Prăbușirea Visului American. Lipsa de funcționalitate a instituțiilor și decăderea urbană prin ochii celui mai bun serial produs vreodată

Disfuncționalitatea instituțiilor și decădere urbană prin ochii celui mai bun serial produs vreodată. Un articol care nu e despre „The Wire”. 

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, cultura vestică a fost dominată de către visul american - o utopie propagată cultural de către mass-media și lumea entertainmentului.

Concept ultim - Visul American reprezintă egalitatea oportunităților, puterea de a-ți împlini visele și o societate liberă în care orice obiectiv este realizabil. Succesul proletariatului american a devenit exemplul cu care milioane au rezonat, iar mirajul american s-a răspândit precum focul.

În mod discutabil, lumea entertainment-ului a contribuit poate cel mai mult la răspandirea și asimilarea culturii americane. Ajutate de o limbă de circulație internațională, filmele, muzica, literatura și TV-ul au oferit tuturor celor atenți o viziune idilică a “celei mai libere țări din lume”.

Pentru multă vreme și poate chiar și astăzi, această imagine persistă în mintea celor care nu pot percepe america decât prin ceea ce privesc la televizor, cinema sau ascultă la radio. Prin urmare, TV-ul și industria cinematografica sunt indiscutabil mediile care au creat fațada visului american. 

Însă, din când în când, o viziune proaspătă impune o revoluție a ideilor care ajunge să demonteze întreaga fațadă. Numai prin forța culturală a televiziunii, care a servit până acum drept mijloc de propagare, putem aprecia în mod realist magnitudinea prăbușirii visului american.

Început

Primul show care a marcat în mod sesizabil începutul Erei Televiziunii în secolul XXI a fost The Sopranos. Produs de HBO în 1999, Sopranos a fost printre primele show-uri adresate unei audiențe mature și educate care cerea mai mult decât banalul serial de comedie.

Difuzat concomitent cu nava admiral, The Wire a fost lansat în 2002 și a continuat timp de cinci sezoane. Astfel, Sopranos a avut trei ani în avans să definească progresul artei cinematografice și să impună un nou stil de TV pe care The Wire, ulterior, l-a perfecționat - Realismul.

În timp ce Sopranos a sărbătorit realismul individual, The Wire, în ambiția sa, s-a concentrat pe definirea realismului social.

Realismul este un curent artistic orientat către reproducerea fidelă a vieții - o respingere a romantismului exotic, a supranaturalului și a fantezismului. Dacă ai citit Balzac, Dickens sau Dostoievski, știi despre ce vorbesc. 

The Wire este mai mult decât un show. Este un roman vizual realist a cărui desfașurare are loc în orașul american modern. Este un tratat asupra prăbușirii imperiului american și crizei de identitate națională cu care acesta se confruntă.

Cu ajutorul libertății sale artistice, show-ul este capabil sa fuzioneze circumstanțele care influențează traiul majorității sărace și, în același timp, să înfățișeze tragica inegalitate a societății moderne - a doua americă, cea lăsată în urmă.

În următorul articol voi discuta cum, prin prisma unui show TV, ne sunt prezentate și explicate în mod realist probleme importante precum disfuncționalitatea instituțiilor, eșecul politicilor, rasismul, inegalitatea claselor și cultura mediului urban modern.

Poliția

În cea mai simplă formă a sa, The Wire a fost și va rămâne un serial despre polițiști și infractori.

Universul legii si cel al criminalității sunt codependente pe parcursul celor cinci sezoane. Criminalitatea și justiția constituie fundamentul moral al universului The Wire. Restul nuanțelor sunt aplicate pe masură ce avansăm și învățăm cum diversele forțe modelează dinamica aparent simplă dintre criminalitate și lege. 

Există multiple motive pentru care aceste două universuri stau la baza show-ului - pe de o parte, fascinația audienței față de mediul criminal, iar la polul opus, fascinația față de lumea “incitantă” a vieții din secția de poliție.

Criminalitatea și justiția guvernează legile civilizației moderne. Sunt elementele axei în jurul căreia se construiește restul lumii. Ele sunt esența primelor gesturi civilizate ale omului - crearea și menținerea ordinii. Căci lipsa ordinii este haos.

Ierarhia comenzilor, delegarea deciziilor, impactul pe care criminalitatea ridicată o are asupra unui oraș, devin laitmotiv al show-ului. Și, încetul cu încetul, ne este dezvăluită o lume complet diferită de ce am văzut prin seriale ca CSI. 

Fragmentat în divizii, un departament de poliție are nevoie de numere pentru a supraviețui - ore de muncă, rată de cazuri rezolvate, cifre de scădere a criminalității. Toate acestea devin pretexte pentru a ignora munca reală - iar în lipsa acesteia se dezvoltă o pseudostrategie de combatere a criminalității care este inutilă și exaustivă pentru toți cei implicați.

Se conturează o generație întreagă de polițiști care nu știu să își facă treaba. Iar munca de substituție devine aceea care captează știrile pe care le vedem măcar odată pe lună - brutalitatea poliției, abuzuri în serviciu, uz de armă nesancționat și multe alte eșecuri.

La nivel administrativ, The Wire înfățisează un departament incapabil să ducă la bun sfârșit o anchetă. Arestările nesemnificative dau bine la imagine în timp ce anchetele de lungă durată sunt lăsate în plan secund - e mai bine să ai droguri pe masă pentru camere decât anchete lungi și costisitoare care durează luni de zile.  

Eșecurile instituționale ale organelor legii sunt direct influențate de jocurile politice. Deciziile sunt luate și transmise ierarhic iar, astfel, în funcție de agenda politică, poliția își stabilește obiectivele. 

Poliția din Baltimore reprezintă stereotipul instituției universale - excelează în statistici, însă dezamăgește în real.

The Wire ne arată un sistem atât de incompetent încât uneori te gândești că e filmat în România. Cei capabili ocupă poziții în care nu pot influența nimic, iar cei cu putere suferă de o gravă miopie, în funcție de nevoile politice ale superiorilor.

Partea cea mai distrugătoare - atât pentru comunitate, cât și pentru forțele de ordine - este negarea faptului că politici precum Războiul Împotriva Drogurilor au eșuat, iar în eșecul lor au incapacitat masiv celelalte sisteme ale societății. 

The War on Drugs (Războiul împotriva drogurilor)

De-a lungul timpului, prohibiția a luat multe forme, dar probabil cea cu care suntem cel mai familiari este cea împotriva drogurilor.

Istoria prohibiției este lungă și diversă, dar ce contează este că, în 1971, Richard Nixon ține un discurs deja faimos în care anunță începerea Războiului Împotriva Drogurilor (The War on Drugs, WoD).

În următorii ani se instaurează “sentințele minime obligatorii” - perioade lungi de încarcerare pentru posesie și consum - iar în 1973 este înființat Drug Enforcement Agency (DEA) cu scopul de a combate traficul și consumul de droguri în SUA.

Astăzi, Statele Unite cheltuiesc 50$ miliarde anual pentru combaterea consumului de narcotice, iar în 2013, america a devenit țara cu cel mai mare număr de încarcerări din lume - poți ghici legătura? 

The Wire are puțină răbdare cu noțiuni sociale care s-au dovedit în repetate rânduri a fi eșecuri, iar WoD durează de 36 de ani și a devenit încetul cu încetul un război împotriva populației.

De ce? Consumul de droguri din 1971, până acum, nu a făcut decât să crească. Criminalitatea - marea parte a ei, tensiunile rasiale, eșecurile instituționale și încarcerarea în masă sunt consecințe directe ale acestui război.  

Începută ca o inițiativă de protecție a unei populații saturate de consumul de narcotice, politica dură a devenit astăzi o strategie sigură pentru a câștiga voturi. Cu cât mai vehementă si persuasiva retorica prohibiției, cu atât mai mulți susținători are candidatul.

Oamenii își doresc o societate lipsită de droguri - este un fapt incontestabil. Iar consumul și traficul de narcotice, fără îndoială, contribuie la coroziunea fundamentului moral al societății. Dar este prohibiția cea mai buna metodă?

The Wire crede că nu și argumentează prin cei 36 de ani de război care au dus la separarea și alienarea unei părți majore a membrilor societății. În acest proces, instituțiile sunt dezumanizate și se revarsă asupra individului într-un mod rece și complet amoral. Pentru că instituțiile nu pot vedea lucrurile decât în alb sau negru.

De ce nu funcționează prohibiția? Pentru că discursul lui Nancy Reagan, “Just say no!”, este literalmente inaplicabil pentru o bună parte a populației. Pentru că cei aflați în medii defavorizate și lipsite de oportunitități văd în această lume unicul mod de a produce un venit. Dar despre asta voi vorbi mai încolo.

Oamenii vor să consume droguri - de toate felurile - iar când o fac nu se gândesc că vor fi prinși. Iar atât timp cât există cerere se vor găsi și cei care să o alimenteze. SUA este cel mai mare consumator de cocaină din lume; așa că de ce este atenția concentrată asupra distribuitorilor și nu a celor care creează cererea?

Pentru că educația legată de droguri lipsește cu desăvârșire - ca și în România de altfel. Educația se face doar acasă, unde, după ce auzi că drogurile nu sunt bune, ești apoi expus la romanticizarea lor în filme, muzică și seriale - venite tot din SUA.

Devastarea socială în urma drogurilor, cea reală, survine în zonele sărace, nu în cartierele rezidențiale și cluburile centrale. Ea survine în locurile unde se adună cei pe care eu sau tu nu îi putem judeca pentru alegerile făcute. Cei lăsați în urmă, cei abandonați. 

Iar legislația adoptată și practicile instituțiilor desemnate să ducă razboiul împotriva lor nu au făcut decât să îi alieneze pe aceștia. În urma sentințelor minime obligatorii, zeci de mii de oameni se află în spatele gratiilor pentru infracțiuni non-violente. Asta înseamnă zeci de familii dezrădăcinate și sute de mii de ore și dolari cheltuiți pentru încarcerarea în masă a celor de care societatea nu mai are nevoie.  

Încarcerarea în masă

The Wire tratează cu mare atenție dinamica dintre poliție și criminalitate și se concentrează cu precădere pe lumea narcoticelor și impactul acesteia.

În 2013, SUA a luat locul I ca țara care își încarcerează cei mai mulți cetățeni - astăzi, un număr fără precedent de 724 de indivizi din 100.000 se află într-o celulă. Ca să pun lucrurile în perspectivă, Marea Britanie are o rată de 148 la 100.000 și sunt primii din Europa.

Cum era? USA - Land of the free? 

Deloc surprinzător, încarcerarea are puternice înclinații rasiale. Disproporționalitatea ratei de încarcerare între albi și populația de culoare este atât de mare încat a determinat cercetătorii să numească fenomenul “încarcerare rasială în masă”. În momentul de față, un tânăr de culoare este de 15 ori mai probabil să ajungă la închisoare decât o personă albă.

Și, din nou, deloc surprizător, o mare parte din cei încarcerați servesc sentințe în urma infracțiunilor non-violente precum traficul de narcotice.

Boom-ul închisorilor corporatiste care au apărut peste noapte a dus la o cerere uriașă de detinuți. Și, privind lucrurile practic, aceștia nu pot fi aduși decât din zonele social defavorizate unde criminalitatea reprezintă norma. 

Nicăieri conceptul celor două Americi nu este mai clar decât în analiza persecuției și încarcerării rasiale. În locurile în care oportunitățile sunt rare și grațierea improbabilă, cei prinși în lumea criminalității își incep ciclul de încarcerare.

Este un ciclu în adevăratul sens al cuvântului deoarece rata recidivării după eliberare în SUA este - șoc! Cea mai mare din lume. 

Confruntați cu sentințe dictate de concepte precum minimele obligatorii, un sistem de reabilitare defect și o viața post închisoare lipsită de orice oportunități reale, marea parte fac migrația între închisoare și stradă întreaga lor viață.

Adesea, închisorile reprezintă școli de specializare, iar o bună parte ies mai bine pregătiți pentru o viață de criminalitate. Cei care nu sunt corupți, sunt eliberați într-un mediu ostil în care nu pot avea job-uri bine plătite, nu pot vota și nu se pot integra, iar rezultatul este unul similiar.

În mod inevitabil, cercul vicios reprezintă o influență asupra celor care cresc în aceste medii. Familiile destrămate și vizitele la închisoare sunt un lucru obișnuit pentru tinerii din zonele defavorizate. Proximitatea fața de cei încarcerați transforma evenimentul în ceva de așteptat pe parcursul vieții lor. Suntem un produs al mediului în care trăim, de ce s-ar aștepta la altceva?

În 2010, raporturi emise de către Departamentul de Corecții din SUA ne arătau:

• 380 de albi încarcerați la 100.000 de locuitori
  
• 966 de latini încarcerați la 100.000 de locuitori
  
• 2.207 de negri încarcerați la 100.000 de locuitori
  

Fără îndoială vorbim despre un sistem de persecuție rasist, însă cum este justificabil un astfel de atac asupra populației de culoare? Din fericire, The Wire răspunde și la această întrebare. 

Rasismul

Rasismul este în continuare extrem de puternic. Iar el este în strânsă legătură cu sărăcia și criminalitatea deoarece este o consecință a celor două.

Îndepartăm de cele mai sărace și lipsite de ajutor elemente din societatea noastră. Împingem indivizii defavorizați la marginea societății, iar apoi îi judecăm pentru ca nu pot ieși de acolo. Discriminăm împotriva comunităților care nu au posibilitatea de a fi competitive în mediul modern de muncă.

Alegem să nu alocăm fonduri pentru zonele cele mai sărace. Educația este împinsă la o parte în favoarea unui mediu de viață unde în fiecare zi scopul este asigurarea următoarei mese. 

Marginalizăm comunități întregi, le discriminăm și le tăiem orice șansă la civilizație, iar apoi discriminăm din nou deoarece considerăm că nu au fost îndeajuns de ambițioși sau muncitori pentru a reuși în societatea modernă.

Iar când aceștia se axează pe moduri ilicite de a-și căștiga existența, societatea îi încarcerează și etichetează indezirabili. La rândul lor, ei se organizează în grupuri infracționale al căror scop este exploatarea nișelor civilizației.

Acesta este modul în care funcționează sistemul, unul la care luăm cu toții parte în mod tacit. Marginalizată în ghetouri, populația de culoare nu are altă opțiune decât să recurgă la singurul mod de a face bani în acel mediu - traficul de droguri.

Când industria i-a abandonat pe cei abili să lucreze, iar sistemul educațional i-a dezamăgit pe cei cu potențial, aceste persoane mai pot merge sa își câștige existența doar într-un singur loc: pe străzi. Este ca și cum le-ai spune muncitorilor dintr-un oraș industrial să nu meargă să lucreze la singura fabrică deschisă. Acești oameni nu cunosc altceva.

Prima consecință a acestui model este încarcerarea și apoi distanțarea de modurile legitime de trai. Generații întregi iau drumul străzilor și ajung în închisoare, unde sistemul juridic își ia partea - costurile de proces și încarcerare se coagulează în datorii din care individul nu mai poate ieși decât întorcându-se la vechiul mod de viață. 

La rândul ei, încarcerarea afectează nu doar individul, dar și comunitatea. Majoritatea celor arestați pentru trafic la nivel stradal o fac pentru a susține o familie - Wallace, spre exemplu, trăiește în completă antiteză cu mentalitatea găștilor de cartier, dar participă la traficul de droguri pentru a-i întreține și a-i trimite la școală pe cei șase copii mici cu care locuiește.

Odată încarcerați, cei precum Wallace îi abandonează pe alții care, la rândul lor, vor veni la colț pentru a câștiga bani. Și ei vor abandona sistemul educațional și social în favoarea unei vieți care să le permită traiul de pe o zi pe alta. 

Dezindustrializare și șomaj

Nu doar populația de culoare este afectată de sărăcie și încarcerare. Clasa săracă albă are și ea ghetourile sale, iar The Wire nu uită de ele.

Docherii din Baltimore sunt clasa muncitoare cu guler albastru, o comunitate lipsită în mare parte de educație, care se bazează pe industria predominantă a orașului pentru locuri de muncă și un venit lunar. 

În declinul economic sever cauzat de dezindustrializare și șomaj mulți aleg faptele ilicite pentru a putea câștiga bani în plus. Din această perspectivă, problema docherilor este o paralelă evidentă cu cea a membrilor comunității de culoare.

Dominat de altruism, șeful unionist, Frank Sobotka, găsește în tolerarea traficului de narcotice în port singura modalitate de a susține financiar Uniunea sa și pentru a salva industria portului.

Cu rol de martor, Frank ne poartă prin lumea celor pe care sistemul capitalist i-a dezamăgit. Baltimore este doar prototipul orașului suferind de dezindustrializare - ar putea la fel de bine fi Detroit, Cleveland sau orice alt fost mare centru industrial. 

Declinul economic și somajul sunt factori care determină o economie inegală iar prin definiție, venitul inegal cauzează dislocări sociale și fragmentarea comunităților sărace. În The Wire, aceste probleme creează o nouă industrie în port - cea a contrabandiștilor - muncitori care aleg să închidă ochii la marfa transportată ilegal.

Este greu să nu remarci atitudinea disperată a celor care încearcă să supraviețuiască în ramurile industriilor moarte. După cum remarcă și Frank Sobotka, “De 25 de ani docurile mor încet și toți se feresc de cancer.”

Aceștia sunt oamenii, bărbații și femeile, deziluzionați și abandonați de cei pe care i-au ales ca să îi protejeze. Împreună cu comunitatea de culoare, ei fac colectiv parte din A Doua america - cea care nu a reușit să țină pasul cu modernizarea. Cei pe care circumstanțele sociale i-au țintuit în mica lor lume. Cei ignorați din cauza lipsei lor de folos.

Sentimentul de abandonare, de desprindere mutuală de societate planează asupra majorității personajelor confruntate cu realitățile dure ale unei vieți trăite la limita sărăciei.

În final, confruntați cu lipsuri și pierdere sistematică a locurilor de muncă, mulți ajung la acte regretabile care le schimbă permanent cursul vieții. Cum zice Bodie - “Doar pioni pe tabla de șah”. 

Clasa politică

Prezentă în diferite forme pe tot parcursul show-ului, clasa politică este vârful lanțului trofic din Baltimore și, prin extensie, a orașului modern.

Universul politic din The Wire cuprinde personaje complexe construite după tipologii inspirate din viața reală, unele dintre ele chiar extrem de familiare.

Vorbim în esență despre oligarhia capitalistă compusă din demagogi, corupți și oportuniști care controlează statul și orașul pentru propriul lor interes. Sună cunoscut? Mie da. 

Este remarcabil modul în care deciziile politice se iau mereu în favoarea celor cu putere și capital. Reușita personală a celor care “contează” este cu mult mai importantă decât repercusiunile pe care deciziile le au asupra celor de jos. Iar problema gravă, evidențiată în repetate rânduri, este tendința de a-i pedepsi pe unii în avantajul altora.

Observăm modul în care candidații politici manipulează statisticile criminalității, problemele orasului și pedeapsa pentru a câștiga capital politic și pentru a-și crește numărul de voturi. Atât Carcetti cât și Royce se folosesc de platorma clasică de toleranță zero împotriva crimei fără a dezvolta o strategie sau a lua măsuri concrete.

Aceasta este în fapt esența formei fără fond - instituțiile de dezvoltare, ajutor și combatere există - însă sunt insipide. Există numai pentru a se supune ordinii curente care le folosește pentru succesul politic și nu pentru implementarea schimbării.

Este o situație similară cu cea a majorității sistemelor politice moderne. Schimbarea, la nivelul la care poate avea cu adevărat un impact benefic asupra comunităților se poate înfăptui numai cu sprijinul colectiv. O singura persoană va avea la fel de mult succes precum are McNulty, care încearcă să schimbe modul de a face poliție. 

Dorința unui primar tânăr de a reforma poliția se trage din întelegerea problemelor existente. Și totuși, confruntat cu nevoia de a aloca fonduri școlilor - ale căror rezultate sunt dezastruoase - alege să abandoneze reformele poliției în favoarea unei mișcări politice mai avantajoase. Ce fel de om ar abandona copiii?

De aici se trage cumplitul cinism al tuturor celor care au jucat jocul îndeajuns de mult încât să priceapă mersul lucrurilor. Inevitabil, forța instituțiilor va strivi și cea mai puternică dorință de schimbare. Înfrânți, cei care au purtat drapelul schimbării nu pot recurge decât la cea mai puternică dintre nevoile umane - cea de conservare. 

Sistemul educațional

The Wire este plin de compasiune în cel de-al patrulea sezon al său datorită faptului că personajele principalele sunt la vârsta la care abia descoperă viața. Sunt copiii.

Protagoniștii sezonului patru nu au mai mult de 14 ani și totuși văd viața complet diferit față de restul tinerilor. Fiecare poveste reprezintă în sine o tragedie reală, caracteristică romanelor de maturizare.

Arogant și imatur, Namond este împins către străzi de către mama sa și un tată încarcerat. Matur și deja familiar cu viața dură, Michael întreține un frate mai mic și o mamă dependentă. Inteligent și plin de spirit antreprenorial, Randy trăiește cu o mamă adoptivă incapabilă să îl protejeze de ritmul străzilor. Iar cel mai tragic dintre toți, Dukie vine zilnic murdar și flămând la școală, incapabil să scape din mediul toxic de acasă.

Din perspectiva acestor copii care încep școala, suntem martori la modul în care tinerii din cealaltă americă sunt educați și formați pentru viitor. Ei sunt cei pentru care visul american nu există.

Prinși între o viață a străzilor și un sistem educațional defect, copiii trebuie să ia decizii mult prea importante pentru vârsta lor, iar consecintele sunt cât se poate de reale.

Incompetența și eșecul sistemului educațional sunt aspru criticate. Aici, The Wire ne arată cum cei cărora le încredințăm viitorul unei țări, dezamăgesc în mod sistematic.

În sistemul școlar american se practică testele standardizate. Acest tip de teste sunt rezultatul programului “No Child Left Behind” al lui G. W. Bush din 2002. NCLB condiționează toate școlile publice care primesc bani de la guvernul federal să organizeze anual teste standardizate pentru toți elevii.

Condiția este următoarea: pentru a primi fondurile federale, școlile trebuie să prezinte anual rezultate mai mari decât în anul precedent. Dacă eșuează patru ani consecutiv, sunt penalizate.

Astfel, singurul lucru care contează cu adevărat este ca generațiile de elevi să ia note de trecere la teste pentru ca școala să continue să primească fonduri. Este unicul scop al administrațiilor.

No Child Left Behind este una dintre cele mai criticate legislații din SUA. Datorită faptului că toți elevii dau același test, profesorii sunt încurajați să predea doar materia necesară trecerii testului. Astfel, copiii nu fac școală, ci învață doar pentru test.

În mod evident, sociologii au remarcat ca, odată terminat liceul, lipsa cunoștintelor provoacă probleme în a găsi și a păstra un loc de muncă.

Copiii și tinerii din mediile defavorizate, din locurile de unde șomajul și drogurile le-au răpit părinții, iar eșecurile societății le-au răpit viitorul, nu au altă șansă reală decât strada. Iar odată ajunși acolo, intră în ciclul unui stil de viață coruptibil care le creionează permanent viitorul. 

Final

Este important să înțelegem împreună lumea care ne înconjoară. Pentru că cei născuți și crescuți într-un mediu privilegiat tind să uite cum trăiește cealaltă parte a societății - unde cei defavorizați suferă.

Modul în care marginalizăm clasa săracă și muncitoare ar trebui să îl îngrijoreze și pe cel mai cinic dintre noi. Căci pe insuccesul lor ne-am construit noi modul de viață. Același sistem pe care noi am urcat pentru a reuși este acum surpat, iar cei care au căzut printre crăpături nu mai pot urca înapoi. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp