Iată de ce am nevoie de lună, de iubire, de orice lucru, oricât de nebunesc, numai să nu aparțină acestei lumi.” (A. Camus, „Caligula”)

Dacă nu aș fi fost om, probabil aș fi fost bufniță. Sau poate că, într-un fel, sunt ambele. Am ochii mari, văd foarte bine noaptea, am nasul acvilin. Analizez mult lucrurile, nu-mi place să mă deplasez departe. Când eram mic, stăteam mai mult cățărat în copaci: mă ancoram de crengi și, de acolo, cercetam lumea. Am fost (și sunt încă) solitar. „Zborul” meu e greoi, vorba mea, stranie. Comunic bine în scris, deși, pentru mine, scrisul a fost, dintotdeauna, un supliciu; în grai comunic bine doar la distanță. Nu sunt ușor de plăcut, nu sunt ușor de iubit. Sunt vulnerabil și ușor de rănit.

Când ești bufniță, e dificil să vânezi. Cauți tot timpul locul cel mai bun, cu cea mai bună perspectivă. Mediul cel mai propice. Pradă puțină, ușor de prins, de cea mai bună calitate. Înghiți mult, dar, ce nu poți digera vomiți.

Mi-am petrecut mare parte din copilărie în solitudinea zăvoaielor, a codrilor, a munților. La un moment dat, asta nu mi-a mai fost de ajuns. În schimb, în lume, eram, mă simțeam, un intrus. Totul mi-era ostil. Tot ce vedeam că merge rău, prost, aiurea, chiar dacă nu avea nicio tangență cu mine, mă sfâșia pe interior. Ca să pot supraviețui, l-am căutat cu disperare pe Dumnezeu și nu mi-am scos nicio clipă din minte gândul sinuciderii.

Pe Dumnezeu nu l-am găsit niciodată. Fiind copil și nepot de preot, am constatat de la o vârstă fragedă că locul lui Dumnezeu din biserică era gol. Din fericire, tata nu mi-a zis nici măcar o dată să merg la slujbă; o făcea, în schimb, mama, mereu preocupată de ce zice lumea, mereu îngrijorată că nu mă rog destul, că nu-mi ajută Dumnezeu. Ce Dumnezeu? Străbăteam zi de zi drumurile care, se spune, duc la El dar, la capătul lor, nu se afla nimic.

Foto: Arhiva personală a autorului

Intrând la liceu, m-am trezit aruncat în oceanul de oameni. Am realizat rapid că nu aveam colac de salvare, că nu voi supraviețui dacă nu învăț, pe lângă înot, să cunosc curenții, să escaladez valurile, să evit ori să înfrunt rechinii. Așa am început să citesc literatură cu disperarea naufragiatului. Încetul cu încetul, am descoperit Omul. Frânturi de ființă, cioburi dintr-o statuie spartă. Statuie sculptată în piatră de zeu.

La filosofie am ajuns prin Sartre, Camus, Borges și, mai ales, Sabato. În clasa a doișpea, studiul filosofilor creștini mi l-a dezvăluit pe Dumnezeu în toată splendoarea Sa, ca o reclamă luminoasă în beznă. O reclamă care îți ia ochii și îți umple mintea (dar te lasă cu pofta) întunecând toate celelalte lucruri în jur. Când, la un moment dat, „cineva” a oprit curentul, Dumnezeu s-a stins și m-am trezit de-a binelea orb, debusolat într-o lume neagră, fără niciun fel de repere.

Timp de doi ani, am fost ca o minge lovită haotic din toate părțile: de părinți, anturaj, profesori, societate. Dacă mai așteptam ceva de la viață era momentul optim să o închei, neantul emoțional, spiritual și rațional deplin care să nu mai lase loc niciunui regret. Am dat examen de admitere la facultate, numai și numai pentru a închide gura tuturor, făcând în același timp tot posibilul să nu intru. Am eșuat din nou, cu o notă puțin peste 5. Parcă parașutat în București, senzația că lucrurile se petrec cu prea mare repeziciune, făcând abstracție de existența mea abulică, s-a proiectat asupra întregii mele ființe. Viața trecea pe lângă mine ca un tren de mare viteză de care stai prea aproape și care te trage sub roți. Am început să alerg spre ceva nedefinit. Sprinturi epuizante și o dezamăgire de beduin care constată mirajul oazei se succedau într-un ritm infernal. După un semestru în care am realizat că am nevoie de filosofie ca mijloc nu ca scop și am înlocuit sala de curs cu biblioteca, în care nopțile mă preschimbau într-o statuie ce plânge sânge, dar la care nu se închină nimeni, am evadat din capitală.

Exclus și autoexclus pe plan social, viața mi-a devenit un infern. Nu mai puteam nici măcar să citesc. Neavând de ales, am încercat să scriu. Am umplut un caiet cu începuturi de nuvele sau romane. Mă blocam în mod cretin după fiece primă frază deși, înainte să-ncep, acțiunea, personajele, decorul, toate se etalau în mintea mea precum în fața unui fotograf de geniu. Unul căruia, la developare, i se voala filmul. Faptul că toți în jur mă considerau un ratat era un diagnostic care mi se adeverea întru totul.

După un scurt exil la una dintre bunici, am revenit acasă. Din student am ajuns vânzător la micuța alimentară a mamei, ca ultimă soluție de a evita falimentul. Mă plictiseam de moarte între cei 4-5, cel mult 10 clienți pe zi; fumam și beam bere până noaptea târziu „furnizând” băutură și spațiu pentru ciobani mai mult sau mai puțin ratați. În scurt timp am intrat într-un soi de lehamite amestecată cu oboseala cronică. Mă trezeam dimineața la 6 cu primul gând conștient că „azi mă sinucid”. N-o făceam. Ziua trecea greoi, ca o infinită așteptare a serii. Poveștile ciobanilor, cu munți, transhumanță, gadini, câini, oi și cai pentru care aceștia erau oricând gata să scoată brișca din brâu, deveniseră singurul lucru real din coșmarul pe care-l trăiam.

Nu sunt profet, nici geniu, nici erou. Am fost ales să fiu mesager al unei alte lumi.

Într-o dimineață de mai, m-am trezit spunând că-mi ajunge. Ceva trebuia să se schimbe. Eram ca un dinte de lapte care mișcă, și mișcă, și mișcă, dar nu vrea nici în ruptul capului să cadă. Nu mă mai suportam. În loc să merg la magazin, m-am dus pe malul unui lac. Am șezut acolo mult timp, cu spatele rezemat de-un salcâm, fără să mă pot gândi la nimic. Nu eram capabil să iau nicio decizie. De ce nu mi se întâmpla ceva, eventual o combustie spontană? Când nu am mai avut stare să șed, m-am ridicat și am privit lung, fără să clipesc, în apă. Nu-mi rămânea decât să-mi fac un mic bagaj, să plec încotro văd cu ochii, precum acele personaje din basmele copilăriei. Și am pornit. Dar, înainte chiar de a ajunge la ulicioară, am zărit un bătrân trecând spre casă, cu șase miorițe și un berbecuț în urmă. Plângea amar. Auzisem seara trecută, la magazin, că moșul își va vinde oile. De ce plângea? Era ceva mirific dincolo de lacrimi, de poveștile ciobanilor, dincolo de puterea de înțelegere a oricărui profan? Un fior mi-a străbătut pielea și mi-a înfierbântat obrajii.

Foto: Arhiva personală a autorului

Am știut atunci, cu toată ființa, că vreau să fiu cioban. Un „vreau” care nu e simplă alegere, ci e necesitate, destin asumat. Că viața mea de până atunci nu fusese decât o continuă trântire de uși în nas ca să ajung să văd poarta aceasta spre acel „dincolo”, să o accept ca unică modalitate de supraviețuire, fără alternative, deci fără îndoială. Eram acel nime-n drum din basmele străvechi, pe care viața îl împinge să își încerce și el norocul fără să știe că, de fapt, îi fusese sortit să fie alesul care pătrunde pe tărâmul celălalt. Și, la fel ca acel nime-n drum, aveam să întâmpin împotrivire, piedici, aversiune, batjocură din partea tuturor. Aveam să trec „dincolo”, să fiu fericit, să mă apuce dorul de Lume și să trec înapoi, deplin conștient că am să mă îmbolnăvesc și am să mor...

Viața nu e basm, dar basmul e viață. Toți aleșii care trec prin lume (și oricine e ales, doar că nu oricine acceptă să fie) se înscriu în același tipar: neadaptați, rebeli, brânză-bună-în-burduf-de-câine. La un moment dat, trec „dincolo”, se întorc și spun ce-au văzut. Inițial, lumea îi aclamă; nu ține mult. Când vede că valoarea lor e spirituală, nu materială, imediată, lumea se descotorosește de ei. Posteritatea doar (sau, în cel mai fericit caz, cum spunea Sabato, acea posteritate contemporană care e străinătatea) va avea curajul să îi recunoască și să îi accepte. Vor fi numiți genii, vizionari, deschizători de drumuri, eroi, dar felul lor de a fi, modul lor de viață, alegerea lor privind trecerea prin lume nu va fi dată ca exemplu, nu va fi încurajată nicicând. Lumea îi va confisca, îi va folosi drept pretext, scut, stindard etc., pentru a da legitimitate „schimbării”, pentru a-și duce mai departe aceeași existență, pe aceleași principii, doar că sub un alt chip.

Pitagora, Socrate, Hristos, Eminescu, Nietzsche, Gandhi sunt doar câteva exemple care îmi vin în minte imediat. Hristos e Alesul prin excelență. El ne spune „cele ce am văzut în casa Tatălui Meu” și îi avertizează pe cei ce vor să-i urmeze: Vă trimit ca pe niște oi înaintea lupilor. Când vă vor batjocori, huli, omorî, amintiți-vă că, mai întâi, au făcut toate acestea cu mine. Cum afirma Unamuno, „însușirea de a fi creștin e însușirea de a fi Hristos”. A fi ales înseamnă a-ți asuma un destin. Cu totul.

În budism există un exercițiu spiritual de excepție. Omul trebuie să se îndoiască de relitatea lui Buddha. Este un pas indispensabil în călătoria spre Nirvana. Socrate, Hristos nu au lăsat nimic scris din același motiv: ca să lase loc îndoielii. Ap. Pavel, care e principalul purtător al esenței lui Hristos, face totală abstracție de Scripturi, de existența istorică a Învățătorului.

Sunt pe deplin conștient de ce îmi asum scriind aceste lucruri. Nu sunt profet, nici geniu, nici erou. Am fost ales să fiu mesager al unei alte lumi. Nu vreau să convertesc pe nimeni la nimic, nu vreau să conving pe nimeni la nimic. Cel despre care tocmai v-am scris și vă scriu chiar acum nu sunt eu, autorul. Mă îndoiesc de realitatea sa. Importantă e doar mărturia. Prin urmare, vă rog să citiți cele de față (și cele ce vor urma) ca pe o simplă proză, deși, din partea mea, pretenția de literatură e întru totul absentă.

Va urma.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Interesant, e mereu o placere sa citesc articolele lui Marcu.
    • Like 0
  • Foarte frumos scris
    • Like 0
  • Ana Hata check icon
    Inca o data, multumesc: pentru traire, pentru acuitatea confesiunii. Cel mai frumos dar pentru mine e momentul tresaririi, bataia din pleoape a sufletului, recunoscand un tovaras de calatorie. Ah, iata-l, ia te uita, a mai fost cineva pe aici, a lasat un semn! Acesta nu e nici proza, nici literatura, nici fabulatie ci, asa cum ati scris, confesiune si mesaj, scris cu litere de durere, suferinta, nebunie si din cate o clipire de extaz, in urma cobararii in infernul personal. „…am nevoie de lună, de iubire, de orice lucru, oricât de nebunesc, numai să nu aparțină acestei lumi”. Ce m-as bucura sa stiu ca v-ati intalnit cu muzica. De exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=dGDefpjTqFY. Stiti cum priveste broasca testoasa in sus spre bufnita? Cam asa. ☺
    • Like 0
  • Frumos articol ! Prefer ficțiuni din astea decat articole de genul " fabulos " senzațional " cu si despre JIJI , borcea , fete bisericești , politruci sau fel si fel de cocalari sau escorte , pardon " vedete "
    • Like 1
  • dl Jura, va admir interventiile si va incurajez sa scrieti in continuare!
    Incrancenarea, vietuirea este in desfasurare, a dumneavoastra si a noastra. De aceea, va rog sa va limitati la asumarea unui rol si nu la punerea lui sub semnul intrebarii, prin raportare la destin de deasupra sau de dinafara lui.
    Mi-ati creat impresia ca ati inceput cu sfarsitul, ca o confesiune unica, irepetabila, care confirma inutilitatea unor actiuni.
    Suntem aici pentru mai departe, va admir si va doresc succes.


    • Like 0
  • Suntem cumulul experientelor si sentimentelor. Eu am fost cioban de copil - la stana lui tataia. Cand nu mai luam premiul 1 si mama se arata dezamagita ( terminasem a 2a clasa, vecina mi-o luase inainte!! - ce tupeu pe Lori ca a avut ea o medie mai mare ca mine) dar tataia ma consola ca stiu sa pasc oile si imi face el o coronita din spice de grau. Mamaia insista sa ma invete sa torc, credea ca e o virtute pentru fete sa stie o meserie, nu stia ea ce o sa apara in 3-5 ani ...La liceu am decazut si mai mult in ochii mamei (eram deja a 6-7a in clasa, complimentul de 'proasta' era ceva si mai des intalnit la cina) dar tataia m-a invatat sa mulg oile, sa le tund, sa dozez cheagul pt cas, faceam si urda buna nu uscata. Dupa ore in mai-iunie mergeam si la prasit. Cu oile era mai simplu decat cu sapa dar ma plictiseam de moarte asa ca fratele mai mic ma asculta la Luceafarul ce trebuia sa il invat pe de rost; asa ca luai ceva carti la ciobanit pe deal si ele ma ajutau pe mine dar si pe oi ce fugeau direct in lanul de porumb.
    Am intrat la facultate cu 10. Daca am dat la facultate a fost doar sa plec de acasa. O facultate aleasa prost (doar nu degeaba imi zicea mamaia ca sunt proasta) - dar care am terminat-o bine si am ajuns departe. Azi vreau sa invat sa tes covoare de lana.
    • Like 5
  • fiecare dintre noi trecem uneori - dincolo; sint experiente unice, greu de transpus in cuvinte ... si, totusi, ne intoatcem ... sintem oameni si vrem sa impartasim ...
    • Like 2
  • olimpiu check icon
    frumos scris, ca de fiecare data
    • Like 2
  • In fiecare dintre noi este cate o bufnita...cate un om...
    • Like 1


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult