România a ajuns în paradis. Românii încă îl caută. Pe alte meleaguri

(Foto: Guliver/Getty Images)

Salariile în sectorul bugetar cresc. Zilele libere cad peste noi, înlocuind parcă lipsa ninsorilor. E firesc cumva, trebuie să avem timpul necesar pentru a cheltui. Şi cum avem bani mai mulţi, e nevoie şi de timp mai mult pentru acest sport. Pensionarii casieri la Cora nu sunt chiar cei mai rapizi angajaţi. Deci stăm mai mult la coadă, cu căruciorul plin. Nu contează, consum să fie.

Aud că vom depăşi borne istorice ale PIB-ului în 2019. Domnul Socol a depăşit de mult reclamele eMag de la tv. Dânsul performează în paginile Ziarului Financiar. Trăim, evident, cea mai bună perioadă din istoria României. Cum de nu ne dăm toţi seama de acest lucru?

Ca fost profesor al domniei sale l-aş întreba dacă majorarea salariilor nu ar trebui să fie cuplată cu dinamica productivităţii muncii. Dacă a făcut un calcul de impact al suportabilităţii de către antreprenorii români, repet români, nu mă refer la multinaţionale, a presiunilor de cost induse prin creşterea salariului minim.

Câte produse din căruciorul acela plin sunt produse local? Dacă tot vorbim de recorduri, cel înregistrat de deficitul comercial în noiembrie, de cca. 2 miliarde, subliniez numai la nivelul unei luni, nu contează? Cine, cum când îl va finanţa? Ironia istoriei este că o parte din produsele „made in Italy” sunt realizate de românii care lucrează acolo. Sau în Franţa. Sau în Spania. Sau...

Obiectivul recuperării rapide a decalajelor faţă de media Uniunii Europene sună atrăgător. Le recuperăm oare sustenabil? Cum? Cu 6,5 kilometri de autostradă inauguraţi după zeci de ani de când a fost făcut proiectul acesteia? Cu spitale în care te duci cu o boală şi pleci cu trei? Cu o capitală fără o şosea de centură, cu medaliile de bronz în clasamentul traficului cel mai aglomerat de pe glob şi fără o sală decentă de sport? Pot fi recuperate, cu alte cuvinte, durabil, decalajele fără investiţii?

Economia mondială este în faza de creştere. Cu foarte puţine excepţii. În acest timp o ţară se încăpăţânează să îşi majoreze accelerat deficitele. Maşina de zgomot ne spune că stăm bine şi din acest punct de vedere. Avem deficite sub media UE, e loc de îndatorare. Parcă văd aportorii străini de capital în momentul în care viitoarea criză va lovi cât de liniştiţi vor fi în privinţa României. Ponderea datoriei publice în PIB este printre cele mai mici, de ce să îşi facă griji deci? Efectul de contagiune nu există... Nu încape în modelul „wageleadgrowth”.

Ceea ce e important este că România a ajuns în paradis. Aici nu încape niciun dubiu. Moneda locală a atins paritatea cu euro. Informaţia a fost anunţată în aceste zile chiar de către premier. Mult trâmbiţatul fond de investiţii va fi de 10 miliarde. Lei. Sau euro. Nu contează.

Un singur lucru nu iese în toată caricatura asta economico-financiară-fantastică. Românii se încăpăţânează să emigreze. Treaba lor. Poate au aversiune la paradis.