Reziliența, „arma ascunsă” de care unele persoane se pot folosi pentru a trece cu bine prin evenimente de stres major. Cum o putem crește

Foto: Sascha Winter / Panthermedia / Profimedia

Deoarece scriu de destul de multa vreme texte care au legătură cu educaţia psihologică, este evident că am primit şi destul de multe comentarii referitoare la articolele mele. Unele dintre ele sunt pozitive, şi le mulţumesc acelor cititori care mă ajută să simt că eforturile mele sunt utile pentru cineva, clarifică ceva, răspund la unele întrebări. Pentru un autor acest lucru este de mare preţ.

Alte comentarii sunt mai degrabă critice. Nu o să mă refer aici la acele comentarii absolut răuvoitoare, ale unor persoane care au adunat suficient de multe frustrări şi şi le revarsă pe unde pot; pȃnă la urmă şi aceştia sunt oameni, şi poate exact cuvintele urâte pe care le pot arunca undeva sunt modul lor de a-şi găsi o supapă, care să îi ajute să meargă mai departe, măcar încă o zi.

Articolul de azi doreşte să răspundă acelor critici care vin cu contra-exemple la argumentația mea, contraexemple care foarte probabil sunt reale şi care nu doar par să infirme ceea ce încerc eu să explic, ci chiar să tragă un semnal de alarmă asupra faptului că eu (şi, prin extensie, noi psihologii) tindem să exagerăm lucrurile.

Persoanelor care îmi scriu asta nu le pot răspunde decȃt că da, este extrem de posibil ca ceea ce dânșii prezintă să fie adevărat. Dacă s-au confruntat cu situaţii descrise de mine ca negative dar nu au suferit efectele pe care le-am prezentat eu ca posibile, atunci îi felicit. Dar … asta nu înseamnă că experienţa particulară a unei persoane infirmă caracterul de generalitate al unei tendinţe psihologice. De fapt am dedicat la un moment dat un întreg articol explicării faptului că legile psihologice au mai multe caracteristici, printre care şi aceea că se manifestă ca tendinţă, şi că între cauză şi efect – în situaţii cu componentă psihologică – se interpune voința umană. Cu alte cuvinte, spre deosebire de legile fizicii sau matematicii, în care un caz de neaplicare infirmă legea în ansamblu, în psihologie faptul că sigur cineva cunoaşte un exemplu unde legea nu se aplică nu înseamnă ca nu tinde să se aplice multor oameni, în multe situaţii.

Deci da, şi cei care fac comentarii critice, pentru că au contraexemple, au dreptate în cazul lor particular, dar şi ceea ce spun psihologii este adevărat, pentru un număr mare de cazuri, deşi niciodată pentru toate.

De ce se petrec aşa lucrurile? Datorită unei caracteristici psihologice numită rezilienţă. Există generaţii întregi care au fost expuse unor condiţii externe adverse, stresante: că au fost cei care au trecut prin războaie, că a fost „generaţia cu cheia de gât” din vremurile comuniste, că au fost populații expuse la calamități naturale sau la sărăcie extremă, în final oamenii au ieşit din aceste evenimente diferit; unii extrem de loviţi, traumatizaţi, alţii părând să fi profitat de aceste vicisitudini pentru a se întări, pentru a deveni mai puternici. Tot aşa, anumite modele de educaţie parentală au fost aplicate unui număr mare de copii, dar aceştia au crescut diferit ca adulţi. Pentru că fiecare individ are o anumită reziliența.

Înainte de a merge mai departe cu explicarea a ce este reziliența, vreau să închei discuţia asupra excepțiilor. Dacă reziliența este cea care decide cum va traversa o persoană unele condiţii vitrege, de ce ne mai dăm de ceasul morții noi, psihologii, să descriem fenomenele dăunătoare? Ei bine, pentru că a încerca să ocolim unele gȃnduri, emoţii şi comportamente greşite reduce din capul locului nivelul de stres, deci o persoană va face faţă mai bine dacă are de la început condiţii mai bune. Pe de altă parte nici cei care au avut un „start prost” nu sunt fără speranţă, pentru că ei pot avea sau îşi pot dezvolta rezilienţă.

Dar ce este de fapt reziliența? O definiție este că reziliența este procesul de adaptare la adversități, traume, tragedii, amenințări sau surse semnificative de stres [1]. Definiția este foarte restrânsă şi probabil nu acoperă toată complexitatea conceptului, dar, foarte simplist, reziliența explică de ce două persoane supuse acelorași condiţii negative pot sa le traverseze diferit şi să se dezvolte diferit. Unele persoane le vor resimţi dramatic, iar efectele adverse sunt de multe ori cele pe care le găsim în cărţile de psihologie, în timp ce altele se pot adapta flexibil la împrejurări, ba chiar le pot folosi ca motor de creştere.

Iată că reziliența se dovedeşte a fi „arma ascunsă”, „factorul surpriză” de care unele persoane se pot folosi pentru a trece cu bine prin experienţe neplăcute, fie că este vorba de stres cronic fie de evenimente de stres major. Deci ar merita să ne aplecăm ceva mai atent asupra ei.

Printre factorii care prezic dezvoltarea rezilienţei, psihologii menționează coeficientul de inteligenţă, nivelul de educaţie, cadrul parental suportiv sau existenţa altor relaţii sociale apropiate suportive, o reţea de suport social bine dezvoltată, un mediu şcolar favorizant, existenţa unei comunităţi închegate şi prezenţa unor modele culturale sănătoase. In plus, stima de sine ridicată şi prezenţa unei puternice motivații de a reuşi în viaţă sunt factori care stau la baza construcției rezilienţei.

Mai mult decȃt atȃt, deşi factorii enumerați mai sus sunt doar parţial dependenți de persoană în sine, unii ţinȃnd de factori exteriori, este de reţinut că reziliența nu este un dat, ceva cu care te naști sau nu, ci un proces, cu alte cuvinte se construieşte. Unii o construiesc instinctiv, în timp ce poate alte persoane au nevoie să se aștearnă voit pe drumul dobândirii rezilienţei.

Deci, cum se poate obţine sau crește reziliența? Din fericire sunt destule căi de a o face – nici una nu este utilă complet singură, dar folosirea mai multora cu siguranţă va duce la reuşită.

Prima cale este învăţarea. Orice proces de învăţare, că este de tip studiu şcolar, sau învăţare din practică, sau învățare autodidactă, din cărţi sau alte materiale, duce la achiziţia de competenţe utile în situaţii dificile. In plus duce la întărirea stimei de sine şi la dezvoltarea ideii legate de existenţa unui scop şi drum în viaţă, factori care „hrănesc” şi ei reziliența.

Crearea unei rețele sociale semnificative, care să susţină persoana în caz de dificultăţi este un al doilea factor important. Că această reţea e disponibilă din mediul familial sau este căutată în afara familiei (prieteni, colegi) este mai puţin important, important este să învăţăm să investim în omeni, să îi alegem pe cei de încredere şi să fim şi noi persoane pe care alţii se pot baza în caz de nevoie. Viziunea îngustă de tipul „mă descurc singur, nu am nevoie de nimeni şi nu am de ce să mă încurc oferind ceva altora” ne lasă izolaţi şi asta nu este deloc ceva constructiv.

Cultivarea unui sistem de valori personale închegat şi alinierea acţiunilor cu acest sistem de valori este un suport pentru rezilienţă. Poate că uneori calea uşoară este cea care implică oarecare compromisuri de la valorile proprii, dar pe termen lung aceasta minează încrederea în sine a persoanei şi deci şi reziliența.

A încerca să aducem o contribuţie personală la bunul mers al lucrurilor, acolo unde ne aflăm, în măsura în care acest lucru este posibil, ne dă sensul vieţii proprii, ne ajută să ne simţim în contact atȃt cu noi înşine cȃt şi cu universul înconjurător. Chiar dacă aceste contribuții par mici, nu uitați că fiecare cărămidă este parte integrantă a unei construcții şi că orice drum, cȃt de anevoios, este în final o înșiruire de paşi, unul după altul.

În sfȃrşit, capacitatea de a discerne între ceea ce stă sub controlul nostru şi ceea ce este exterior nouă, şi imposibil de influențat, discerne reziliența de obsesia controlului. Avem să nu uităm niciodată că putem avea control asupra gȃndurilor, emoţiilor si comportamentelor proprii, dar nu asupra evenimentelor externe – iar una din marile înțelepciuni ale vieţii este să învăţăm să le deosebim.

Un cuvânt de final: să nu înțelegeți că dacă o persoană are rezilienţă, atunci acesteia nu i se întămplă nimic rău. Stresul sau evenimentele nefericite pot lovi pe oricine, cu diferenţa că cei care au reziliență după ce sunt loviţi se ridică de la pământ şi merg mai departe, în timp ce lipsa rezilienţei conduce la reacţii de tip furie şi frustrare, în anumite cazuri, sau traumă şi disperare, în alte cazuri.

Southwick, S. M., Bonanno, G. A., Masten, A. S., Panter-Brick, C., & Yehuda, R. (2014). Resilience definitions, theory, and challenges: interdisciplinary perspectives. European Journal of Psychotraumatology, 5(1). https://doi.org/10.3402/ejpt.v5.25338

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp