Psihologia urii: scopul ei nu e corectarea abaterilor de la normele sociale, ci mai degrabă ajută persoana care urăşte să îşi contureze propria identitate

Foto: unsplash.com

Recent, tot internetul a părut a fi „inflamat” de o fotografie a unui cadru didactic (bărbat) dintr-o universitate, care, pare-se, s-a prezentat la facultate îmbrăcat în haine feminine.

Vă invit să privim puţin la acest fenomen, pentru că aduce în atenţie un număr de aspecte psihologice interesante.

O afirmaţie obiectivă este aceea că purtarea fustei de către bărbaţi este destul de rară în societatea vestică, şi practic inexistentă în Romȃnia.

Asta însă se referă la fusta sau rochia modernă, pentru că … tot în perioada asta a anului au fost văzute destul de multe robe universitare, care – în fond – sunt şi ele tot un fel de rochii, iar anumite ţinute tradiţionale, cum este cea scoţiană sau cea specifică unor culturi africane sau arabe include tot veşminte care pot fi numite oricum, dar în nici un caz pantaloni. Cu alte cuvinte să reţinem că lipsa pantalonilor la bărbaţi nu este tocmai ceva inexistent, ci că este acceptabil dacă are o tradiţie … cu alte cuvinte dacă nu este ceva nou. Asta înseamnă mai întȃi că atenţia atrasă de fusta respectivă a fost datorată noutăţii relative a ţinutei şi nu vreunui tabu universal acceptat.

Să ne mai aducem în atenţie ceva: toată lumea a învăţat la istorie despre Ioana d’Arc, eroina Franţei, ale cărei statui sunt onorate pe toată valea Loirei. Toată lumea ştie probabil că aceasta şi-a găsit sfȃrşitul pe rug, dar poate mai puţini au aflat că printre acuzaţii, pe lȃngă erezie şi vrăjitorie, a fost şi aceea că „a purtat haine bărbăteşti, împotriva voinţei divine”. Iată un caz documentat istoric despre ce putea risca o femeie punȃndu-şi pantaloni – asta în 1431. Mă întreb dacă cineva, în zilele noastre, ar mai putea lua cȃtuşi de puţin în serios o astfel de „încălcare” a preceptelor religioase.

Deci, ce i-a deranjat de fapt pe atȃţia în ceea ce priveşte fotografia care a circulat în mass-media? Cu siguranţă nu a fost vorba de indecenţă şi nici de lipsă de bun gust al ţinutei – dacă elementele vestimentare în cauză ar fi fost expuse pe un manechin într-o vitrină, eu cred că multe femei ar fi fost inspirate de ţinuta respectivă: elegantă fără să fie frivolă, asortată coloristic şi stilistic şi extrem de potrivită cu vremea de afară. Doar că în fotografie a purtat-o un bărbat … iar asta a şocat.

Dar oare cȃt de mult a şocat? Unii din cei care au vehiculat aceasta fotografie au susţinut că extrem de puternic, şi că asta nu era ceva de arătat tinerilor. Ei bine, aici eu încep să am unele dubii: nu de alta, dar e vorba de o unică fotografie. Păi … suntem în era telefoanelor mobile. Omul ala nu s-a teleportat în sala de examen, a circulat prin oraş, a trecut pe culoarele facultăţii … chiar nu a mai fost făcută nicio fotografie? De nimeni? Dar comentatorii la postările respective cine au fost? Nu de alta dar … dacă era vorba de examenul de admitere, chiar nu a avut de spus nimic vreun candidat, care să fi fost personal uimit, surprins, dezgustat poate? Chiar nu a fost niciun părinte, din cei destui care îşi aşteaptă copiii să termine examenul, care să fi avut vreo părere? Drept e că nu am făcut eu vreo cercetare exhaustivă, dar din ce mi-a căzut sub ochi nu prea păreau a fi existat martori oculari la acest „eveniment şocant”.

Şi totuşi lumea virtuală pare să se fi împărţit în două tabere, dintre care una extrem de acuzatoare la adresa bărbatului din imagine iar o a doua care a pornit iniţial cu contra-argumente din zona raţionalului (de exemplu preluarea CV-ului universitar al persoanei în cauză) dar ulterior pare să fi alunecat şi aceasta în zona agresivităţii.

De fapt ne confruntăm aici cu o psihologie a urii. Ura este o emoţie negativă mai rar discutată şi diferită de neplăcere. Diferenţa este că ura are de multe ori o componentă argumentativă legată de moralitate, iar asta îi face pe cei care urăsc să se simtă justificaţi în sentimentele lor, ba chiar poate să ii împingă spre acţiuni violente la adresa subiectul sau obiectului urii.

