Weekenduri de fițe și nevoia de a fi văzuți

foto: Profimedia

Vă propun un exercițiu de imaginație. E oficial iarnă. În Zermatt, St. Moritz, Poiana Brașov, Sinaia sau ce stațiune doriți voi (nu uitați că visam împreună), acolo unde muntele este un refugiu  pentru mulți oameni, un grup de prieteni face o rezervare la un “chalet”. Poate pentru peisaj, poate pentru șampanie, poate pentru o fugă din „normalitate”. În România, iarnă avem pe Valea Prahovei un „proxy” de lux, iar vara, alt loc.

Stop la imaginație, înapoi la realitate!

De ce avem acest “proxy de lux”? Ce se întâmplă in spatele cortinei (adică din punct de vedere psihologic), când mergem acolo, și de ce unii se revoltă când alții o fac?

Carburantul social

Timpul ăsta post-comunist a lăsat multe urme. Știu că poate unii ați tot auzit de traumă sau alți termeni din psihologie care, de cele mai multe ori, sunt folosiți în orice context, mai puțin cel potrivit (dar asta merită un alt articol, altă dată). Mulți dintre noi am crescut cu ideea că statutul social - exprimat prin mașină, haine, concediu - ne definește valoarea. Desigur, unii s-au maturizat suficient de mult încât să conștientizeze aceste lucruri, altora nu le pasă să afle cum funcționează ei zi de zi, iar unii pur și simplu au avut norocul de a învăța alte lecții mai sănătoase despre “propria valoare”. Poate nu este întâmplător că în genul muzical oarecum tradițional (manele) se vorbește des despre acest cuvânt, nu?

Pentru unii, orice “chalet” este o ocazie de „a părea”. Nu contează doar relaxarea, ci și semnalul social: „Sunt aici. Merg la munte. Am șampanie. Poate contez. Admirați-mă!” E un mod de a spune: „Măcar se vede că am încercat. Sau că muncesc. Sau că evoluez”. Rareori e vorba doar de opulență per-se. E vorba despre a umple un gol interior cu ceva din exterior: cu o etichetă, cu o fotografie, cu un video lângă DJ, cu un story, cu privirile “dușmanilor”. Lista ar putea continua, însă nu asta aș dori să fie esența articolului, pentru că majoritatea dintre voi deja știți aceste comportamente foarte vizibile în fiecare sezon.

Scena e mai importantă decât actorii

Când intri în aceste cluburi, fie ele de vară, fie “chaleturi” de iarnă, nu cumperi doar o masă sau un pahar de șampanie/vin/cocktail. Cumperi o scenă. În funcție de buget, scena este mai mică sau mai mare, nu? La asta, atașăm din start un “welcome pack” inclus: lumini, muzică, social media, moduri prin care totul devine vizibil instant.

Iar dacă nu cumva ai „fundalul perfect”, unii privesc cu scepticism.

„Hainele sunt fake.” „Mașina sigur este în leasing.” „Se laudă.”

Dar această judecată colectivă de genul “cine se afișează merită privit de sus” nu diferă cu mult de atitudinea celor care critică fix genul acesta de oameni.

Cine ridică statuie și cine sculptează iluzii?

Cei care contestă fenomenul , online sau offline, se cred adesea dintr-o clasă superioară: morală, realitate, valori, obiceiuri, etc.. Noi nu suntem ca ei, noi înțelegem de ce fac ei ceea ce fac. Cu toate astea, nu pierd ocazia să îi bârfească sau să critice cu proxima ocazie. Dar oare nu fix aceleași lucruri le gândesc și cei de acolo? Că sunt diferiți și superiori față de muritorii de rând care stau acasă sau merg în locuri mai puțin comerciale?

Ambele părți folosesc un instrument comun: judecata.

„Tu nu meriți să fii acolo.”

„Tu nu meriți să te lauzi.”

Și de aici vine o dramaturgie periculoasă: ne construim demnitatea nu pe ceea ce suntem sau am putea fi, ci pe ce dăm drept interzis altora să fie.

Fake-ul nu e doar un logo, ci un simptom

Puțini recunosc ce stă sub „haina de brand”: nevoia de recunoaștere, frustrări vechi, aspirații nesatisfăcute. Cine știe? Poate la alții nu stă nimic.

“Fake-ul” e un mijloc de adaptare. În psihologie îl numim mecanism de coping (poate chiar defensive in aceste cazuri). O modalitate de a spune: „Dacă nu pot fi eu autentic, original, măcar să ies în evidență”.

Nimeni nu iese curat din oglinzile celorlalți

Dacă ne grăbim să arătăm cu degetul, devenim la fel ca cei pe care îi criticăm. Oare ce din interiorul nostru rezonează cu comportamentul lui X sau Y astfel încât suntem atât de deranjați? Aceasta ar putea fi una din întrebările de la care să pornim dacă vrem să ne înțelegem oamenii din viață de zi cu zi. Nu este o noutate că nu toți suntem la fel, nu? Sau cel puțin eu sper că acest articol să nu fie o conștientizare pentru prima dată despre acest aspect.

Fiind ființe sociale, noi, oamenii, avem diverse obiceiuri, softuri preinstalate (uneori neactualizate): ne place să știm cine e „deștept”, cine e „normal”, cine e „valoros”, cine e “cel mai tare”. Dar cine stabilește standardele astea? Și de ce acceptăm să ne simțim superiori doar fiindcă nu ne place ce face altul?

Între gust și judecată

Poate că pentru unii cluburile fancy, de “fițe” înseamnă distracție, un moment de evadare, un ritual de socializare.

Pentru alții, e un simbol ostentativ.

Și, probabil, ambele sunt adevărate (mai bine spus îndreptățite). Totul depinde din ce unghi privești.

Dar ceea ce contează cu adevărat, din perspectiva mea de psiholog, este să nu ne măsurăm valoarea prin filtrele altora. Nu tot ce fac ceilalți trebuie să facem și noi și invers, deși știu că e tare simplu în viață să te orientezi după ce îți zic sau te învață alții. Însă e important ca uneori să luăm acele vorbe, sfaturi sau prelegeri ale “influencerilor” drept elemente consultative, iar ulterior să stăm de vorbă cu noi suficient cât să vedem ce ni se potrivește cu adevărat. Nu pentru o bucurie de 1-2 zile, ci în general. Poate, după astfel de discuții oneste cu propria persoană, nu o să mai tânjim să ne dezvoltăm atât de mult stima de sine și să căutăm tot felul de soluții miraculoase să scăpăm de emoțiile neplăcute.

Doar să fim conștienți: nu faptul că ai fost într-un loc îți dă valoare. Ci ce faci înainte și după. Și poate…cu cine ai fost acolo. Nu prea e plăcut să sărbătorim victoriile singuri, nu? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp