Am fost și sunt republican. Nu numai pentru că scriu în Republica. De când mă știu, nu mi-au plăcut regii.
Dar acum, sufăr și eu o pierdere grea. Pentru că a murit mai mult decât un rege. S-a stins ultima rezervă de noblețe a statului român.
Comunismul și postcomunismul au produs un soi de politicieni în primul rând ignobili. De decenii, în peisajul politicii românești, indiferent de funcții, zonă politică și grad de șmecherie, nu dau cu ochii decât de cutre, cioflingari, îngâmfați, potăi și scelerați.
În rarele apariții publice ale regelui Mihai, am putut vedea un om de o incredibilă modestie demnă. Sculpta aerul cu mișcări domoale, dar ferme, încercând să ocupe nu prea mult spațiu, ca și cum ar fi vrut să le spună celor din jur: „Nu vreau să deranjez, nu vreau să iau locul nimănui”.
„Nu vreau să iau locul nimănui, pentru că am locul meu, pe care nu îl poate ocupa nimeni dintre voi”. Nicio clipă arogant, niciodată disprețuitor, Mihai paraliza totuși orice inițiativă de batere pe burtă sau pe greabăn, tras de brăcinari și îmbrățișări mafioate, cum e obiceiul politic pe la noi. Noli me tangere. Vă stau la dispoziție, dar nu mă atingeți, spunea chipul său nobil și trist, răsfrânt spre sine.
De aceea, unul dintre cele mai obscene momente pe care le-am văzut în viața mea a fost înșfăcarea afectuoasă de cot a regelui Mihai de către Ion Iliescu.
Copil crescut în comunism, am trăit multă vreme cu imaginea regelui „fugit” din țară într-un tren încărcat cu bogății. O minciună. În străinătate, a muncit, și-a câștigat existența ca oricare cetățean. N-a fost un erou anticomunist în anii de exil, dar câți au fost?
În schimb, în ultimii săi ani de domnie a făcut un act fără de care România de azi n-ar fi existat. Cu un curaj și o hotărâre excepționale pentru un tânăr de 20 și ceva de ani, a girat întâlnirea forțelor politice capabile să scoată statul din războiul alături de Germania. Fără 23 august 1944, Stalin n-ar fi decis niciodată: „Transilvania va fi pe veci a românilor” și nici de restul țării nu se știe ce s-ar fi ales.
Fără Mihai, casa regală nu mai este decât un oengeu milog și lacom, care, paradoxal, vrea să fie lacheul de imagine al guvernului contra 25 milioane euro pe an din bani publici.
Și rege în România rămâne neamprostia.