Există unele situaţii în care ura poate să apară ca urmare a unor acţiuni abuzive directe a unei persoane asupra alteia: în acest context ura abuzatului faţă de abuzator este justificată şi o acţiune legală sau morală asupra acestuia are susţinere. Dar nu la cest tip de ură mă refer eu, ci la ura generalizată, socială, a unui număr mare de persoane care nu au fost martore la o situaţie, au auzit despre ea din terţe surse, nu au verificat-o în niciun fel, dar care s-au poziţionat instinctiv într-o anumită „tabără”, aruncȃnd cu acuzaţii nespecifice.

Hai să privim la aceste acuzaţii: ele prea puţin au elemente concrete şi sunt prea puţin asumate. Cei care urăsc nu spun „mie personal mi s-a părut deplasat un astfel de gest”. In fond o astfel de afirmaţie este normală, se referă la o părere personală pe care omul care a abordat ţinuta neobişnuită probabil a fost pregătit să o audă şi … să o accepte, pentru că nimeni nu poate obliga pe altcineva să aibă un anumit tip de opinii personale. Dar reacţiile au fost de tip general: „e dezgustător”, „ce le arătam tinerilor”, „se duce de rȃpă societatea”, şi aşa mai departe.

De multe ori astfel de comentarii reflectă rolul urii nu în corectarea abaterilor de la normele sociale, ci mai degrabă ajută persoana care urăşte să îşi contureze propria identitate. Dacă o persoană se simte marginalizată, exclusă din societate, sau a acumulat frustrări rezultate dintr-o auto-percepută lipsă de succes personal, atunci apar întrebări asupra sinelui, apare o tensiune emoţională care poate fi uşor liniştită prin deplasarea acestor sentimente negative asupra altcuiva. Dar acest altcineva nu poate fi ales chiar la întȃmplare, şi atunci cei ce par să se abată de la norma socială sunt subiecţii preferaţi.

Asta înseamnă că cel care este urȃt, este urȃt nu pentru ceea ce a făcut ci … pentru cine este, sau cine a fost făcut să pară a fi. Şi asta pentru că … la un moment dat a fost diferit. Din fericire în zilele noastre nu se mai ard oameni pe rug, dar există extrem de multe feluri de ostracizare care pot fi la fel de catastrofale pentru viaţa unor persoane. Şi asta nu pentru că cel în cauză a făcut ceva rău, ci pentru că a fost … diferit.

Teama de a fi diferit, de ostracizare socială are de multe ori un rol util social. Dincolo de lege, multe comportamente antisociale sunt stopate de teama de marginalizare socială. Dar … acest lucru poate uneori să acţioneze şi orb, fără vreo judecată de valoare – şi sunt destule persoane care îi urăsc pe alţi oameni doar pentru că sunt diferiţi – rasial, ca obiceiuri, ca orientare politică – iar exemplele pot continua.

De fapt am adus în discuţie acest tip de ură pentru că … l-am întȃlnit uneori în cabinet, şi nu legat de orientarea sexuală, ci de diferite alte particularităţi. De fiecare dată era asociat cu o slabă conturare a eului – iar cȃnd, în procesul terapeutic aceste probleme au fost adresate cu succes, ura respectivă a dispărut, ba chiar persoanele în cauză s-au întrebat „oare de ce eram eu atȃt de furios pe …?”

Poate că ar fi bine ca oricine, confruntat cu situaţii care sunt neobişnuite, să încerce să privească dincolo de ură. Nu înseamnă că e nevoie de o aliniere a opiniei proprii la o „corectitudine ideologică” – nici pe departe. Dar hai să ne exprimăm opiniile asumat şi personal: „eu cred că”, „mie mi se pare că”, „în opinia mea este” … „şi argumentele mele pentru asta sunt …”. Asta ar reduce tensiunile şi ne-ar deschide o cale de dialog, dialog din care de multe ori pot să apară idei constructive.

Post scriptum: de când am scris acest articol şi până azi a mai apărut un exemplu elocvent în sprijinul celor de mai sus, cel legat de interpretările spectacolului olimpic. Din nou s-a putut vedea această grabă în a arunca cu noroi pe lucruri puţin înţelese. Poate că unora nu le-a plăcut spectacolul (e dreptul fiecăruia), dar … furia cu care a fost contestat nu are deloc legătură cu calitatea acestuia ci cu faptul că unii oameni au găsit o nouă ocazie de a exprima acea ură otrăvitoare … care le foloseste, în final, la întărirea eului, deşi într-un mod complet dezadaptiv.

Articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp