Despre rănile copilului interior şi vindecarea lor: rana umilinţei

Foto: Berit Kessler / Panthermedia / Profimedia

Articolul de azi este dedicat unei alte răni a copilului interior, rană pe care o poartă cu sine și care influenţează în mare măsură universul interior al adultului [1]. Dacă anterior am vorbit de rana respingerii şi rana abandonului, acum vom vorbi despre un alt tip de lovitură pe care o poate primi copilul în primii ani de viaţă: umilinţa.

Copilăria mică este perioada cȃnd se învaţă extrem de multe lucruri legate de funcţionarea socială: de la a mȃnca singur, pȃnă la a se îmbrăca sau a-şi controla funcţiile corporale. Evident că nici un copil nu reuşeşte să le realizeze „din prima”: de fapt este vorba de un proces de învăţare care implică destule dificultăţi şi care nu este niciodată liniar.

Uneori însa părintii nu înteleg asta şi – de multe ori în dorinţa de a stimula copilul – îl dojenesc cu vorbe aspre sau îl ironizează atunci cȃnd pare să nu facă ceea ce cred ei că ar trebui să facă. Poate că a avut un moment cȃnd nu s-a cerut la oliţă la timp, sau poate că s-a îmbrăcat cu hainele pe dos. În loc să înțeleagă că accidente se mai întâmplă şi că greşelile sunt fireşti, părinţii pot să tabere asupra copilului cu dojeni aspre, să îi spună că s-a fâcut de rȃs sau pur şi simplu să îl persifleze. Alteori nici măcar nu e vorba de ceva ce a făcut copilul: poate că părinţii amintesc dezamăgiţi sau ironici de un element legat de fizicul copilului: că e prea gras, că e prea slab, că se bȃlbȃie, că este urȃt, că are nasul strȃmb sau picioarele în X şi aşa mai departe.

Cum copilul încă nu este suficient de bine dezvoltat pentru a întelege că dojenile acestea au legătură cu oboseala au exasperarea părinţilor, le internalizează ca fiind vini ce îi aparţin exclusiv lui. Copilul capătă impresia că este cumva mai puțin bun şi mai ales că acest deficit este unul de ansamblu, cu alte cuvinte nu este vorba de un comportament pe care nu l-a învățat încă, ci de o incapacitate generală a copilului de a fi „suficient de”. Cu alte cuvinte se instalează rușinea, sentiment de inadecvare de ansamblu, care nu poate fi corectat prin învățare și care este de pedepsit. Dacă umilirea se leagă de aspecte fizice, atunci cu atât mai mult copilul este convins că acesta îl descalifică pe vecie de la a fi iubit, acceptat, valoros.

Acest copil crește şi devine un adult umilit şi care continuă să se umilească pe sine însuși, să-i fie rușine că există. De multe ori încearcă să se „ascundă” de existenţă în mod simbolic, în spatele unui strat protector de grăsime – rana umilinţei aduce de multe ori cu sine obezitate, care la rȃndul ei se adaugă la lista motivelor de inadecvare: în loc să se vindece, adultul continuă să se învinovățească şi se simte şi mai ruşinat de sine. Pentru a fi acceptați de ceilalţi, încearcă să se facă utili, uneori mergȃnd cu această nevoie de a-i servi pe ceilalti pȃnă la a-i invalida pe cei din jur. De multe ori o mamă care suferă de rana umilinței devine supra-protectoare şi sufocantă pentru copil, pe care îl servește în toate modurile posibile, iar copilul devine un inadaptat pentru că nu a fost vreodată lăsat să facă şi singur ceva.

Cea mai mare piedică în calea adultului care poartă cu sine rana umilinței este el însuşi: el însuşi, de fapt copilul interior nu îl lasă să se valorizeze, să se bucure, să se respecte pe sine. Dar un adult poate privi la sine şi obiectiv şi să caute dovezi în sprijinul ideii cu care a crescut, şi anume aceea că ar fi inferior celor din jur. Poate să privească la ce ştie, ce poate, ce a realizat, şi să îşi dea seama că inferioritatea copilului rănit cu rana umilinței nu se justifică.

Adultul poate privi înapoi, poate găsi acele momente din copilărie cȃnd s-a simţit neînsemnat şi umilit şi poate înțelege că nu este vorba despre el însuşi, ci despre o abordare complet greşită. Poate înţelege că fiecare om este un univers complex: că poate anumite lucruri sunt (sau au fost) mai puţin bune, dar că asta nu umbrește tot restul calităților personale. În loc de a încerca să se diminueze pe sine în continuare, ar avea să se afirme, să se desprindă de complexe şi să îşi pună în valoare calităţile. Să îndrăznească să se accepte pe sine, să se valorizeze, dar să și pună lucrurile în perspectivă, să vadă cȃt de puţină relevanţă au defectele sau greșelile din copilărie asupra vieții actuale, asupra capacităţilor prezente, şi să se concentreze pe ce are bun şi valoros, pentru că acestea sunt lucruri de arătat semenilor, în loc de a se ascunde cu umilință.

1. Bourbeau, L. (2000). Les 5 blessures qui empêchent d’être soi-même: rejet, abandon, humiliation, trahison, injustice. Les Éditions ETC inc..

Articol publicat anterior pe blogul autoarei 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp