Foto: Inquam Photos
În urmă cu câțiva ani am intrat întâmplător în biblioteca unei școli de cartier din București. O încăpere slab luminată, prăfuită, cu aerul de culoarea filelor de carte condamnate să moară în singurătate. Un birou scorojit și niște scaune vechi îți tăiau calea la intrare, în timp ce cercetai cu privirea cotoarele edițiilor vechi și adormite. Biblioteca era amplasată la parter, unde se aflau și clasele mici, ocupând inutil spațiul, precum un depozit de obiecte uzate așezat în centrul orașului. Ce copil și-ar fi putut găsit în acel loc plăcerea de a citi, ce anume i-ar fi putut trezi în ochi o lumină, când eu însămi nu știam cum să plec mai repede de acolo?
Nu am idee ce s-a întâmplat cu ea, poate între timp a fost renovată și populată cu cărți pe placul copiilor sau poate își continuă încă existența la granița dintre viață și moarte. Dar în multe școli din România copiii nu au încă acces la cărți și, mai ales, nu au acces la cărți pe care să le considere pentru ei. Faptul că într-o instituție de învățământ există o bibliotecă în care se găsesc volume de pe vremea când eram noi mici nu-l va ajuta pe un copil să deprindă obiceiul lecturii. Să ajungi să stai în timp îndelungat cu o carte în față și să te simți motivat să dai o pagină după alta presupune un proces complex din care capacitatea de a descifra simboluri reprezintă doar o mică parte. Din el fac parte lucruri precum starea emoțională, contextul, experiențele anterioare de viață, ghidajul adulților și bineînțeles cartea ca obiect. Este o naivitate să credem că într-o lume în care sunt investite miliarde și miliarde de euro în ambalaj și imagine, o carte neatrăgătoare vizual îl va face pe un copil să o deschidă. La fel cum este o mare greșeală să ne imaginăm că în era gratificării imediate, a efectelor speciale spectaculoase și a scenariilor care te țin cu sufletul la gură, fiecare elev va avea de la natură mușchii atenției atât de antrenați încât să-l poarte prin zeci și sute de pagini. Este nevoie de efortul, priceperea și exemplul personal al adulților pentru a aduce cartea în viața copiilor.
Fundație pentru educație. Carte cu carte. Capitalul cultural și impactul asupra performanțelor educaționale
Miza este mare. România are un nivel uriaș al analfabetismului funcțional pe toate cele trei paliere - citirea și înțelegerea unui text (41%), matematică (47%) și științe (44%) - în creștere semnificativă la ultima testare testare PISA pentru care există date, cea din 2018. La fiecare ediție, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), care administrează testarea PISA, prezintă pentru fiecare țară o analiză detaliată referitoare la felul în care diferiți factori, precum statutul socio-economic al elevilor, zona în care trăiesc sau gradul de pregătire a profesorilor și dotările școlilor, le influențează performanțele. Iar unul dintre factorii care influențează în mod semnificativ rezultatele copiilor la teste este capitalul cultural reprezentat de numărul de cărți care există acasă. Indicatorul vorbește despre statutul socio-economic al unei familii, dar mai ales arată orizontul aspirațiilor sale. Spune, cu alte cuvinte: în această casă există bani pentru a cumpăra lucruri care nu sunt de imediată necesitate. Iar cu acești bani adulții au ales să cumpere cărți.
În 2019, a fost publicat volumul „Școala din România din perspectiva datelor PISA”, coordonat de cercetătorul Gabriel Bădescu, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Potrivit analizei rezultatelor testării PISA 201, există o probabilitate de peste 5 ori mai mare ca elevii care au în casă sub 10 cărți să aibă rezultate sub media OECD la testarea PISA la matematică, în comparație cu elevii care locuiesc într-o casă unde există peste 100 de cărți. „Șansele elevilor de a se plasa în categoria celor cu medie la PISA 2015, matematică, peste media OECD cresc pe măsură ce elevul se plasează într‐o categorie cu un număr mai mare de cărți în gospodărie (11 ‐ 25 cărți, 25 ‐ 100 cărți) – controlând, de fiecare dată , efectul celorlalte variabile incluse în modelul de regresie”, se arată în volumul citat. Interesant este faptul că, potrivit OECD, numărul de cărți nu influențează doar rezultatele la citire, ci și la matematică și științe.
În „Școala din România din perspectiva datelor PISA” se subliniază ponderea mare pe care acest indicator îl are în explicarea inegalităților în performanțele elevilor români.
„Locul de reședință al școlii și implicit al elevului (sat, oraș mic, urban mare) explică între 14% și 20% din valoarea inegalității totale. De remarcat este faptul că nivelul educației părinților poate explica doar 7%–10% din inegalitatea totală. Cea mai mare parte din inegalitatea de oportunitate (aproape 50%) este explicată de diferențele care există în numărul de cărți de care un elev dispune acasă, un indicator folosit în literatura de specialitate pentru a descrie statutul socio ‐ economic al familiei din care provine elevul”.
Ce este de făcut în condițiile în care nu pot fi influențate condițiile în care elevii români trăiesc? Răspunsul stă în creșterea calității pregătirii profesorilor și îmbunătățirea resurselor educaționale din școli. În ceea ce privește lectura, singura șansă de a citi pentru un elev care nu are cărți acasă este să aibă acces, într-un fel ușor și plăcut, la cărți în școala lui.
Însă sistemul românesc de educație eșuează în mod constant în corectarea disparităților, iar de multe ori chiar le adâncește.
Un nou studiu realizat după publicarea rezultatelor la PISA 2018, care îi are printre autori pe Gabriel Bădescu, arată că inegalitățile de performanță provocate de diferențele de statut socio-economic s-au menținut între cele două runde de testare internațională. „Școala, ca organizație sau ca mediu, are un efect slab, nesemnificativ statistic asupra rezultatelor elevilor. Astfel, în cazul României, singurii factori de natură școlară care influențează ușor rezultatele obținute de elevi, sunt cei legați de infrastructura fizică a școlilor și de calitatea materialelor didactice. Analiza datelor PISA pare să indice faptul că, în cazul sistemului educațional din România, factorii exogeni școlii (cum ar fi familia spre exemplu) au un efect mai puternic asupra rezultatelor școlare decât cei endogeni școlii (cum ar fi calitatea resurselor umane sau materiale). Astfel, recalibrarea propunerilor de politici publice în domeniul educației ar trebui să aibă în vedere compensarea sau echilibrarea acelor decalaje pe care mediul extra-școlar le generează și pe care le putem observa atunci când măsurăm performanțele școlare”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cred ca adeseori curiozitatea copilului este suficienta pentru a deschide o carte sa citeasca, daca nu are vreo alta distractie mult mai la indemana si mai putin solicitanta mental. Nu imi amintesc sa fi vazut adulti citind cand eram copil.
Din experienta proprie: La scoala generala unde am invatat, cand am mers prima data, in clasa a IV-a, la biblioteca, stateam in fata unui birou de unde se zareau undeva in departare cartile iar bibliotecara, din spatele biroului, m-a intrebat ce vreau sa citesc si cum nu stiam ce sa cer, mi-a dat sa citesc "Baltagul". L-am tinut vreo 2 luni, am citit cateva pagini si am inapoiat-o, deoarece nu gaseam nimic interesant in ea.
Am avut o sansa nesperata, bucuria salvatoare a copilariei mele, in clasa a V-a sa imi fac fisa de biblioteca la un liceu din apropiere pentru ca acolo il trimisesera pe fratele meu sa imprumute o carte de lectura obligatorie care nu se afla la scoala unde invatam. La acel liceu, era o biblioteca unde bibliotecara statea la un birou, langa rafturile cu carti. Cand am mers prima data, dna. bibliotecara mi-a zis, mergi si uita-te la carti si vezi ce ti-ar placea sa citesti. Nu mai stiu ce am citit prima data, dar la varsta aceea i-am descoperit cu bucurie pe: Alexandre Dumas, Karl May, Jules Verne, Victor Hugo, Henryk Sienkiewicz, Ciresarii lui Constantin Chirita, etc A urmat din partea mea o pasiune pentru citit care continua si in ziua de astazi, dupa mai mult de 20 de ani. Am avut fisa la biblioteca aceea de la liceu (era liceu cu profil auto) timp de opt ani continuu, pana cand am plecat din oras la facultate, desi am invatat la alt liceu in acelasi oras, tot de la biblioteca unde imi era permis sa merg printre carti am imprumutat cartile care mi-au luminat adolescenta. Sunt convinsa ca diferenta o facea faptul ca puteam sa rasfoiesc cartile inainte, pentru ca erau atatea carti de care nu auzisem si nu as fi stiut niciodata sa le cer, dar vazandu-le acolo si rasfoindu-le, doar tinand-le in mana deja crestea curiozitatea in mine, cand le mai si rasfoiam si citeam cateva pagini, deja patrundeam intr-o poveste din care ma puteam dezrataci doar citind toata cartea. Referitor la ambalaj, cand eram copil alegeam adeseori sa citesc cartile cele mai jerpelite, mi se parea ca sunt mai pretioase, sau cel putin mai citite.
Baltagul l-am citit la un moment dat, prin liceu cred, nu mai stiu cand, pentru ca la un moment dat a fost lectura obligatorie si apoi, cu mintea de atunci, mi-a placut.