Povestea Magdei, singura femeie din România care face stand-up comedy în toată Europa

De la Târgu Ocna la New York sunt 7.500 km. Magda îi umple pe toți cu râsete.

Magda Mihăilă, pe numele complet Maria Magdalena Mihăilă, are 32 de ani, este manager de comunicare la o prestigioasă asociație mondială din domeniul sănătății, dar în timpul liber face stand-up comedy în franceză, engleză, spaniolă și română, în diverse țări din Europa sau în SUA.

S-a născut la Adjud, județul Vrancea, fiind cea mai mică dintre cei 5 frați. La 2 ani s-a mutat cu părinții în satul Vârlănești, județul Bacău. A copilărit acolo până la 8 ani, când a fost luată în grijă de sora mai mare, care locuia la Târgu Ocna, pentru a putea merge la școală.

Școala și dragul de ea au adus-o pe Magda la București, la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. A studiat comunicarea și încă din studenție a început să călătorească și să-și trăiască visul de a vedea întreaga lume. A plecat cu bursa Erasmus la Lyon, apoi a lucrat în domeniul comunicării la Bruxelles.

Acum locuiește și lucrează într-un orășel cochet și bogat din Franța, la granița cu Elveția, dar profită de orice ocazie de a pleca din localitate pentru a urca pe scenă și a face oamenii să râdă.

Pentru că adevarata pasiune a Magdei este să facă stand-up comedy.

Povestea ei nu este, însă, despre stand-up, ci despre cum o fetiță care a crescut într-un sat din săraca noastră Moldova, a ajuns să cunoască lumea, iar lumea să o cunoască pe ea.

Magda, ești din Târgu Ocna. Cât de des s-au făcut glume legate de orașul tău și faptul că vii acolo?

Până să apară “perversa de pe Tg Ocna” nu prea știa multă lume de oraș, așa că se limitaseră doar la glume despre moldovence. Dar înainte de Târgu Ocna am locuit la Adjud și Vârlănești, unde cea mai mare glumă era existența mea de zi cu zi.

„Când am emigrat, am descoperit ce înseamnă “Partir c’est mourir un peu”. 

Copilăria ta a avut vreo legătură cu umorul?

Una dintre cele mai pregnante amintiri din copilăria mea e cea cu mama spunând bancuri. Oricât ar fi fost de obosită de la munca fizică la care o obliga viața la țară, când aveam musafiri, se transforma și devenea centrul atenției. Spunea glume, întâmplări amuzante din viața ei și a celor apropiați.

Unele rude veneau cu un carnețel și o rugau să le dicteze glumele ca să le poată repovesti și ei mai departe.

Magda pe un om de zăpadă, 3 ani, satul Vârlănești

Cum s-a născut dorința ta de a face stand-up comedy și ce ți-ai mai dorit să “devii” de-a lungul vieții?

Când eram foarte mică, îmi doream să fiu “deșteaptă de buruieni”, adică cineva care știe numele tuturor plantelor și utilitatea lor. Îmi venise ideea pentru că mama îmi spunea denumirile în latină atunci când o ajutam la plantat sau mergeam la cules de plante medicinale.

Apoi am trecut printr-o fază fatalistă în care îmi era frică să-mi doresc să fiu ceva anume, pentru că mi se părea că oricând se poate întâmpla un accident care îți dă planurile peste cap. Probabil mă uitam prea mult la Știrile de la ora 5. (râde)

Prima dată când am văzut un show de stand-up comedy live aveam 20 de ani și m-a intrigat fenomenul. Mi-ar fi plăcut să fac asta încă de atunci, dar am renunțat repede la gând pentru că fratele meu, care e actor, mi-a spus că e foarte greu.

Apoi a urmat un rol într-o trupă de teatru pentru expați, pe când locuiam la Bruxelles. Faptul că am primit un rol fără replici (eram asistenta reginei și trebuia să dau din evantai) m-a frustrat. Atunci am început să mă gândesc mai serios la stand-up comedy, pentru că mi-ar fi dat posibilitatea de a-mi da eu mie rolul principal, pentru care să îmi scriu singură replicile.

„Un tip din Australia, care face stand-up de foarte mulți ani, mi-a sugerat să spun, atunci când vorbesc despre familia mea din România, că sunt toți în fața gării, la cerșit.”

Magda într-un show de stand-up comedy la New York

Când ai început să faci stand-up, cu ce te ocupai în paralel?

Începutul în stand-up a coincis cu întoarcerea mea la București pentru un contract de doi ani într-o corporatie din domeniul auto.

Ce au zis colegii corporatiști când i-ai invitat la spectacolele tale?

Nu i-am invitat niciodată oficial, dar pentru că oferta de evenimente din București e destul de limitată, au aflat destul de repede, din evenimentele de pe Facebook, iar unii dintre ei au venit să mă vadă. Cei cu care împărțeam biroul nu au fost foarte surprinși, fiindcă îi făceam să râdă destul de des.

Cum ai fost primită ca femeie în această lume a stand-up-ului, dominată de bărbați?

Am început să fac stand-up în 2015, când mai erau doar alte trei fete care făceau asta în Bucuresti, în mod constant. Pe atunci, eram privite un pic ca un exponat de circ, un soi de urs pe monociclu.

Din partea publicului, am simțit că atitudinea era de “hai să vedem dacă o femeie ne poate face să râdem”, pe când atunci când urca un barbat, atitudinea era mai degrabă “hai să vedem dacă acest comediant e amuzant”.

Când am revenit pe scenă în București, în 2018, am simțit că publicul din cluburile de comedie s-a obișnuit între timp să vadă femei pe scenă, a scăpat de filtrul sexist și asteaptă glume bune și atât.

Din partea bărbaților din domeniu am primit reacții diferite, unii mi-au dat sfaturi, m-au invitat să fac parte din spectacolele lor și m-au încurajat să nu abandonez, chiar și atunci când aveam seri mai proaste. Alții mi-au spus că se râde la glumele mele doar pentru că sunt femeie, alții insinuau, atunci când urcau după mine pe scenă, că tocmai se petrecuse ceva între noi în culise. Daca n-aș fi lucrat în același timp într-o industrie dominată de barbați, probabil m-ar fi șocat, dar eram deja, din pacate, obișnuită. 

Ai numărat câte show-uri ai avut până acum? În câte limbi și în câte țări?

Când stăteam în România, urcam ori de câte ori mi se dădea ocazia, uneori de 5 ori pe săptămână. În ultimii doi ani și jumătate, de când m-am mutat în Franța, am avut peste 100 de spectacole în engleză, franceză și spaniolă, în 10 țări și pe două continente.

Ce satisfacție îți aduce un show de stand-up?

Pentru mine e cel mai egoist act de altruism. Faptul că atunci când sunt pe scenă oamenii se lasă duși de poveste și râd, îmi dă, pe de o parte, bucuria de a ști că i-am facut să uite pentru o vreme de probleme, dar îmi și crește nivelul de adrenalină și mă simt validată.

Cum ai fost primită peste hotare?

De cele mai multe ori, în public sunt expați și e o conexiune foarte rapidă între noi – din orice țara am fi, multe frustrări sunt similare. Iar felul în care am ales să le vorbesc despre România le arată o imagine sinceră, mai îndepartată de clișeele cu care au fost obișnuiți în ultimii ani, fie ele negative sau siropos de pozitive.

Cum percep străinii glumele și autoironia românească?

Nu știu dacă umorul meu e românesc. Am crescut cu seriale americane, telenovele din Mexic și bancurile, de cele mai multe ori, porcoase, spuse de mama. Poate e românesc curajul de a aborda subiecte de care altora le e teamă, curajul de a merge cu autoironia până la durere.

La mine în familie, dialogul se transforma de multe ori într-un “roast”. Mă bucur de fiecare dată când imi spune cineva, după spectacol, că a aflat ceva nou despre România sau când descoperă că, până la urmă, lumea asta e un mare sat.

Primești des sugestii de lucruri pe care ai putea să le introduci în numărul tău?

Da. Și e destul de enervant, pentru că îmi scriu singură glumele, inspirată de propriile mele întâmplări și frustrări.

Sunt mai deschisă când vine o idee din partea altui comediant cu experiență, deși am avut și surprize neplăcute. Un tip din Australia care face stand-up de foarte mulți ani mi-a sugerat să spun, atunci când vorbesc despre familia mea din România, că sunt toți în fața gării, la cerșit.

Te gândești ca la un moment dat să poți trăi doar din stand-up?

Mă gândesc la asta des, dar eu încă nu sunt pregatită pentru pachetul complet.

Până să ajungi la un nivel confortabil de succes în care singura teamă legată de ziua de mâine să fie “Oare o să pot fi amuzant?”, nu “Oare o să pot plăti chiria?” e o perioadă în care e nevoie de tot felul de compromisuri. Ori să fii plecat des de acasă, ori să urci pe scenă alături de alți artiști, care nu îți plac foarte mult, ori să faci multe spectacole neplătite sau plătite prost, până când află suficientă lume de tine.

Pe lângă asta, îmi place jobul meu și deocamdată prefer să fac stand-up cât de des pot, chiar și în concediu.

„Nu mi-e poftă de un cartof copt, mi-e poftă de mama încă în viață, care să se îngrijoreze pentru mine și să pună cartofi în cuptor când eu încă dorm, ca să fie sigură că îi am gata când mă trezesc.”

Călătorești foarte mult. Ți se face vreodată dor de țară? Dacă da, de ce anume?

Mi-e dor de oameni foarte des, unii încă sunt în România, alții au emigrat. Îmi e dor de lejeritatea comunicării, senzația aceea de îmbrățișare pe dinăuntru pe care o am cu oamenii care au făcut parte din anii mei de formare, în copilărie, liceu și facultate.

Când am emigrat, am descoperit ce înseamnă “Partir c’est mourir un peu”. De la distanță, ai revelația că oamenii în viața cărora nu mai exiști fizic își duc viața mai departe și fără tine, exact cum faci și tu. Nu suntem de neînlocuit în viața nimănui, iar legăturile pe care le păstrez cu oamenii cu care mă văd rar, le consider un privilegiu.

Uneori mi se face dor și de mâncare, dar mai degrabă de ritualul care înconjura un anumit fel de mâncare și cine eram eu când îl mâncam.

Nu mi-e poftă de un cartof copt, mi-e poftă de mama încă în viață, care să se îngrijoreze pentru mine și să pună cartofi în cuptor când eu încă dorm, ca să fie sigură că îi am gata când mă trezesc. Nu mi-e poftă de șoric, mi-e poftă de tata încă în putere, care punea deoparte bucățile alea mai subțiri pentru mine, chiar dacă asta însemna să strice o parte din producția de slănină din anul ăla.”

Unde e „acasă” pentru tine?

Pentru că am avut o copilărie atipică și de la 8 ani m-am mutat cu sora mea, iar pe părinți îi vedeam doar în vacanțe, senzatia de acasă e foarte difuză și nu o asociez cu locuri.

Acasă e oriunde mă simt în siguranță să spun ce gândesc, pot să-mi dau jos armura, știind că cineva mă va înveli cu dragoste. M-am simțit de foarte multe ori singură și înainte și după plecarea din România, dar cred că experiența de emigrant mi-a dat mai multe unelte pentru a-mi construi un acasă propriu de fiecare dată.

Magda în Franța

Cum e viața la granița dintre Franța și Elveția, cu vederea spre Alpi și printre văcuțele care arată ca în reclamele Milka?

E un loc idilic, am facut downshifting fără să am asta în plan. Merg la job cu bicicleta sau pe jos, urc mai des pe munte, pentru că e foarte aproape, merg pe plaja lacului Leman vara, ca să-mi potolesc dorul de mare. Dar, ca orice loc idilic, devine foarte repede plictisitor, așa că profit de aeroportul din Geneva și de trenurile rapide din zona destul de des, ca să ajung în locuri noi. Oriunde aș sta, rămân o călătoare.

Ce te-ar putea face să te întorci în România?

Gândul că nu e pentru totdeauna. Îmi place iluzia că pot să aleg în ce colț de lume stau și pentru cât timp, fără constrângeri. M-aș întoarce dacă aș fi implicată într-un proiect interesant, care m-ar face să explorez o parte adormită din mine. Sau dacă cineva drag ar avea nevoie de ajutorul meu, iar mutarea ar aduce o schimbare. Dar, în general, nu văd o mare diferență între a alege în viitorul apropiat să mă mut în Spania sau să mă mut în România. Ar fi o alegere bazată pe oportunitățile pe care mi le da mutarea, de a fi un om mai bun, mai fericit.

Spune-ne ceva amuzant.

O să rog fiecare cititor să închida ochii și să se gândească la viața lui sexuală. Atât.

Articol preluat de pe culturaladuba.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp