PSD este continuatorul neabătut și nesmintit al căii comunismului, un partid tentacular care „ia totul”

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Este un vânt prielnic din punct de vedere electoral pentru PSD, stă bine în sondaje și se află într-un adevărat proces insurecțional. Mai pe scurt, PSD „ciolăcește” pe cai mari. Este vorba și de un moment de resurgență a comunismului latent și remanent din societatea românească, moment susținut și promovat de comuniști, securiști, delatori și însoțit de corul de jurnaliști, de unii intelectuali, de formatori de opinie circumstanțiali, cu o anumită predispoziție spre comunism. Nu este vorba doar de jurnaliști și intelectuali „din vechiul regim”, cât mai ales de unii din generația tânără, cu vocații mesianice, prinși de nostalgii justițiare și de hipercriticismul atât de prezent astăzi, de egalitarismul și de justiția pentru cei mulți. 

Cred că toți acești lăudători ai pesedismului și comunismului au ceva în comun, mai precis, au atingeri sau ascendențe comuniste, securiste în genealogia lor. Fără a împrumuta aceleași moravuri din regimul comunist, adică să le întocmim „dosare de cadre”, ca metode de răzbunare față de exploatatorii de clasă, este bine să ne cunoaștem aproapele. Asta pentru a nu ne mai aburi cu exemplarele lor exerciții și atitudini fals democratice. PSD este continuatorul neabătut și nesmintit al căii comunismului, un partid tentacular care „ia totul”, un partid al cărui conținut este unul ipocrit, el cădelnițând, pe de o parte, grija pentru cei mulți și nevoiași, iar pe de altă parte, toți activiștii pesediști sunt bine situați material, cu firme și venituri mari, cu maniere exclusiv aristocratice de trai cotidian, el fiind o reproducere perfectă a stângii de „gauche caviar”. Cu toate acestea, PSD a magnetizat o mulțime de voturi în toate tipurile de alegeri: locale, europarlamentare, parlamentare și mai nou, probabil, la cele prezidențiale. Ultima găselniță comunistă în discursul liderilor ipocriți pesediști este proiectul de factură leninistă al „reindustrializării țării”, un proiect pe cât de mincinos, pe atât de atractiv pentru masele muncitoare. Comunismul, la noi, este rezistent și remanent în profunzime, în societatea românească, fertilizat de un mental colectiv procomunist, asta în condițiile în care nu mai există comunismul etatizat și de devălmășie și nu mai există activiști de partid, instrumentele salariate ale PCR, ci avem slugi și slugoi care fac treaba acestora fără să fie remunerați. Fără PCR, avem un alter ego al său, care este PSD. Rezistența și amploarea pesedismului comunist sunt date de prezența lor în administrația țării la toate nivelurile, prezența lor în instituții publice, în mass media, în marile instituții academice, în „toate ce sunt și mâine vor râde la soare”.

A fi pesedist și comunist intră pentru unii în rațiunile unei mondenități perverse prezente în societatea românească. Ne încălzim la dogoarea flăcărilor înălțătoare și mobilizatoare ale comunismului. PSD este un partid de extracție proletară la vârful lui (Ciolacu, Tudose, Lipă etc.), cu o decădere vizibilă de la standardele minimale intelectuale ale generației lui I. Iliescu și A. Năstase. Conducerea acestui partid a revenit la matca de început a comunismului din România. Precari și cu atât mai periculoși, cu o pregătire intelectuală îndoielnică și inconsistentă, cu o generație tânără de lideri cu biografii controversate, comunismul pesedist este summum-ul tuturor variabilelor comunismului de la noi.

Astfel, el a asumat toate etapele sau treptele de metamorfozare și cristalizare: de la comunismul insurecțional din 1989 și până la ura proletară cultivată și cuprinsă în lozinca „IMGB face ordine!” (este vorba de cohortele de muncitori și mineri manipulați de ideologia neocomunistă și care au devenit brațul proletar înarmat al FSN). Apoi, a fost etapa „comunismului cu față umană” a lui Ion Iliescu. Mai departe, comunismul remanent s-a metamorfozat pervers în naționalismul radical și integral al PRM, PUNR și mai nou, AUR. O altă față a comunismului rezidual este cea de aderent de nevoie, dar mincinos, la NATO și UE. Adică, a prins de veste că se poate trăi mai bine și mai opulent în NATO și în UE în mod neproletar. La toate acestea, pesediștii și-au adjudecat complicitățile subînțelese ale fraternității de stânga europene, cu puternice marcaje ideologice, de la stânga stângii. Mai exact, este vorba de comunismul „trăit ca un proiect de iubire” și de „bucuria neînfrânată de a fi comunist” (Toni Negri). 

A urmat apoi comunismul băsist sau comunismul tranzitoriu al PDL, care s-a remarcat ca un cal troian și care a intrat prin iuțeala minții și nebăgare de seamă în Partidul Popular European (fost creștin-democrat). Încurajat de anumite elite intelectuale ale țării, acest comunism a avut reflexe ale autoritarismului, mai ales că Băsescu și-a asmuțit câinii de atac, DNA și CNSAS, asupra adversarilor politici, asta în condițiile în care familia sa și camarila din jurul său s-au îmbogățit peste măsură, după modelul moșiei de la Nana. Total imoral, Băsescu a căzut însă în propria groapă deschisă de CNSAS, ca informator veros, el care a fost ultimul, singurul înalt demnitar din guvernul comunist de dinainte 1989, care, după revoluția din decembrie a ocupat funcția de ministru, șef de partid, președinte de țară. Cu o anumită onestitate, livrată însă demagogic, el afirma în confruntarea electorală cu Adrian Năstase că doi comuniști de vază se află în competiție în procesul democratic de alegere al președintelui țării. Acest comunism băsescian a germinat comunismul cu accente sau cu reflexe ale rasismului biologic promovat de USR, ca partid al tinerilor oțeliți. Rasismul biologic este similar cu rasismul politic cultivat de comunism.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp