Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Răzvan Mazilu: Mi s-a întâmplat ca lipsa bugetului să mă oblige să fiu mai creativ în rezolvarea problemelor. Numai că eu îmi doresc spectacole strălucitoare, puternice, nu mai vreau să văd spectacole sărace

Răzvan Mazilu

Foto: Mihai Benea

Răzvan Mazilu este tipul de artist care reușește să se exprime în orice context, fie pe scenă, acolo unde a dansat, fie în spatele ei, ca regizor și coregraf al unor muzicaluri care se joacă/s-au jucat cu casa închisă: „Familia Addams”, „Cabaret”, „We will rock you”, „Maria de Buenos Aires”, „Opera de trei parale”…

L-am întâlnit la Teatrul Odeon unde ne-am așezat la o cafea. L-am întrebat despre el, despre felul în care trăiește și se raportează la vârstă, temeri, sau provocări.

Și l-am felicitat pentru „Premiul pentru dezvoltarea spectacolului de muzical” luat recent la Gala Uniter. Îl merită!

Răzvan Mazilu, mai ai emoții în seara premierei?

Da! Dar emoțiile sunt binevenite, pentru că asta înseamnă că ești viu! Simt fluturi în stomac, da. E ca atunci când mergi la o întâlnire cu cineva pe care nu-l cunoști, de care îți place și căruia speri să-i placi și tu. Ca la o întâlnire de amor. Așa mă duc la premieră, la întâlnirea cu publicul. Am emoții pentru actori, pentru că trebuie să dea totul în seara aceea. Și emoțiile vin din faptul că eu le stabilesc standarde foarte înalte de execuție artistică. La tipul ăsta de performanță pe care eu îl stabilesc pentru spectacolele mele, indiferent că au fost cele în care dansam sau sunt cele pe care doar le regizez, e nevoie de un efort și o muncă extreme.

Gândesc fiecare spectacol ca pe o mare sărbătoare, ca pe un eveniment. Fiecare spectacol, nu numai premiera și mă implic nebunește. Le povesteam actorilor mei că atunci când am dansat în „Portretul lui Dorian Grey” nu mâncam cu 3 zile înainte și după spectacol nimic banal, nimic comun… Încercam să mănânc numai meniuri fine, rafinate, pentru că așa intram mai bine în pielea personajului, îl făceam nepământean… Intram în pielea lui și nu eram foarte ancorat în cotidian. La nivelul acesta merge deci pregătirea pe care o cer celor din echipa mea.

E greu…

Da, dar asta este frumusețea meseriei noastre. Fiecare întâlnire cu publicul trebuie să fie o întâlnire de amor, fiecare spectacol trebuie să fie o aventură, un eveniment.

Altfel nu se poate?

Ba da, dar iese ceva călduț, mediocru… De ce să nu îți acorzi niște experiențe majore și vaste, bogate și să mergi doar până la jumătatea drumului?

Ceea ce eu am căutat tot timpul a fost o evoluție personală. Mi-am dorit ca profesia mea să-mi răspundă la niște întrebări despre viață, despre lume, despre mine.

Dar în școala românească de teatru nu se predă dans.

Nu.

Ar trebui?

Ar fi ideal! Dar lucrurile se fac și de mici, de acasă, așa cum mama mea mergea cu mine de mână la balet având grijă să-mi cultive înclinația pe care a văzut că o aveam pentru dans. Cei mici ar trebui să fie îndrumați mai serios să-și urmeze înclinațiile sau pasiunile, pentru că văd că acum există o tendință periculoasă.

Care?

Părinții fac din copiii lor acum niște mici staruri pe social media, ca la americani. Și asta cred că poate fi o capcană.

De ce?

Pentru că părinții vor ca ai lor copii să fie vedete de „like-uri”, nu să se construiască din adânc, din interiorul lor. Ori ceea ce eu am căutat tot timpul a fost o evoluție personală. Mi-am dorit ca profesia mea să-mi răspundă la niște întrebări despre viață, despre lume, despre mine..

Care a fost cel mai important răspuns pe care ți l-a dat?

Mi-a răspuns că nu trebuie să așteptăm nimic de la nimeni și să începem noi să facem. Așa cum și atunci când am dansat în spectacole de dans contemporan, deși nu „se mai făcuse”, nu exista o „tradiție” acestui tip de show.

Tradiția pleacă de la cineva care a făcut primul pas, pentru că cineva trebuie s-o înceapă, nu? Și nu m-a împiedicat nici faptul că în anii 90, de exemplu, nu existau costume sau produse de make up așa cum există acum, așa că mi-am adus costume de acasă sau am găsit soluții pentru orice.

O imagine puternică pe care o am acum în minte este că, pentru un spectacol, aveam nevoie să le machiez pe dansatoarele mele cu alb pe față, ca japonezele. Și nu aveam cu ce! Și atunci m-am dus la farmacie și am cumpărat Cutaden, o cremă dermatologică de culoare albă pe care le-am întins-o pe față, peste care am pus pudră de talc. Mereu am găsit soluții la probleme și asta fac și cu muzicalurile. Mă documentez pentru ele, mă duc în marile capitale ale lumii să văd producții la Londra, la Berlin, la Viena…

„Cabaret”, foto Sebastian Marcovici

La Tel Aviv? Te-am întrerupt pentru că am descoperit, cu ocazia FITS, niște companii de dans contemporan, Kibbutz Dance Company și Vertigo Dance Company, ale căror spectacole m-au năucit!

Da, le știu, am fost invitat la spectacolele lor, dar să nu uităm că în Israel există o adevărată industrie!

La ei dansul se predă la școală. Și-au format deci și un public cunoscător și educat…

Exact. Și așa vin și finanțările mai ușor…

Un spectacol are destinul lui, ca un om

Să te întreb despre bugete, sau trecem peste?

(râde) Din păcate, ceea ce fac eu, muzicalurile și spectacolele de dans, necesită o finanțare substanțială… E drept că oricum ajungi să faci concesii. Mai mici, sau mai mari, dar faci. Ideal ar fi să nu fie așa de mari încât să trădezi ceea ce iubești cel mai mult. Dar tot timpul faci mici concesii, cred că și Pina Bausch a făcut la vremea ei. Însă nu le poți face la infinit.

Mi s-a întâmplat ca uneori lipsa bugetului să mă oblige să fiu mai creativ în rezolvarea problemelor, ceea ce poate părea a fi un paradox. Numai că eu îmi doresc spectacole strălucitoare, puternice, nu mai vreau să văd spectacole sărace și terne. Așa cum te uiți la o femeie îmbrăcată în Dior și îți o face plăcere extraordinară, așa vreau să se simtă și spectatorul când vede spectacolele mele. Noi am uitat că mersul la teatru trebuie să aducă și plăcere. Dar culoarea și strălucirea de pe scenă nu pot exista fără finanțare.

„Maria de Buenos Aires”, foto Sebastian Marcovici

„Opera de trei parale”, foto Sebastian Marcovici

„Cabaret”, foto Sebastian Marcovici

Dansezi acasă?

Uneori, da. Dar îmi fac exercițiile zilnic și prietena și fosta mea parteneră de scenă, Monica Petrică, mă mă tot cheamă la cursurile ei de yoga dans. S-a specializat foarte frumos pe nișa asta și face cursuri inclusiv cu actorii mei la fiecare proiect. Eu fac mai degrabă singur acasă și tot singur îmi fac, în living, coregrafiile spectacolelor pe care le pregătesc. Așa procedez de când mă știu, de mic le făceam spectacole alor mei pe covorul din sufragerie. Le dansam cu emoție, ei au fost primii mei spectatori.

Nu te-a oprit nimic… Nici pandemia, nici frica. Apropo, te-ai speriat?

Da, puțin, pentru că nu știam ce se întâmplă și mai ales cât va dura! Chiar atunci repetam „Cabaret”, și deodată, în plină efervescență, am întrerupt și am intrat în case. M-a speriat faptul că nu știa nimeni cât va ține treaba asta. Dar apoi am învățat- și asta a fost una din lecțiile pandemiei– că toate trec și trebuie să știi cum să rămâi calm și să nu reacționezi emoțional.

Trebuie să rămâi mereu într-un echilibru cu tine însuți și cu mintea ta. Și, mai ales, să ai răbdare.Un spectacol, dacă e să se întâmple și să-și împlinească destinul, o va face mai devreme sau mai târziu. Un spectacol are destinul lui, ca un om. Și, dacă e să iasă la public, o să iasă. Dacă nu, atunci e mai bine că nu s-a făcut. Încerc să întorc toate problemele în avantajul meu și să-mi spun că tot răul e spre bine.

