foto: Profimedia
De data aceasta, discuția va fi mai personală și mai directă. Subiectul ales probabil va ofensa unele persoane (ceea ce, într-un fel, e un semn bun — înseamnă că atinge un punct sensibil), dar sunt convins că va fi relevant pentru și mai mulți dintre cei care se vor regăsi în situațiile descrise, atrași de curiozitatea adaptării.
Nu era nimic dramatic: nu eram la spital, nu era un incendiu, nu era vreun film din ăla despre viață sau moarte, cu un super erou. Eram doar obosit. Genul ăla de oboseală care nu se vede la exterior, dar îți face creierul să funcționeze ca un laptop vechi: se mișcă, dar se încălzește, scoate sunete ciudate și simți că în orice moment poate să-ți dea blue screen.
În ziua aia făcusem „tot ce trebuia”: muncă, sarcini/task-uri, mi-am respectat toate angajamentele personale și profesionale, practic toate problemele zilei fuseseră închise cu succes. Și în final, o senzație pe care o recunoșteam de ani: „Ok… și acum ce mai fac?” Pentru că, într-un moment de sinceritate și onestitate, am adus în conștient ceea ce deja știam de ceva timp, dar nu aveam curaj să o pun în cuvinte: „gata” nu prea există. „Gata” e doar o pauză mică între taskuri de rezolvat.
Am auzit de atâtea ori în viața mea replica asta: „Lasă, mă, că tu poți.”
Din păcate, prea putini se întreabă de ce X sau Y poate mai mult decât A sau B. Oamenii o spun ca încurajare (intenția fiind bună). Și în mintea lor chiar e un compliment. În realitate, când o auzi de sute de ori, devine un fel de etichetă invizibilă lipită de frunte: tu ești ăla care se descurcă mereu. Și dacă ești ăla care se descurcă mereu, atunci: n-ai voie să mai spui „nu” (dificultăți în a stabili limite cu cei din jur), n-ai voie să zici că e greu („te plângi? Așa fac oamenii puternici?”) sau n-ai voie să existe zile mai puțin productive sau slabe („trebuie să performam mereu, în orice context”). În schimb, ai voie să fii „cea mai bună versiune a ta zilnică”. Poate acest slogan vă este cunoscut din social media sau din viață reală, însă este un trend foarte toxic, la fel cum este și această hiper-independență pentru femei sau bărbați, care este înțeleasă și promovată total nepotrivit (dar ăsta e alt subiect la fel de sensibil).
Partea interesantă la tot ce am scris mai sus este că începi să te identifici cu tot. Nu mai este despre ce faci, ci devine cine ești. Țin minte o fază care m-a lovit tare: am avut un rezultat foarte bun la job, clar, măsurabil, care a fost finalizat cu un feedback public la fel de pozitiv. Fix genul ăla de moment la care te gândești că dacă îl vei trăi, o să te simți mândru și stăpân pe propria persoană. M-am bucurat, chiar am făcut-o. Însă pentru maxim 5 minute. După, fără pic de efort cognitiv, a apărut întrebarea magică: Ok, ce avem de făcut mai departe? Nu a fost despre sărbătorirea unei victorii personale sau despre recunoștință, ci despre „da, acum e timpul să te menții la nivelul ăla sus”. Succesul, ușor ușor, s-a transformat în stil de viață și o obligație. E o confuzie pe care o fac mulți oameni despre „overachievers” (da, stiu, corporateză). Personal, consider că adevărul e că de multe ori rezultatele bune nu vin din ușurința cu care am fost obișnuiți. Uneori vin chiar din faptul că ți-a fost greu de-a lungul vieții și a trebuit să te descurci la un moment dat și asta te ajută și în prezent, deci de ce să schimbi ceva ce îți aduce satisfacție? Este o întrebare bună la care să reflectăm fiecare individual pentru că, dincolo de propria persoană, o văd și la oamenii cu care interacționez. Alții o conștientizează, alții o neagă prin diverse moduri („psihologisme”, „palavrageală”, „teorii inutile”). În realitate, pentru mulți oameni, uneori muncești nu pentru că vrei… ci pentru că nu te lasă ceva în pace. Pentru fiecare acel „ceva” înseamnă....cine știe? Că încă nu citim minți, deși unii își doresc asta mai mult decât orice. Premiile se văd. Procesul nu. Efortul mai rar sau poate potrivit spus „prea rar”.
La mine, tiparul acesta este foarte simplu și vizibil: daca fac ceva foarte bine, este normal. Am bifat normalitatea. E ca și cum în interiorul meu există un comitet mic, foarte exigent, care îmi validează performanța cu o expresie neutră: „Da, mă, așa trebuia!”. În schimb, când greșesc, comitetul ăla se transformă instant în tribunal. Ce am realizat (și recunosc, mi-a luat timp) e că problema nu e perfecționismul, oricât ne place nouă să filozofăm pe acest cuvânt. Este despre o condiționare a stimei de sine. Tradus, în practică acest lucru înseamnă: adică „eu sunt ok doar când fac ok”, iar când nu fac, ceva în mine se prăbușește subtil. Poate alergăm după sentimentul că am voie să exist fără să mă simt vinovat că trebuie să fiu într-un anumit fel.
Ca să prezint tablou complet, este important de menționat și că, în cultura noastră, tiparul ăsta e chiar încurajat. Românii iubesc oamenii „care trag”. Pe acei bărbați care nu se plâng sau niciodată nu recunosc că e prea mult pentru ei. Pe femeile care au 3 roluri în 1 și încă zic că ar mai putea ceva. Dar nu suntem noi complet vinovați. Într-o țară în care mulți (de-a lungul anilor) au dus greu, overachieverul e aproape o virtute națională, o valoare, un stil de viață. Partea bună? Schimbarea se poate produce de la noi, din interior spre exterior, iar poate după o să ne vină mai ușor să acceptam diferențele dintre noi.
În final, aș vrea să vă adresați o întrebare, atunci când simțiți că este momentul potrivit: dacă de mâine n-aș mai „livra“ nimic o perioadă (job, casă, responsabilitățile de adult, etc.), care ar fi valoarea mea ca om?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.