Foto: Profimedia
Am zis că aștept să fac 100 de zile și vă scriu cum am reușit eu. Poate unii dintre voi vor dori să încerce. Unii știu că deja ați făcut-o după ce am povestit că am reușit. Și sper ca povestea mea să ajute. Sau o să o dați cuiva care are nevoie de ea. Cert e că, dacă eu am reușit, poate oricine.
Azi am 100 de zile de când am reușit să nu mai fumez. Dacă aș fi continuat, în aceste 100 de zile aș fi fumat 4014 țigări și aș fi cheltuit 5018 lei. Azi am un risc de boală coronariană redus cu vreo 6%, un risc de AVC redus cu 5% și un risc de a face cancer pulmonar sau bucal redus cu 2%. Ca să vedeți cât de greu își revine totuși organismul după mizeriile alea.
M-am apucat de fumat prin 2007. A început stupid, dintr-o dorință de a mă pupa cu un fumător fără să îmi fie neplăcută senzația, și am dezvoltat foarte repede starea de dependență. Apoi, ca mulți fumători, am zis constant că mie îmi place să fumez. Că e singura mea bucurie. Că n-am nimic mai bun de făcut. Că nu mă pot concentra fără țigări. Că nu sunt creativă fără ele.
Am avut vreo două episoade de renunțare și în trecut. O dată m-a ținut două luni și a doua oară câteva săptămâni. Prima dată m-am reapucat pentru că mă îngrășasem tare, iar a doua oară pentru că stăteam numai printre fumători și nu mă simțeam în largul meu dacă nu fumam când mă vedeam cu ei.
De fiecare dată când am încercat să mă las a fost greu. Dar nu am avut până acum niciodată sentimentul permanenței. Mereu știam că mă las un timp. Că o să vină o vreme când o să fumez iar. De data asta, când m-am lăsat, am făcut-o cu gândul că e permanent.
Înainte să ajung la cardiolog, pentru că aveam deja tensiunea 20 cu 10 aproape constant și nu mă simțeam rău, ceea ce nu e bine deloc, am fost într-un an de stres permanent. Campanii electorale succesive, stres cu social media, apoi a apărut guru care m-a speriat rău și pe mine, apoi mi-am luat încă un loc de muncă, pentru că, deși muncesc continuu, nu mă pricep să fac bani. Și deja erau atât de multe pe capul meu, încât atunci când au apărut și niște probleme de familie, fumam deja 3 pachete de țigări pe zi. Mă durea spatele, mă durea respirația dimineața, mă durea capul și aveam mereu o stare de agitație. Pulsul îmi era peste 120 în stare de repaos, iar tensiunea bătea des în 20 cu 10. Mă obișnuisem să trăiesc sub presiune. Și alimentam asta cu cafea și țigări.
Dar am ajuns la cardioloagă, o femeie super faină și pregătită, care mi-a zis, pe scurt, că ea nu îmi poate garanta că mai trăiesc trei ani dacă continui așa. Că, chiar dacă inima e perfectă, pe artere sunt deja probleme care apar la oamenii de 60 de ani, iar eu mai am ceva de trăit până acolo. Am plecat de la cabinet un pic impresionată. Dar nu panicată. Cel puțin nu așa am simțit.
A doua zi m-am trezit ca un om normal. Mi-am aprins țigara și am tușit. În fiecare dimineață aveam reprizele alea de tuse nasoală. Trebuia să tușesc ca să pot respira bine. Și m-am gândit că e ultima oară când fac asta. A fost un gând rapid. A trecut în următoarele ore. Peste zi am vorbit cu un prieten căruia i-am spus că nu o să mai fumez. Și omul ăla părea că m-a crezut. Oamenii nu prea te cred că te lași când ești fumător înrăit. Dar omul ăla m-a crezut. Așa că nu mi-am mai cumpărat țigări. A doua zi a început lupta cu mine.
Primele patru zile au fost ceva rău. Îmi amintesc că, pe lângă pofta de a fuma, mă durea capul îngrozitor. Și nu mă puteam concentra la nimic. Era campanie electorală pentru prezidențiale și de la muncă mi se cereau texte. Dar eu nu puteam să scriu decât foarte greu. Sigur, n-aveam cum să refuz. Scriam. Dar era chin.
Din a cincea zi durerile de cap s-au potolit. Și am început să mă pot concentra. Tot greu era, dar se putea face. Și începusem să mă obișnuiesc cu faptul că nu fumez. În primele zile, de pildă, nici nu am intrat în bucătărie. Că eu acolo fumam. Și nu voiam să văd camera aia. Apoi am reușit să merg acolo și să fac alte lucruri. Să spăl vasele, să beau niște apă. Apoi să fac câte ceva de mâncare.
După o lună m-am simțit ca și cum niciodată n-aș fi fumat. Îmi amintesc că o singură dată am vrut să îmi aprind totuși o țigară. În ziua în care Simion a pierdut alegerile. Norocul meu a fost că rezultatul a venit târziu în noapte și eu nu cobor noaptea să cumpăr țigări. Deci a trecut. Dar a fost singurul moment în care sigur aș fi fumat, dacă aveam ce.
Azi nu mai am niciun fel de nostalgie legată de fumat. Am fost în vacanță și am crezut că nu o să mă mai bucur la fel fără țigări. M-am bucurat mai bine. Am ieșit cu prietenii în oraș și am crezut că nu o să mă simt în largul meu fără țigări. M-am simțit extraordinar. Am mai mulți bani. Am mai multă energie. Am chef de viață. Mă simt mult mai tânără decât sunt. Am pielea mult mai luminoasă. Părul mai lucios. Gingiile mai vascularizate. Tensiunea e 11 cu 7, iar pulsul e 70 în repaos. Și sunt șanse mari să trăiesc în următorii ani. Ceea ce, cu țigări, nu s-ar fi întâmplat. Știu asta sigur, din toată inima mea.
La fel cum știu că se poate. E o luptă grea, poate una dintre cele mai grele. Ai multe impresii și păreri, pentru că avem acest creier care face scenarii pentru noi, dar și împotriva noastră. Dar cred, fără îndoială, că rezistența în fața fiecărei ore și zile fără să aprind o țigară a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată.
O să mă întrebați dacă m-am îngrășat. Da, m-am îngrășat un pic. Dar când eram slabă nu eram fotomodel nici atunci. Deci nu e ca și cum am pierdut vreun statut. O să mă întrebați dacă mai ies cu fumători. Da. Majoritatea prietenilor mei sunt în continuare fumători. Dar acum eu efectiv nu mai văd țigările. Nici nu știu când fumează oamenii ăia și când nu. Nu observ, țigările sunt acum invizibile pentru mine. O să mă întrebați dacă mă tem că o să mă reapuc în viitor. Da. Și cred că fix frica asta e cea care o să mă facă să rămân pe drumul ăsta sănătos. Ceea ce vă doresc și vouă. Și sper să vă ajute povestea mea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ati observat ca in multe filme nu se mai filmeaza scene cu fumatori de tigari , tocmai ca sa incurajeze un atare demers..
Atunci , poate scrieti un articol de ce continua sa arate scene in care se fumeaza marijuana ?Nu aveti aceasta dorinta launtrica , ca macar odata in viata dv de editorialist sa scrieti un articol sincer , curajos care sa rastoarne lumea...?
Am trecut și eu printr-o renunțare la fumat, demult, în 2001. Fumasem cam 17 ani dar eram un fumător standard: 1 pachet (20 de țigări) pe zi. Chiar sunt convins că pachetul de 20 de țigări a fost făcut după nevoile fumătorului mediu. Doar într-o anumită periodă, într-o sesiune când învățam pentru un examen nasol ajunsesem la vreo 40-50 de țigări pe zi. Atunci învățam efectiv cu țigara în mână și la maxim 30 de minute (poate chiar 15-20) mai luam și cică o pauză de țigară. Dar a fost ceva temporar. Ulterior am mai avut și eu inițiative de a mă lăsa de fumat, dar erau de maxim câteva zile. Dar la un moment dat s-a întâmplat minunea. Și s-a întâmplat așa de simplu încât a părut ulterior incredibil. Am știut de atunci că gata, m-am lăsat. Fiecare încercare anterioară am făcut-o temător: aoleu ce să fac? Cum să fac? Ce medicamente sau ceaiuri să iau să mă ajute? Cum să mă feresc de ispita de a reveni la fumat? Dar mi-am dat seama că tocmai această frică de eșec e cea care îmi aduce de fapt eșecul. Așa că rapid, fără sforțări, m-am condiționat psihic să privesc tutunul, fumatul nu cu teamă, ci cu DISPREȚ. L-am MINIMALIZAT pur și simplu. E adevărat, am legat momentul lăsatului de fumat și de un eveniment din familie, dar nu asta a fost cel mai important. Important era că am zis: începând cu data de NU mai fumez. Iar ulterior, luam în derâdere fiecare impuls de a fuma. Spuneam:. vrei acum să fumezi? Ete fleoșc, NU. Ai poftă de o țigară la cafea: ia să vedem, beau cafea și uite că nu fumez. Mai ai vreo poftă de țigară? Sictir, ca să nu zic m**e. Ar trebui să n-ai țigări în casă ca să nu te ispitească? Ia uite țigări lăsate în casă, Privește-le, care-i problema? Mai ai încă vreun impuls de a fuma? Du-te băi de aici că mă plictisești! Și tot așa. Partea bună e că dorința de a fuma nu e continuă, ci vine în momente discrete, în pulsiuni. Iar atunci mi-a fost ușor să-i dau cu flit rapid și ferm în acele momente discrete. Iar pe total să tratez dorința asta cu sictir, de pe o poziție SUPERIOARĂ și fermă, chiar dură. Eu am devenit stăpânul, nu mizeria asta. Și ideea era și să mă gândesc cât mai puțin spre deloc la asta. Iar în (din ce în ce mai) rarele momente când apărea nevoia, aveam o rejectare bruscă și fermă, implacabilă. Apoi eram din nou cu gândul la altceva, la lucrurile normale. Cam asta a fost condiționarea mea psihică și a mers INCREDIBIL DE UȘOR. Fiindcă nu am avut nicio clipă senzația că mă lupt cu dorința. Dorința era ceva sporadic, căreia îi dădeam cu flit imediat, o reprimam scurt și dur și chiar mă amuza asta, mă făcea să mă simt puternic și de nezdruncinat, chiar un pic arogant (deși nu apreciez aroganța și nu sunt arogant de felul meu, aici așa am simțit că trebuie să mă poziționez). Și totul lin, fără efort, fără sforțări, repet, chiar amuzat. E adevărat că eu nu m-am confruntat cu simptome de sevraj ca Dvs, doamnă Dumitrescu, ceea ce ar fi îngreunat lucrurile, dar oricum, orice reușită de a te lăsa de fumat e un lucru bun, o reușită personală. De atunci dorința a dispărut, evident, cu totul, n-am mai avut-o serios, real, niciodată, poate doar sporadic în vis, dar nici măcar acolo pe de-a-ntregul. Acum după 24 de ani de nefumat cică am redus la zero toate riscurile aferente fumatului. Foarte bine. În continuare n-am nicio problemă să stau într-un mediu de fumători, îmi place mirosul de tutun, mi se pare ceva interesant și plăcut, chiar stilat, dar nu mai am eu însumi nicio treabă cu asta.
Vă urez și Dvs doamnă Dumitrescu să perseverați în poziția de nefumător și dacă ceva-ceva din experiența asta a mea vă poate ajuta sunt bucuros. Important e însă rezultatul: NU mai fumați, fiindcă e nașpa din toate punctele de vedere....