Foto: Parichart Thongmee / Panthermedia / Profimedia
Fiecare dintre noi ajunge să se confrunte, mai devreme sau mai târziu în viaţă cu eşecul. De fapt putem vorbi de eşec în sensul de greşeală sau nerealizare a ceva dorit, dar din categoria lucrurilor mărunte (nu am reuşit să termin ce aveam de făcut în timpul propus, nu am fost „pe fază” într-o discuţie, nu am alergat suficient de repede la o probă sportivă sau nu am reuşit să mă trezesc la timp într-o zi, etc). Enervant, dar se întȃmplă tuturor. Dar există şi EŞECUL, scris cu majuscule, o ratare într-o arie majoră a vieţii, sau o nerealizare într-un punct considerat de importanţă majoră. Poate că peste primele putem trece, dar în cazul celui de-al doilea tip de eşec se întȃmplă ca influenţa asupra stării noastre de bine, sau asupra mersului vieţii în continuare, să fie considerabilă.
De fapt, psihologic, diferenţa între aceste două tipuri de eşec nu este una calitativă, ci mai degrabă cantitativă, ţinȃnd de amploarea fenomenului şi nu de legile psihologice care îl guvernează.
În faţa confruntării cu eşecul, oamenii au o gamă foarte largă de reacţii.
O primă categorie de persoane este cea a oamenilor care niciodată nu au crezut despre ei înşişi că pot reuşi. Ei se acceptă ca sortiți eşecului şi atunci singura metodă de a se apăra de impactul emoţional negativ este de a se feri de confirmarea propriilor lor temeri. In consecinţă, eforturile lor sunt de evitare: de la studenții care preferă să nu se prezinte la un examen decȃt să afle că eforturile lor de învăţare nu au fost suficiente pentru a promova, pȃnă la persoanele care niciodată nu încearcă nimic nou, convinse fiind că cel mult se vor face de rȃs. Din păcate, neîncercând niciodată, astfel de persoane nu ajung nici să simtă gustul succesului, şi se retrag încet din viaţă, pe care o trăiesc mai degrabă ca spectatori trişti decȃt ca actori.
La polul opus se află acele persoane care pur şi simplu nu pot să accepte ideea unui eşec. Indiferent că e vorba de un obiectiv minor sau de unul deosebit de important, ei vor face eforturi absolut supraomenești pentru a reuşi ce şi-au propus. Iar dacă întâmplarea îi pune în faţă cu o nerealizare, lumea lor interioară se prăbușește complet şi par să nu mai poată găsi resurse pentru a-şi reveni.
Calea de mijloc este cea a persoanelor care acceptă că eșecul este parte a vieţii. Aceştia vor face eforturi de a reuşi, dar dacă acestea nu sunt încununate de succes îşi vor spune: ei bine, o să încerc din nou, am învătat ceva din asta, acum ştiu cum să mă pregătesc mai bine, ştiu ce a fost greşit, sau pot să caut o cale mai bună, chiar dacă nu o întrevăd acum. Acestea sunt persoane echilibrate, care trăiesc cu convingerea că eforturile lor vor duce la succes, chiar dacă uneori acesta nu este imediat.
De fapt această a treia categorie de persoane este cea care posedă acea caracteristică de care am vorbit mai pe larg aici şi anume reziliența.
Dar ce îi face pe cei din primele două categorii să aibă o relaţie atȃt de extremă cu eşecul? Ei bine, rădăcinile sunt de multe ori în copilărie. Pentru cei evitanţi este vorba fie de un model al eşecului inevitabil învăţat de la părinţi fie indus de către aceştia prin tot felul de remarci care le diminuează valoarea copiilor. Nu de puţine ori găsim printre aceste persoane foşti copii ai căror părinţi au fost nemulţumiţi de ce a făcut copilul, dar nu i-au arătat niciodată cum să facă mai bine. In plus, faptul că o nerealizare a fost extinsă de la un comportament greşit la o persoană greşită a condus la formarea ideii că nu are rost să încerce, pentru că din start ei ca persoane nu au ce le trebuie pentru succes.
Pentru cea de-a doua categorie pot să fie vinovaţi tot părinţii, sau uneori sistemul şcolar, care vine cu cereri iraţionale, respectiv supradimensionează importanța unui eşec şi par să lege toată valoarea copilului de premiile şi distincțiile pe care le ia acesta. Şi uite aşa ajunge copilul nu doar perfecţionist, ci şi incapabil să privească la un potenţial eşec. De aici până la supraepuizare, depresie sau burnout nu mai e decât un pas.
Ei bine, şi totuşi cum gestionăm eşecul?
Se pare că oamenii au două tipuri de a reacţiona în faţa unui eşec. O cale este cea a exprimării emoţiilor: tristeţe, disperare, frică. Cealaltă este calea cognitivă, de analiză a situaţiei şi de raționalizare a acesteia. Aparent a doua cale este cea matură şi tot aparent aceasta ar fi cea recomandată. Şi totuşi …. studiile [1] au arătat că de fapt abordarea cognitivă este mai degrabă una de fugă şi de justificare, şi că persoanele care îşi reprimă emoţiile asociate eşecului vor tinde să adopte mai degrabă un comportament de evitare ulterior.
Alţi factori care duc la o toleranţă redusă a eşecului [2] par să fie stima de sine redusă, stilul atributiv negativ şi un nivel de perfecţionism social ridicat. Despre stima de sine ştie cam toată lumea, dar celelalte două elemente merită cȃteva explicaţii.
Stilul atributiv negativ reprezintă tendinţa de a explica un fenomen prin cauze interne (depinzȃnd exclusiv de persoană), globale (care se referă la întreaga persoană şi nu doar la unele caracteristici ale acesteia) şi stabile (care nu pot fi modificate). Atȃta vreme cȃt o persoană nu poate vedea şi cauze externe pentru eşec, asupra cărora nu poate avea influenţă, şi dacă atribuie eşecul întregii sale persoane, considerȃnd că trăsăturile care au dus la eşec nu se pot schimba, atunci eşecul va avea un impact devastator. Dacă pe de alta parte persoana vede factorii eşecului (am picat un examen pentru că m-am prezentat obosit, sau nu am petrecute suficient de mult timp aplecat asupra materialelor) şi are convingerea că stă în puterea sa să îi modifice, atunci va încerca şi data viitoare, cel mai probabil cu succes.
Grupul social de care aparţine persoana, care poate fi de la cel restrâns al familiei la cel mai mare, al cercului social sau al grupului de apartenenţă profesională, sau chiar se poate extinde de la nivelul culturii în ansamblu impune un anumit nivel de perfecţionism. Dacă în familie toată lumea are studii superioare, o ratare a admiterii la facultate poate părea o catastrofă pentru tȃnăr, iar dacă face parte dintr-o echipă sportivă premiată, a avea o prezenţă proastă într-o competiţie devine ceva practic de neacceptat.
Iată că sunt destui factori care să întărească o reacţie dezadaptivă la eșec. Rezultatul va fi ori prăbuşirea internă, ori evitarea.
Deci, cum ar trebui să procedăm pentru gestionarea corectă, productivă, a eşecului?
Mai întȃi ar fi să nu ne negăm sentimentele negative asociate. Că plȃngem de disperare sau ne înfuriem, acestea sunt emoţii normale asociate eşecului şi sunt de lăsat să fie consumate, în loc de a ne refugia în spatele unui zid de indiferență („nu-mi pasă, nu era important, nu îmi doream atȃt de mult”, etc) sau de justificări cognitive.
Al doilea pas este de a lupta cu ideile iraţionale asociate cu eşecul: „nu sunt în stare”, „eu niciodată nu voi putea”, „nu am stofă de câștigător”, „sunt prost” … iată tot felul de moduri de a se auto-mina. Mult mai utilă este asumarea responsabilității reale a eşecului: aceste comportamente / gȃnduri / emoţii pe care le-am avut sunt sursa eşecului. E drept că atribuirile corecte sunt mai greu de făcut, şi e mult mai uşor pentru cineva să se auto-desconsidere global, dar e de văzut exact care este responsabilitatea personală (sau chiar de văzut că în anumite cazuri nu era nimic ce putea fi făcut de persoană pentru a preveni o situaţie care s-a dezvoltat negativ).
Sunt de dat la o parte şi ideile care apar de multe ori imediat după eşec, de tipul „ce vor spune ceilalţi despre mine?”. Pȃnă la urmă scopurile sunt ale noastre, iar căutarea aprobării celorlalţi nu ar trebui să fie un scop principal al vieţii. A ne încărca şi cu aceste tipuri de gȃnduri nu face decȃt să dramatizeze eşecul. Şi, hai să fim serioşi, impactul a ce cred alţii e de fapt mult mai mic în raport cu faptul că – cel puţin pe moment – nu am reuşit să ne atingem un obiectiv propus.
Până la urmă acele emoţii negative resimţite, şi lăsate să se manifeste, pot fi un combustibil serios pentru gestionarea eşecului. A-ţi spune: mi-a fost atȃt de greu cȃnd am trecut prin asta încȃt vreau să nu mi se mai întȃmple şi altă dată, duce imediat la întrebarea: ce am făcut greşit prima dată şi cum pot face mai bine data viitoare?
Nu în ultimul rȃnd, ajută să cutăm suport la cei din jur. E important însă să ne formulăm corect nevoia de ajutor: iniţial poate că avem nevoie doar să fim ascultați, sau să fim lăsaţi să plȃngem, dar apoi avem nevoie şi de inspiraţie în a găsi soluţii. Cunoaştem oameni care au reuşit? Nu are sens să ne ferim de ei ruşinaţi, mult mai util este să ne apropiem onest, să îi felicităm şi să ii întrebăm cum au abordat ei provocarea, ce tehnici au folosit, care au fost momentele dificile şi cum le-au depăşit? In plus avem să ne ferim de oameni care ne dau aprecieri globale, de tip „nu ai muncit suficient”, „nu eşti in stare”, „nu ai voinţă”. Mult mai util ne e, de exemplu în cazul unui examen picat, să ne spună cineva „uite, asta a fost tehnica mea de făcut conspecte”, sau „eu obișnuiam să mă autotestez periodic”, sau „uite, cartea asta mi s-a părut mie că explică lucrurile mai bine decȃt altele”. Cei care nu fac altceva decȃt să ne demotiveze prin aprecieri globale de fapt nu ne susţin, ci ne minează.
In final ar trebui să gestionăm eşecul printr-un program care să ne ducă spre succes, program care să conțină un set de măsuri pe care vrem să le luăm. Acest set ar fi bine să fie cȃt mai precis definit, de tipul ce vreau să fac, cȃnd, cȃt, cum, dar să fie în acelaşi timp şi realist, aplicabil in practică şi adaptat caracteristicilor personale. O să fac mai bine data viitoare, fără a şti ce înseamnă mai bine şi cȃnd va fi data viitoare este de fapt drumul spre evitare.
Să ne înţelegem, nu înseamnă că acţiunile e musai să fie imediate. Poate că avem nevoie de un timp de odihnă după efortul depus anterior, poate de o perioadă de clarificare a ideilor. Uneori poate că vom privi la obiectivul pe care nu l-am îndeplinit şi ne vom da seamă că de fapt era impus din exterior, sau ales fără insuficientă fundamentare, caz in care este de schimbat. Dar dacă găsim în interiorul nostru dorinţa fierbinte de a-l îndeplini, atunci … vom încerca din nou, fără să lăsăm un eşec să ne abată din drum.
[1] Nelson N, Malkoc S, Shiv B. Emotions know best: the advantage of emotional versus cognitive responses to failure. J Behav Decis Mak. 2017;31(1):40-51. doi:10.1002/bdm.2042
[2] Johnson J, Panagioti M, Bass J, Ramsey L, Harrison R. Resilience to emotional distress in response to failure, error or mistakes: A systematic review. Clinical Psychology Review. 2017;52:19-42. doi:10.1016/j.cpr.2016.11.007
articol publicat anterior pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dumneavoastră chiar credeți că „un soldat în fruntea țării!” ne poate determina destinul? Ce reacție ar trebui să avem în fața imposturii ce ne asaltează din toate pozițiile?
Eu zic că ar trebui să recunoaștem înfrăngerea în fața imposturii. Tovarășii care ne conduc au știut întotdeauna cum să ne vrăjească cu vorbele dulci ale minciunii...