Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

6,9 pe scara Richter? Nu l-am simțit

Cel mai bun lucru la ultimul film al lui Nae Caranfil e insertul care precede prima secvență: work in progress

Ar fi nedrept să zic că e și singurul, dar șansele ca 6,9 pe scara Richter să devină mai mult decât ce am văzut acum – premieră mondială în deschiderea TIFF – sunt la fel de mici ca la 6 din 49. Iar ce-am văzut acum e dezamăgitor. 

Filmul a doborât recordul de audiență pentru TIFF și va fi, probabil, un succes relativ de box-office, dar în niciun caz nu va fi „ăla mare” pe care îl așteaptă toată lumea, de la public la critică, și nici nu va fi urmat de „replici” care să bulverseze în vreun fel cinemaul românesc orientat aproape exclusiv spre circuitul festivalier.

6,9 pe scara Richter măsoară cutremurul care rearanjează plăcile pe care Tony (Laurențiu Bănescu) își construise fragila lui stabilitate profesională, personală și, în ultimă instanță, mintală: se mută într-un bloc cu bulină, nevasta îi face crize de gelozie, tatăl care îl părăsise când era mic își face brusc apariția, și toate astea în ajunul debutului în cel mai important rol al său, Orfeu într-o piesă muzicală. Adunând toate forțele acestea împotriva personajului principal, Nae Caranfil creează contextul unei explorări freudiene. Realitatea și realismul filmului sunt fragmentate de episoade onirice – coșmaruri tectonice ale ipohondrului Tony – care, deși ficțiuni, sunt mai reale, mai adevărate, decât minciunile cu care trăiește zi de zi. Modul în care eroul reacționează în vis trădează sentimentele față de nevastă: de la fuga intenționată (cutremurul devine prilej pentru părăsirea domiciliului conjugal) la momentul în care ar vrea s-o salveze, dar nu o mai găsește pentru că deja l-a părăsit ea.

În acest ultim coșmar filmul reușește să decoleze spre o miză mai importantă, dincolo de comic, musical, chiar și dincolo de critică socială: cum vom reacționa când o să vină într-adevăr „ăla mare”? 

Vom sări pe geam, vom fi solidari, ne vom preocupa de vecinii care nu ies la numărătoare? E și unul din momentele (puține) în care umorul se ridică spre ceea ce regizorul numea la conferința de presă comedie inteligentă: Alexandru Papadopol, excelent în rol de rechin imobiliar, năpustindu-se în clădirea care stă să cadă și afișând religios artefactul care o să-i protejeze pe toți, bulina roșie. Bulina a fost scoasă cu șpagă la primărie, acum totul este bine. Se poate renova, se pot dărâma pereți de rezistență, se poate găuri cu bormașina, se poate împlini visul atomizant al societății post-comuniste: o bulă personală închisă etanș cu termopane. Nu cred că a fost intenția regizorului, dar eu acolo m-am dus cu gândul, la un fel de apocalipsă comică a clasei de mijloc: te-ai îngropat în datorii ca să-ți iei un apartament al tău și uite cum ți se întâmplă toate necazurile astea, bașca mai apare și taică-tu să-ți stimuleze frustrările oedipiene. Și doar din munca ta se hrănesc toți: soția designer de interior (acum șomeră), tatăl aviator (acum pensionar de lux și playboy cu normă întreagă) și iubita lui (momentan studentă).

Îți recomandăm

6,9 pe scara Richter m-a dus cu gândul în tot felul de direcții tocmai pentru că nu își asumă niciuna, nici măcar finalul nu e tranșat (necaracteristic pentru Caranfil și apropiat mai degrabă de viziunea finalurilor deschise ale Noului Val). Poate că, într-adevăr, miza regizorului a fost doar să-și facă „pohta ce-a pohtit”, adică să facă un musical. Chiar și așa, scenariul e incredibil de slab, iar acoperirea genului nu poate ascunde atâtea coincidențe neverosimile. Da, un musical presupune oameni sănătoși la cap care izbucnesc la întâmplare în cântec și coregrafie, dar e o convenție care privește doar acele momente, în rest personajele au densitate și un traseu articulat. Nu se transformă peste noapte din depresive geloase și complexate în femei puternice, cum e cazul soției, Kitty (jucată bine de Maria Obretin, dar personajul e atât de clișeic și lipsit de complexitate, încât pare scris ca să înciudeze feminiștii). Și nici nu au un parcurs constant, dar bazat pe un artificiu de scenariu, cum e cazul tatălui fustangiu și mitoman (Teo Corban). La final, după ce toate motivațiile prin care Daddy își justifică prezența în viața fiului au fost demontate pe rând, filmul rămâne în aer: de ce apare acest personaj? Pentru că declanșează comicul și conflictul. Tatăl e o funcție dramaturgică înainte de a fi personaj. Pe de altă parte, apariția tatălui nu e atât de importantă pe cât e apariția lui Teo Corban. În afară de câteva momente cu adevărat reușite, filmul se bazează (nu intenționat, dar câștigul există) pe un soi de metacomic care vine din raportarea acestui rol contre-emploi la celelalte personaje jucate de un actor emblemă al filmelor de festival.