Ești luminos, pozitiv!

Da, am fost mereu așa. Avem cu toții resurse nebănuite de a fi pozitivi. Sigur, cu probleme, cu zile mai bune sau mai puțin bune, că nu cred într-un pozitivism tâmp…

Cum îți găsești actorii care să știe să și danseze, să și joace, să și cânte? E mai mult decât actorie ceea ce fac ei și, cum nu se predă la școală, mă gândesc că sunt și mai greu de găsit.

Da, așa este… Dar în 2014 am montat West Side Story, un spectacol cu o generație tânără de actori în cadrul Festivalului Național de Teatru. A fost ideea Marinei Constantinescu care mi-a dat mie proiectul ăsta.

Am descoperit atunci o generație de tineri actori care cântau, dansau și care voiau să rupă scena. Cu câțiva dintre ei mi-am format o echipă. Apoi, în alte montări am adunat și alți actori în jurul acestui nucleu. Cu ei lucrez mereu în ritm constant și asta îi ajută enorm. Am creat o echipă foare bună, dovadă este Premiul Uniter pentru „Cel mai bun rol principal într-un spectacol de muzical” primit de Lucian Ionescu. Iar faptul că și muzicalurile au început să conteze este foarte important.

Citiți continuarea interviului pe blogul autoarei, cristinastanciulescu.ro.

Dansezi acasă?

Uneori, da. Dar îmi fac exercițiile zilnic și prietena și fosta mea parteneră de scenă, Monica Petrică, mă mă tot cheamă la cursurile ei de yoga dans. S-a specializat foarte frumos pe nișa asta și face cursuri inclusiv cu actorii mei la fiecare proiect. Eu fac mai degrabă singur acasă și tot singur îmi fac, în living, coregrafiile spectacolelor pe care le pregătesc. Așa procedez de când mă știu, de mic le făceam spectacole alor mei pe covorul din sufragerie. Le dansam cu emoție, ei au fost primii mei spectatori.

Nu te-a oprit nimic… Nici pandemia, nici frica. Apropo, te-ai speriat?

Da, puțin, pentru că nu știam ce se întâmplă și mai ales cât va dura! Chiar atunci repetam „Cabaret”, și deodată, în plină efervescență, am întrerupt și am intrat în case. M-a speriat faptul că nu știa nimeni cât va ține treaba asta. Dar apoi am învățat- și asta a fost una din lecțiile pandemiei– că toate trec și trebuie să știi cum să rămâi calm și să nu reacționezi emoțional.

Trebuie să rămâi mereu într-un echilibru cu tine însuți și cu mintea ta. Și, mai ales, să ai răbdare.Un spectacol, dacă e să se întâmple și să-și împlinească destinul, o va face mai devreme sau mai târziu. Un spectacol are destinul lui, ca un om. Și, dacă e să iasă la public, o să iasă. Dacă nu, atunci e mai bine că nu s-a făcut. Încerc să întorc toate problemele în avantajul meu și să-mi spun că tot răul e spre bine.

Ești luminos, pozitiv!

Da, am fost mereu așa. Avem cu toții resurse nebănuite de a fi pozitivi. Sigur, cu probleme, cu zile mai bune sau mai puțin bune, că nu cred într-un pozitivism tâmp…

Cum îți găsești actorii care să știe să și danseze, să și joace, să și cânte? E mai mult decât actorie ceea ce fac ei și, cum nu se predă la școală, mă gândesc că sunt și mai greu de găsit.

Da, așa este… Dar în 2014 am montat West Side Story, un spectacol cu o generație tânără de actori în cadrul Festivalului Național de Teatru. A fost ideea Marinei Constantinescu care mi-a dat mie proiectul ăsta.

Am descoperit atunci o generație de tineri actori care cântau, dansau și care voiau să rupă scena. Cu câțiva dintre ei mi-am format o echipă. Apoi, în alte montări am adunat și alți actori în jurul acestui nucleu. Cu ei lucrez mereu în ritm constant și asta îi ajută enorm. Am creat o echipă foare bună, dovadă este Premiul Uniter pentru „Cel mai bun rol principal într-un spectacol de muzical” primit de Lucian Ionescu. Iar faptul că și muzicalurile au început să conteze este foarte important.

Citiți continuarea interviului pe blogul autoarei, cristinastanciulescu.ro.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult