Regele nu își făcea griji pentru el, ci pentru noi. Pentru noi ar trebui să ne facem și noi griji

Am urmărit un reportaj video de câteva minute care își dorea să surprindă reacțiile oamenilor la aflarea veștii despre moartea Regelui Mihai.

Așa cum era de așteptat, reacțiile au fost dintre cele mai diverse: tristețe sinceră, regret, compasiune, apreciere, dar și râsete necontrolate, sau ignoranță: "nu știam că mai există după revoluție"...

Eu am simțit o tristețe copleșitoare, așa cum am văzut că apărea pe chipurile unora dintre cei surprinși în reportaj. Acel fel de tristețe pe care l-aș simți la moartea cuiva cunoscut, apropiat, drag. El îmi era toate trei, deși nu îl cunoscusem personal. Știam bucăți din trecutul său și asta mi-l făcea cunoscut. Încercările la care fusese supus și atitudinea demnă cu care le-a trecut mi-l făcea apropiat. Iar iubirea lui pentru România și valorile care l-au definit mi l-au făcut drag.

Durerii firești declanșate de plecarea lui dintre noi, i se adaugă o alta. Un rege care i-a iubit nespus pe români și cărora le-a purtat de grijă este inexistent în conștiința unora dintre ei. Iar asta mă doare mai mult ca orice. Pentru că nu e vorba, de fapt, despre rege este vorba despre noi.

Ce spune despre noi faptul că nu îi cunoaștem și nu îi apreciem pe cei ce ne poartă de grijă? Nu că noi înșine nu știm să ne purtăm de grijă? Nu explică atitudinea noastră față de Rege situația în care suntem? Dacă un om ne apără interesul, iar noi nu cunoaștem și recunoaștem asta, nu înseamnă că noi înșine nu ne apărăm interesul? Eu așa cred. Iar repercusiunile le vedem.

Tot în acel reportaj, cineva a spus "ce soartă tristă a avut" și deși știam că se referă la Rege, eu m-am gândit imediat la poporul nostru. Și am făcut apoi automat asemănarea între încercările istorice la care au fost și unul și altul supuși.

Regele și poporul seamănă din acest punct de vedere. Nu au fost serviți niciunul cu ași de mâna istoriei. Însă comparându-l pe Rege cu românii, apar și diferențe: prima, Regele s-a identificat mereu cu ideea de a fi român, a venit spre noi și ne-a întins brațele. Noi nu mereu i-am răspuns pe măsură.

Mai apoi, cred că regele a făcut toată viața sa ceva ce poporul român are încă de învățat și ar putea cu siguranță să învețe de la el: a avut demnitate, a cunoscut toate aspectele realității cu care se confrunta și a ales mereu calea răbdării, a decenței, a speranței în mai bine și a acțiunii susținute îndreptate în direcția asta. Adică exact ceea ce are nevoie țara asta pentru a se salva și a putea merge mereu înainte.

Însă nu poți merge înainte ca țară fără să îți cunoști trecutul, prezentul, rolul în scrierea viitorului. Iar Regele leagă toate cele trei dimensiuni. Este nu numai parte din trecut, ci din istorie. Este prezent prin grija sa referitoare la condițiile de viață ale românilor și este în viitor datorită preocupării lui majore pentru el. A făcut tot posibilul ca viitorul să fie unul demn și ne-a amintit mereu valorile de bază pentru construirea lui.

Viitorul este o prelungire a prezentului, iar felul în care arată nu este deloc bun. Și sufăr că nu pricepem odată că depinde de noi să schimbăm lucrurile, deși până și imnul ne-o amintește: „Deșteaptă-te, române!”

Ce viitor poate avea o țară ai cărei oameni nu știu cine este regele Mihai? Nu este vorba de vreun nume insignifiant din istoria de acum 1.000 de ani, pe care numai un expert ar putea să îl știe. Este vorba de un om care până mai ieri a trăit și a respirat iubirea de români și este trist ca oamenii să nu știe cine este el și ce luptă demnă a dus în numele acestui popor.

Regele nu își făcea griji pentru el, ci pentru noi. Pentru noi ar trebui să ne facem și noi griji. Și să acționăm până nu e prea târziu. Dacă se pierde identitatea unui neam, se șterge trecutul lui, se șterg valorile ce-l defineau, ce i-au definit evoluția și se așează în locul lor altele care nu îl reprezintă, acel neam moare. Iar oamenii lui vor fi goi pe dinăuntru, suspendați în timp și spațiu. Ei nu mai aparțin de un loc, unei istorii, nu mai au nimic de spus, nimic al lor. Asta ne dorim?

Trist este că nu realizăm ceva: regele este nemuritor, deși omul a murit. El va fi consemnat de istorie, iar aportul său de decență și iubire pentru români nu va fi niciodată uitat. Însă, dacă este să continuăm comparația dintre rege și poporul ăsta din acest punct de vedere, poporul nostru poate muri. Moartea a început deja: cei care sug viața din acest corp numit România o fac cu mai mult nesaț ca oricând parcă, prin corupție, abuz, lăcomie, căutând capete seci și inimi reci pe care să le dirijeze în direcția adevărului enunțat de ei, a acțiunilor ce le servesc interesele, ca în utopia lui George Orwell.

Dacă nemurirea Regelui vine din demnitatea cu care a făcut față provocărilor, din iubirea sa de țară, din răbdare și luptă continuă în numele valorilor ce-l defineau, cred că salvarea noastră vine din aceeași direcție. Dar ca să învățăm aceste lecții, și ca să ne salvăm, trebuie ca Regele să devină nu numai cunoscut nouă, dar chiar apropiat și drag, așa cum îi eram noi lui. Iar drumul gradual de la cunoaștere la îndrăgire începe cu informare, educație, cultivarea valorilor pe care el le-a tot pomenit.

Este o zi tristă asta, acum că Regele nu mai e printre noi. Cu siguranță a ajuns într-un loc mai bun, pe măsura caracterului său. Dar noi suntem aici, captivi în această realitate în care avem cu un reper de bază în minus care să ne indice calea cea dreaptă și să ne inspire prin atitudinea sa, prin regalitatea sa, care nu e dinastică, din cum putem vedea prea bine privind la alți regali contemporani, ci o regalitate a caracterului.

Regele nu a murit, el este nemuritor, ci încă un pic din România. Iar dacă mai am speranță că viitorul ne va surâde este și datorită exemplului lui. Sunt lucruri pe care fiecare dintre noi le putem face și tot el a enunțat în mod repetat direcțiile pe care trebuie mers pentru resuscitarea națiunii: dreptatea, educația și mai ales memoria. Putem începe cu a lui.

Și să îi răspundem într-un final la brațele deschise cu îmbrățișarea mult dorită. Măcar acum. Nu pentru el. Pentru noi. Cel ce inițiază o îmbrățișare este cel puternic, cel ce are de oferit încredere, speranță. Noi suntem cei zgribuliți ce avem mare nevoie de ele. Îmbrățișându-l pe Rege, ne va reda pe noi nouă și astfel nu numai că ne salvăm, dar putem merge cu demnitate înainte într-un viitor ce ne reprezintă.

Te îmbrățișez, Rege drag! Drum bun!