Rămâne protagonistul, loser-ul simpatic marca Caranfil, un personaj dens și coerent, totul până în momentul în care trebuie să-și împlinească destinul de loser, adică să se reîndrăgostească de o soție care până la urmă îl va părăsi. Aici filmul se baza pe un moment de magie, Tony devenind Orfeu, cântând la premiera piesei nu către partenera de scenă, ci către Kitty care e în public. Secvența nu e dintre cele mai bine executate, dar nu cred să existe un actor atât de înzestrat încât ceea ce urmărea Caranfil să se întâmple cu adevărat, să fie credibil pentru public: personajul feminin e un clișeu isteric și plângăcios din categoria „m-am îngrășat, nu?”, iar Tony n-are niciun motiv pentru răzgândire, nici măcar orgoliul de a nu fi părăsit.

Poate că un scenariu mai solid și un umor care să iasă mai des din zona de sitcom făcut pentru audiență generală (cu punctul cel mai jos în motivul femeii care se plânge că e grasă), ar fi făcut și momentele de musical efectiv să strălucească altfel. Nu poți să produci acest gen de filme fără un buget considerabil, iar 6,9 pe scara Richter nu merge mai departe de nivelul unui program de varietăți pregătit pentru televiziune de Revelion. Ce-i drept, nu un Revelion din timpurile tranziției, și poate aici e confuzia: comedia inteligentă se opune cumva comediei vulgare, dar nu e de ajuns. Nu poți să pretinzi că faci comedie inteligentă (sau orice film pentru adulți) și să vii cu glumițe puerile din categoria „69”.

Am scris greu cronica asta, în primul rând pentru că, pe lângă toți regizorii români care plâng de mila publicului și cer și altfel de filme (atunci când nu condamnă mizerabilismul exotic cu care trădătorii de neam iau premii afară), Nae Caranfil chiar are un public... în al doilea rând, pentru că la el erau toate speranțele noastre. 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • stăm bine! de la „pohta ce-a pohtit” Mihai la aia a lui Nae....
    unul mai pohticios ca altul... dar, într-adevăr, filmul e slăbuț.
    • Like 0
  • check icon
    vazand puzderia de comentarii si de dezbateri pe marginea articolului, imi dau seama cam cati bani face Caramfil in ochii publicului ( fie el si reprezentat de cititorii Republicii);
    Q.E.D.
    PS: nu voi merge sa vad filmul; Oricum nici pe celelalte nu m-am dus; Nu, din lipsa de cultura ( desi poate fi si asta :-) ) ci din lehamitea de a revedea ceva ce am trait pe propria-mi piele; Si care, desi m-am straduit- nu am putut sterge din minte;
    Publicului tanar ( 20 de ani) i-ar parea interesant, poate; Sau macar excentric;
    Iar publicului din "afara" nu i s-ar parea nicicum; Pentru a fi comedie, trebuie sa ai niste trimiteri la...ceva... Care celor din "afara" le lipseste: Nu poti sa stii/nu ai cum intelege cum e sa vezi lumina pentru prima oara, daca n-ai trait in intuneric macar o perioada;
    • Like 1
    • @
      greșești că nu ai văzut filmele! are trei foarte bune, spre excepțional: E pericoloso sporgerssi, Filantropica și Closer to the Moon.
      nu vorbi nici în numele publicului: ăla, măcar, se duce la cinema, vede și abia apoi discută.
      • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult