Pe noptiera mea stau, de trei luni, aceleași două cărți. Nu le-am terminat. Nu e că nu mi-au plăcut, una e extraordinară, știu asta pentru că am citit primele cincizeci de pagini de trei ori, la anumite intervale, de fiecare dată pierzând firul și reluând de la capăt. Pe cealaltă am abandonat-o după un capitol, nu din plictiseală, ci pentru că telefonul a vibrat, am citit mesajul și m-am apucat de altceva.

De 10 ani de zile, aud repetată întrebarea care îmi este adresată legat de emisiunea Visuri la Cheie, și anume: „Ce te-a impresionat cel mai mult?”. Evident că și eu, la rândul meu, răspund repetat un adevăr sincer, și anume că povestea fiecărei familii, curajul și reziliența lor mă impresionează individual de fiecare dată.

Pe vremea când eram preșcolar, de fiecare dată când treceam pe lângă rafturile bibliotecii părinţilor mei, nu rezistam ispitei de a extrage o carte şi de a o mirosi. (Foto: Profimedia Images)

A scris pe tablă o comparație. A anulat comparația și a rămas metafora. Era ceva de genul: „Cerul este ca de foc”. A tăiat cuvântul „ca” și a rămas „Cerul e de foc”... Și gata! Am înțeles metafora! (Foto: Profimedia Images)

De Crăciun am primit cadou de la elevii mei dintr-o clasă de mate-info, o carte de 1016 de pagini, cu precizarea că e volumul pe care foarte mulți dintre ei l-au citit (în engleză sau în traducere), că „e cartea generației lor” și cu rugămintea de a o discuta după vacanță pentru a afla care e opinia mea. (Foto: Profimedia Images)

Fundație pentru educație. Carte cu carte. Așa cum nu te poți aștepta ca un atlet să performeze fără un antrenor, un preparator fizic și un regim de viață adecvat, nu te poți aștepta nici de la un elev să știe ceva, fără să fi investit mai nimic în el. (Foto: Profimedia Images)

Fundație pentru educație. Carte cu carte. În urmă cu câțiva ani am intrat întâmplător în biblioteca unei școli de cartier din București. O încăpere slab luminată, prăfuită, cu aerul de culoarea filelor de carte condamnate să moară în singurătate. Un birou scorojit și niște scaune vechi îți tăiau calea la intrare, în timp ce cercetai cu privirea cotoarele edițiilor vechi și adormite.

Înainte de a merge în clasă și domnul director și doamna profesoară erau puțin sceptici legat de receptivitatea elevilor la asemenea acțiuni. (Foto: Getty Images)

Ceea ce scriu ei pe hârtie nu poate fi lesne de înțeles pentru că, nu-i așa, ei nu au auzit niciodată sunetul limbii române și nu au în limbajul lor timpuri verbale sau prepoziții sau alte elemente de legătură gramaticale. Oricât ar fi de școliți, greșesc atunci când scriu. Din acest motiv, mulți elevi ajunși la final de liceu, nu dau bacul.

A existat o vreme când cultura română a fost mai mult decât este azi. Curios lucru: azi, când avem atât de multe canale de promovare, când avem fonduri mai generoase, ea are un impact mult mai mic decât odinioară. (Foto: Inquam Photos/ Ilona Andrei)