Richard, Inimă de Actor: „Ce mă deranjează la țara asta? Cloaca de mincinoși, parveniți și borfași rămași din regimul comunist, care au distrus șansa țării ăsteia de a-și reveni dintr-un coșmar”

foto: Adi Bulboacă

Richard Bovnoczki este unul dintre cei mai apreciați actori români ai ultimilor ani și e suficient să încerci să îi pronunți numele, ca să ți se pară că e special.

Dar, dacă îl vezi jucând la teatru, vei afla ce îl face cu adevărat nu să pară, ci să fie special.

Este de ajuns să ai ocazia de a merge la un spectacol în care joacă el, pentru ca apoi, când îi vezi numele pe un afiș, să spui: „ah, joacă Richard, hai să mergem, cred că e bun”. Dar nu este, nici pe departe, genul de actor popular care să joace în același stil toate rolurile. Din contră, acceptă și interpretează roluri complet diferite, pentru a-și extinde cât mai mult orizonturile și a trăi zeci de vieți diferite într-una singură. Și pentru că, spunem noi, poate!

Pentru că numele său este atât de greu de pronunțat, toată lumea îi spune doar Richard și probabil așa va rămâne și în istoria actorilor români: Richard!

În prezent, joacă în nu mai puțin de 18 spectacole! Și îl mai puteți vedea și într-un rol special, pe marile ecrane, în filmul Cardinalul, regizat de Nicolae Mărgineanu.

Dar devine cu adevărat fascinant atunci când ne arată puțin și din omul Richard, așa cum a făcut-o în acest interviu acordat pentru Cultura la dubă. Este o ocazie specială și pentru noi, dar și pentru el, fiindcă, spune el, a acordat până acum doar două-trei interviuri.

Nu este genul de actor care să vrea să se promoveze, iar pe Facebook nu postează despre el, ci despre alții.

Urmărește cu interes ce se întâmplă în societatea civilă și speră cu ardoare ca România să scape de tarele comunismului. Încearcă să lase viața să respire prin el și adună toate aspectele ei „într-un dialog” cu Dumnezeu.

Richard, spune-ne, te rog, cum s-a născut pasiunea ta pentru actorie și cum ai ajuns să practici această artă?

Mai degrabă – când am descoperit pasiunea pentru actorie. Cred că o aveam din naștere. Adică nu cred, sunt sigur. Din copilărie îmi plăcea și mă regăseam în joaca de a interpreta. De a reda jocul actorilor pe care-i vedeam în filme.

La serbările de la gradiniță și de la școală aveam monoloage, poezii, dansuri și îmi făceau mare plăcere. Deci, nu m-a îndrumat o anumită pasiune, căci nu eram atât de conștient că aș dori să fac asta, ci mai degrabă am avut șansa de a ajunge acolo unde trebuia să ajung și asta a facut să apară și pasiunea. Mai exact, primul contact, care a fost și cel decisiv, cu cursul de actorie. Asta s-a întâmplat în cadrul facultății Ecologice, secția Music Hall, la care am dat admitere pentru a-mi îmbunătăți cunoștințele muzicale și în niciun caz pentru actorie.

Muzica a fost puntea spre actorie. La Music Hall am avut primul contact cu actoria și chiar de atunci, pentru prima oară m-am regăsit în ceea ce fac. Primii pași anemici făcuți pe acest teren uman, pe care semeni viață prin gandurile, emoțiile energia și dăruirea ta, m-au făcut să-mi doresc din ce în ce mai mult să fac asta. Actoria. Acolo a fost începutul.

Lista șanselor și a întâlnirilor care au o semnificație majoră în formarea mea profesională și umană e lungă și evident continuă si azi.

„Alternez prioritățile între viața de famile, actorie, timpul doar cu mine, administrativ, social și pe toate le cuprind într-un dialog cu Tatăl nostru.”

Au fost momente când ai vrut să renunți și să faci cu totul altceva?

Am avut 2-3 momente de acest fel, dar au fost de scurtă durată și nu am avut timp să mă gândesc serios ce aș dori să fac. Un fel de mini crize. Dar dacă aș înceta cu această chemare, vocație, probabil m-aș îndrepta spre oamenii nevoiași: săraci, bolnvai, copii, bătrâni.

Care crezi că este cea mai frumoasă parte a profesiei de actor?

Căutarea și înfruntarea necunoscutului, tainicului și inepuizabilului. E o căutare a omului, pentru om, în om! Și ce se descoperă în această călătorie creează universuri.

Și mai e ceva esențial pentru mine: curajul de a pătrunde în spectacolul pe care-l joci în seara respectivă, uitând tot ce știi, tot ce-ai repetat și născând cele asimilate la repetiții prin raportarea concretă la ce ți se întâmplă atunci pe scenă, înfruptându-te cu dârjenie din datele personajului tău, din ce fac colegii, din situație, din spațiu, din public și astfel reconstruiești fiecare spectacol în care joci.

Vorbesc de un fel de-a exista pe scenă către care aspir. O ștafetă! Ceva din care am gustat, care te consumă mult, dar care te împlinește.

Am și experiența serilor în care joc lamentabil. Uneori oboseala acumulată mă imobilizează în așa hal, încât nimic nu mai funcționează în mine. Capacitatea de concentrare e pa! și atunci ai parte de o semi-anarhie în tine. E o senzație stranie ca și cum totul trece pe lângă tine. Vorbele tale și ale colegilor îți par goale și de fapt totul e gol în tine și în jurul tău.

Bordul de comandă fumegă. Momente groaznice! Spectacolul din punctul publicului de vedere este unul care a convins și a plăcut, tu, însă cunoști coșmarul prin care ai trecut.

Richard Bovnoczki în Before breakfast, la Unteatru

Foto: Adi Bulboacă

„Toate sunt spectacole care mă consumă și mă împlinesc în același timp și ăsta e un lucru minunat.”

Dar cea mai rea?

Poate pericolul de a pierde câte un pic din tine. Și ca să evit asta, încerc să las viața să respire în mine, cu toate ale ei, mai ales în activitatea mea profesională.

Alternez prioritățile între viața de famile, actorie, timpul doar cu mine, social și pe toate le cuprind într-un dialog cu Tatăl nostru. Acord atenție prezenței mele acolo unde mă aflu, cu cine mă aflu și asta are o lucrare bună. Mă odihnește sufletește.

În câte spectacole joci acum? Dintre ele, e vreunul care reprezintă ceva special pentru tine?

Joc în 18 spectacole: 9 la Unteatru, 6 la TNB, 1 la Bulandra, 1 la ARCUB și 1 la Teatrul ,,Maria Filotti” din Brăila.

Toate sunt spectacole care mă consumă și mă împlinesc în același timp și ăsta e un lucru minunat. Nu am vreun spectacol pe care să-l consider mai… Fiecare are un aport important asupra mea fie datorită textului, fie colegilor actori cu care lucrez, fie regizorului, fie tuturor lucrurilor la un loc.

„Imaginația este o parte esențială a vieții de zi cu zi de care, sunt sigur, majoritatea uităm si ăsta ar fi un motiv principal al oboselii noastre permanente.”

Cât de departe crezi ca ar trebui să meargă un actor atunci când interpretează un rol? De exemplu, în spectacolul Before Breakfast, te-am văzut când te-ai lovit foarte tare cu capul de o masă. De ce e important să fi real în astel de momente?

Realismul scenic nu trebuie să redea realul, ci să-l sugereze și prin sugestie devine adevăr scenic. Veridic!

Adevărul scenic în contextul teatral și poate nu numai, e mai bogat, mai fascinant, mai patrunzător și mai eliberator decât o redare realistă a unui fapt, gest, a unei stări chiar. Sugestia permite imaginației noastre să conlucreze și imaginația ne ajută să depășim perceperea unui real imediat, constrângător.

Imaginația este o parte esențială a vieții de zi cu zi de care, sunt sigur, majoritatea uităm si ăsta ar fi un motiv principal al oboselii noastre permanente. Iar pentru artă, imaginația este oxigenul. Mai exact, imaginația este pulsul și hrana vieții. E adevărat, ea, poate fi distructivă sau constructivă.

E important cu ce ne hrănim imaginația ca să nu devină o imaginație bolnavă, uneori patologică.

Revin, sugestia permite joaca în interpretare, o doză de detașare și aici poate să apară și comentariul.

Cu interpretarea rolului merg atât de departe până unde-mi permit rezistența fizică și psihică, imaginația, echilibrul și controlul interior.

Aș mai spune că sugestia permite controlul sănătos al situațiilor grele de interpretare. De exemplu: situația extremă a lui Othello, care o ucide pe Desdemona, după agonia geloziei indusă de Iago. Actorul trebuie să convingă prin joc veridicitatea unei situații extremă, urmând să acționeze la limita nebuniei, când judecata este în beznă.

Jucând realist asemenea situații, din cauza capacității actorului de a se transpune în datele și problemele personajului, există riscul să dispară granița între actor și personaj și situația din piesă devine reală pentru actor în momentul acela și… trezirea la realitate poate să fie tragică, iar spectacolul devine unul de unică reprezentație.

Acesta este un exemplu cu o situație extremă, mai des folosit pentru colegii care uită de doza de luciditate necesară artei interpretative.

Strict legat de momentul din ,,Before breakfast” – e un truc. Momentul trebuie să fie veridic, că eu dau cu capul de masă. Îți pot face o succesiune de alunecări, împiedicări, căderi care să se finalizeze într-o lovitură groaznică cu capul de masă, dar de lovit nu am să mă lovesc, deși tu asta vei observa, că m-am lovit rău.

Acest truc poate să dea și rateuri și atunci păcăleala se observă. Contează mult viteza execuției și unghiul. La „Before…” mi s-a întâmplat să pierd efectul primului impact cu masa, care e cel important, și atunci la vedere lovesc masa cu măsură, fără să mă accidentez.

Richard Bovnoczki în Before breakfast, la Unteatru

Foto: Adi Bulboacă

„Unteatru este ușa la care nu bat și nu sun, am și eu cheile!”

Ca spectator, mergi la teatru?

Da, merg la spectacole și-mi place să fiu spectator. La început am emoții pentru cei de pe scenă, probabil empatie, dar dacă spectacolul e bun, reușește să mă scoată din postura de profesionist, de analist, și mă las uitat în ce se întâmplă pe scenă și rămân cu o bucurie în suflet. E minunat.

Cum ți se pare calitatea spectacolelor?

Ca în orice domeniu, lucrurile de calitate trebuie căutate și, după ce le găsești, să ții aproape de ele. De cei care le-au produs.

Apropo de asta, ce înseamnă pentru tine teatrul independent „Unteatru”?

Ușa la care nu bat și nu sun, am și eu cheile! Un loc în care calitatea și bucuria de a face te conving și te reinvită să vii la spectacole, concerte, teatru pentru copii și să vezi teatru în adevăratul sens al cuvântul, să vezi artă.

Uite, fac și eu, cu ocazia asta, un apel de susținere: După NOUĂ ani frumoși, dar grei, poate Ministerul Culturii ori vreun sponsor vor acorda timp să înțeleagă de ce acest fenomen numit Unteatru are premisele unei întâmplări istorice, face parte din cultura românească și are nevoie de o susținere serioasă și firească!

Teatrul Unteatru trăiește dintotdeauna pe perfuzii, însă în ultimii ani inima îi bate din ce în ce mai greu, rolul aparatelor de întreținere a vieții lui e depășit. Până la o stabilitate mai clară, donațiile de sânge sunt vitale.

Richard Bovnoczki în The Sunset limited, la Unteatru

Foto: Adi Bulboacă

Cum ai descrie experiența avută în pregătirea spectacolului de la TNB, Pădurea Spânzuraților?

O experiență extraordinară cu o echipă extreordinară! I-aș înșira pe toți, de dragi ce imi sunt, dar mai bine fac o invitație la spectacol să îi vedeți pe scenă. Să ne vedeți! Minunați!

Cu Radu Afrim, mi-am dorit să lucrez. Știam că are un univers aparte, sensibil, coerent și bine articulat și multe din spectacolele lui m-au emoționat. Și ăsta e un aspect important pentru mine. Emoția.

După a treia zi de lecturare, (de obicei se stă și o lună la lecturi), Radu ne-a ridicat de pe scaune și a început să ne poziționeze în spațiu, pentru că depindea mult de vizual în acest concept și avea nevoie să vadă vorbele alea în spațiu. Avea în cap totul, auzea și vedea universul pe care voia să-l compună. Este un regizor care provoacă actorul și care depinde de propunerea acestuia în vederea unui lucru bun.

În acest spectacol interacționez 98% doar cu Alexandru Potocean, care a făcut un rol lăudabil. Toți s-au autodepăsit și au făcut o treabă minunată. Radu a văzut doar prima reprezentație cu publicul, după care a trebuit să plece din București. L-a revăzut abia acum la FNT, după aproape un an. A fost un sentiment plăcut să-l vezi mulțumit și bucuros că spectacolul s-a păstrat bine, ba chiar a crescut. O fu cool!

Ai fost nevoit să accepți roluri care nu îți plăceau, dar ai făcut-o fiindcă aveai nevoie de bani?

In anul 2000, când a fost lansata prima încercare de sitcom, „Clanul Popeștilor”, am fost ales în distribuția de bază. Am fost văzut într-un rol de absolvire, un copil mai tont, dar simpatic și regizorul sitcom-ului mi-a cerut să fac identic rolul pe care l-am făcut în spectacolul de absolvire. Din start nu mi-a plăcut ideea.

Am acceptat crezând că am să pot să fac altceva mai bun. N-am putut. Nu am acceptat datorită banilor, ci dorinței de a juca. Așa că am jucat prostioara aia și am luat și bani. Cam atât. În rest, m-am ferit.

Ce îți place să citești?

Când apuc să citesc. Tu mai apuci? Când reușesc, totuși, atunci citesc teatru, beletristică, biografii, cărți duhovnicești.

Crezi că artiștii au și rolul de a fi implicați din punct de vedere civic? De exemplu, crezi ca un actor ar trebui să se folosească de popularitatea sa pentru a transmite mesaje publicului, care nu au legătură cu scena, ci cu viața socială, politică?

Da! Fiind cetățean al acestei țări, da! Ca tată e foarte important să fiu prezent în viața familiei mele, ca fiu al părinților mei e important să mă interesez de ei, ce mai fac, să-i vizitez, să-i sun etc.

Faptul că sunt actor, nu mă exonerează de celălalte nevoi, roluri. Tudor Chirilă, Mihai Călin, Marius Manole, Ovidiu Mihăiță, Ada Milea, Oana Pellea, Anca Hanu și toți care sunt implicați social, s-ar fi implicat și dacă erau în alte domenii, doar că atunci nu erau vizibili. Nu e o reclamă pentru ei, mulți îi blamează.

Ce te deranjează cel mai tare la țara noastră?

Cloaca de mincinoși, parveniți și borfași rămași din regimul comunist, care au creat oportunități de viețuire și dezvoltare tuturor borfașilor, parveniților și mincinoșilor din țara și au distrus șansa țării ăsteia de a-și reveni dintr-un coșmar.

Sunt prea puțini cei care au avut puterea și capacitatea să supraviețuiească.

Dar la breasla din care faci parte, daca ai putea să schimbi ceva, ce ai schimba?

Of… Zic pas! Ar fi mult de vorbit. Începutul ar fi școala. O metodă rotundă, coerentă, care să parcurgă mai cuprinzător cele necesare pentru un tânăr care își dorește profesia de actor. Înțelegerea profundă a acestei chemări de către toți, indiferent de vârstă. Și gata, mă opresc.

Richard Bovnoczki în La Țigănci, la Unteatru

Foto: Adi Bulboacă

Dacă ai fi avut altă profesie, ai fi luat în calcul să pleci din țară?

Mi-e greu să răspund. Sunt o persoană mai spontană, depind de stimulii mai apropiați, nu prea sunt bun la planuri de viitor. Soția e specialistă în așa ceva. Mai fur de la ea.

Ce crezi despre actorii care intră în politică?

Să opteze doar pentru una din ele!

Dacă ați ajuns la finalul acestui interviu, vă recomandăm să îl vedeți pe Richard în The sunset limited, la Unteatru; în La Țigănci, tot la Unteatru, în Pădurea Spânzuraților, la TNB sau în filmul Cardinalul.

Articol preluat de pe culturaladuba.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp