Originea subsemnatului se situează probabil în iad, așa cum unii, mai mult sau mai puțin cu frica lui Dumnezeu, sunt convinși. Sauna uscată e încinsă zdravăn, pe treapta a treia temperatura urcă spre suta de grade. E locul unde mă simt perfect, aș sta acolo clepsidre întregi.
Vreo zece minute sunt, slavă Domnului, singur în instalație. Apoi, undeva se decide că îmi ajunge, așa că dau buzna câțiva adolescenți, băieți și fete, precum și o pereche mai în etate. S-au înghesuit pe prima treaptă. Sporovăiesc pe nemțește, continuu, toți odată. Mai întâi, cuget că e o ocazie să încerc să înțeleg ce spun, căci m-am apucat să învăț germană. Și oamenii sunt la ei acasă, zona asta din centrul țării a fost populată cu strămoșii sașilor acum vreo opt sute de ani. E aici și o biserică evanghelică fortificată, veche de secole. Mă fascinaseră încastrările și îmbinările cu cepuri din clopotnița grinduită doar cu lemn, fără metal. Clopotul mic răsuna uimitor de curat și pătrunzător. M-am gândit că așa se auzea și în anul 1500... Clopotului mare, n-am avut cum să-i balansez limba. Scria pe el, cu gotice, „O, Rege al Gloriei, vino!” .
Învăț limba lui Goethe chiar așa. Nu cu profesor, gramatici sau cursuri basic. Iau câte o carte de literatură și citesc din ea. Când nu cunosc cuvântul, mă uit în dicționar. Așa am învățat și engleză, acum o viață. Numai că timpul de căutare în cărțoiul cu cuvinte era mult mai lung – pe atunci doar îmi închipuiam un dicționar rapid pe computer.
Grupul gureș nu vorbea ca nemții din Germania. Am reținut deosebirea asta ascultând un discurs al lui Iohannis după Angela Merkel. Mare lucru nu pricepeam, așa că nu știam de ce râdeau. Din zece în zece secunde, izbucneau sincron într-un râs pe cât de zgomotos, pe atât de forțat. Ca niște rafale de armă automată.
O dată, de două ori, de șapte, de nouă. Am încercat să exersez detașarea, să fac abstracție. N-am fost în stare, rafalele îmi zgâriau creierul. Și, mai mult decât zgomotul, mă enerva impolitețea, surprinzătoare la niște „nemți” – în căldura și semiîntunericul saunei, tăcerea e un semn de respect pentru celălalt.
Primul impuls a fost să zic „Mai încet, vă rog!”. Dar cum să le cer oamenilor să nu mai râdă, chiar fals? Și poate că fals mi se pare mie, poate că râd din inimă, se simt bine. Să-i îndemn să fie mohorâți? Ca fața mea cap de mort, ascuțită să te tai în ea, aflată deasupra unui corp numai piele și os, o înfățișare de amarnic dușman al veseliei omenești?
Și totuși, nu mai pot, ceva trebuie să fac. Analizând după aceea, am presupus că ideea trebuie să-mi fi venit subconștient de la o sală de tratamente homeopatice, cui pe cui se scoate, aflată la subsolul bazei. Am început să râd odată cu ei. Când simțeam că vine chihăiala, emiteam și eu niște „i-ha”-uri măgărești, cu care aproape îi acopeream, că intensitate vocală am, mare. O dată, de două ori. A treia oară au râs mai domol, în coadă de pește. La al patrulea răget al subsemnatului, au tăcut ca peștii, făcând ochii mari. Nu puteau să-mi reproșeze că nu încerc să le împărtășesc veselia.
N-am stat să exploatez liniștea cucerită cu ceva trudă. M-am ridicat și m-am cărat. Din ușă m-am întors, i-am privit, am rânjit și am cuvântat, fără melancolie în glas: „Verflossen ist das Gold der Tage...”, ceea ce pe românește ar suna așa: „Din aurul zilelor, nimic n-a mai rămas...”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
