Cantitate şi calitate în învăţământul superior din România. Câteva consideraţii

(Foto: Inquam Photos)

Rândurile de faţă sunt efectul unei lovituri sub centură primite zilele acestea, în plină perioadă de admitere, de universitatea la care lucrez, lider detaşat al învăţământului superior economic din România. Menţionez însă că punctul de vedere exprimat este exclusiv în nume propriu, neangajând sub nici o formă instituţia în cauză.

Mărturisesc din capul locului că am şovăit îndelung la cuvântul pe care să îl pun între cei doi termeni: cantitate şi respectiv cantitate. Am ales conjuncţia de legătură până la urmă, pentru a-i pune pe acelaşi plan. Deşi m-a tentat şi excluderea unuia dintre ei...

Există numeroase studii cu privire la starea şi dinamica învăţâmântului superior din România. Curtea de Conturi, Consiliul Naţional de Finanţare a Învăţământului Superior, entităţi non-guvernamentale şi clasamente internaţionale radiografiază periodic parametrii preponderent de ordin calitativ.

Nu voi începe însă cu aceştia, ci cu cei cantitativi. De ce? Pentru că, în opinia mea, aceştia îi influenţează în bună măsură pe calitativi. Nu voi abuza de cifre dar e nevoie de câteva pentru a ilustra contracţia dramatică a „pieţei potenţiale” reprezentată de numărul anual al abolvenţilor de bacalaureat. În 2009 au absolvit bacalaureatul cca. 205.000 persoane, iar în 2017 mai puţin de jumătate – 102.000 persoane, potrivit Consiliului Naţional de Prognoză şi Statistică a Învăţământului Superior. Este o reducere majoră într-o perioadă istorică scurtă. Demografia şi migraţia constituie cauzele fundamentale ale acestei involuţii. Urmează promovabilitatea examenului de bacalaureat, factor ce a fluctuat în unii ani semnificativ, stabilizându-se în ultima perioadă la un procent de 70%. În anul universitar 2017-2018 capacitatea totală de şcolarizare a universităţilor din România a fost de 170.000 de studenţi pentru anul 1 de licenţă. Aşadar, un excedent de ofertă educaţională de 70% comparativ cu cererea potenţială anuală. În fine, ultimele cifre pe care le consider relevante pentru cititor: dacă în anul 2008 România înregistra cca. 890.000 de studenţi (480.000 la universităţi de stat şi 410.000 la cele private), în 2016 numărul total a fost de 405.000 (350.000 la universităţile de stat şi numai 55.000 la cele private). O reducere de peste 50% care a măturat practic învăţământul privat superior din România şi a accentuat concurenţa.

Din păcate implozia cantitativă a pieţei este însoţită şi de degradarea continuă a parametrilor calitativi din amonte, respectiv din învăţământul primar şi secundar. O şcoală în care la catedră se află suplinitori în bună parte nu are cum să genereze constant calitate. O societate în care familia se destramă sub ciocanul emigraţiei, iar sistemul de valori inoculat la vârste fragede are în vârful său „scrollingul” pe facebook şi exemple de incultură crasă promovate în prime time de actorii politici nu are cum să determine calitate. Luaţi orice clasament PISA şi vedeţi „performanţele” elevilor români. Ultimul loc în clasamentul european. E vorba de zecile de mii de elevi, nu de vitrina în care se află doar câteva zeci de medaliaţi la olimpiade internaţionale. Cultura superficialităţii a inundat învăţământul primar şi secundar propagându-se evident şi la nivelul celui superior prin intermediul candidatului „format” până la vârsta de 18 ani. Vă recomand un simplu experiment: urmăriţi cu atenţie când vă aflaţi într-un mijloc de transport în comun câtă atenţie captează pe un posesor de telefon mobil un text pe ecran comparativ cu o fotografie postată pe un site de socializare.

În termeni strategici însă puterea de negociere a candidatului la admiterea la facultate a crescut direct proporţional cu diminuarea numărului de absolvenţi de bacalaureat. Gradul acerb de concurenţă dintre universităţi este desigur în beneficiul „clientului”. Puţine instituţii de învăţământ superior mai au examen de admitere. Nu îşi permit căci riscă să îşi vadă erodată instantaneu cota de piaţă şi să suporte dificultăţi financiare imediate.

Concurenţa prin cantitate este încurajată explicit de modul de finanţare a universităţilor în România, centrat pe numărul de studenţi echivalenţi.

Nu mă voi eschiva să nu recunosc că o parte din vină o au însăşi universităţile câtă vreme multe dintre ele sunt prizoniere unui gigantism născut în vremurile de glorie. Când ai mii de cadre didactice şi personal didactic auxiliar şi nedidactic eşti dependent în mod logic economic în primul rând de cantitate. Pentru a atinge pragul minim de rentabilitate şi echilibru financiar.

A arunca însă vina exclusiv pe învăţământul superior este departe de adevăr. Cu atât mai puţin pe acele universităţi care au reuşit să figureze în clasamente internaţionale de prestigiu.

Personal sunt convins că se poate îmbunătăţi calitatea educaţiei în învăţământul superior românesc dar inputul iniţial se află în altă parte. În familie şi grădiniţă. După care trebuie propagat la celelalte nivele educaţionale. Inclusiv prin regândirea modului de finanţare şi prin restructurarea universităţilor. Decimarea numerică a poporului român lasă urme adânci şi aici. Afectând inclusiv calitatea educaţiei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp