România are o strategie industrială cu mai multe semne de întrebare decât răspunsuri pentru a face față provocărilor viitorului

Foto: YAY Media AS / Alamy / Alamy / Profimedia

România este obligată să respecte obiectivele UE privind utilizarea combustibililor regenerabili de origine nebiologică (RFNBO, care includ hidrogenul regenerabil (verde) și combustibilii electrici) în producția industrială. Până în 2030, 42% din consumul industrial de hidrogen trebuie să fie acoperit de RFNBO, ajungând la 65% până în 2035. 

Cele mai promițătoare utilizări industriale ale hidrogenului sunt ca materie primă în producția de produse chimice și amoniac, ca agent de reducere a minereului de fier în producția de oțel verde bazată pe procesul DRI (Direct Reduction of Iron) și, într-o mai mică măsură, ca și combustibil pentru producerea de căldură industrială la temperaturi înalte.

Până în 2050, cererea de hidrogen în aceste cazuri de utilizare ar putea fi cuprinsă între 187.000 și 393.000 de tone pe an, conform a două modele diferite. Utilizarea hidrogenului în producția de oțel poate permite cele mai mari reduceri de emisii pe tonă, iar Liberty Galați intenționează deja să utilizeze hidrogen din surse regenerabile în viitorul său proces de producție a oțelului. De asemenea, hidrogenul regenerabil ar putea genera noi oportunități de afaceri pentru sectorul chimic din România, ca viitor furnizor de hidrogen pentru industrie și alte sectoare, cum ar fi cel al transporturilor.

Hidrogenul folosit ca un combustibil industrial se confruntă cu mai multe provocări în România

În primul rând, creșterea necesară a producției de hidrogen din surse regenerabile este uriașă: în proiectul său de strategie privind hidrogenul, guvernul român estimează că, până în 2030, consumul industrial de hidrogen din surse regenerabile va ajunge la 80.000 de tone. În 2021, producția de hidrogen prin electroliză din România s-a ridicat la doar 2.938 de tone. Aceste proiecții sunt, de asemenea, susceptibile de a fi subestimări semnificative:

Din aceste 80.000 de tone, se estimează că 23.700 vor fi utilizate în producția de oțel pe bază de DRI la Liberty Galați, abia suficiente pentru producția anuală de 0,5 Mt de oțel, în comparație cu ambiția Liberty de a produce 4,1 Mt anual până în 2030. Astfel de deficiențe trebuie abordate de urgență în cadrul revizuirii Strategiei privind hidrogenul.

În al doilea rând, vor fi necesare investiții semnificative în energia electrică din surse regenerabile pentru producția de hidrogen, care se vor confrunta cu aceleași provocări ca și cele prezentate la capitolul electrificarea directă și energia electrică din surse regenerabile.

Dacă industria existentă din România trebuie să acopere 42% din cererea de hidrogen din RFNBO până în 2030, acest lucru ar putea necesita până la 1,6 GW de energie regenerabilă suplimentară (prin comparație, la sfârșitul anului 2022, România avea instalată o capacitate totală de energie regenerabilă de 4,4 GW).

În al treilea rând, costurile unui lanț de aprovizionare cu hidrogen industrial sunt semnificative. Operatorii industriali trebuie să suporte costurile aferente unor costuri mari pentru echipamente de mari dimensiuni (cum ar fi electrolizoarele și instalațiile DRI) cu lanțuri de aprovizionare tensionate și termene de execuție lungi, dar și costuri de transport potențial ridicate pentru utilizatorii izolați de hidrogen.

Pentru statul român, dezvoltarea infrastructurii de transport a hidrogenului va fi probabil un proces costisitor și de lungă durată.

Biomasa și bioenergia 

Biomasa și bioenergia ar putea juca un rol important în decarbonizarea industrială, cu condiția ca biomasa să fie neutră din punct de vedere al emisiilor de dioxid de carbon și să fie produsă în mod durabil. Trebuie, în acest context, să prioritizăm biomasa de generația a doua, adică provenită din deșeuri cum ar fi de exemplu din deșeuri agricole sau forestiere.

Având în vedere disponibilitatea limitată a biomasei durabile, utilizarea acesteia ar trebui să fie prioritară pentru procesele industriale cu puține alternative de decarbonizare. Este important de menționat că, dacă biomasa este utilizată împreună cu captarea și stocarea carbonului (CCS), s-ar putea obține emisii nete negative, pentru a compensa emisiile care nu pot fi complet reduse.

Biomasa poate furniza căldură pentru procesele industriale prin ardere directă sau prin conversie în combustibili pe bază de biomasă. În primul caz, utilizarea reziduurilor de biomasă industrială este relativ avantajoasă pentru industriile care dispun de biomasă la fața locului.

În cel de-al doilea caz, tehnologiile de conversie necesare, cum ar fi torrefacția, lichefierea sau gazificarea (de exemplu, pentru a produce hidrogen și biometan) nu sunt în prezent mature din punct de vedere comercial. În funcție de temperatura necesară, diferite forme de biomasă sau de derivați ai acesteia pot fi utilizate pentru a înlocui combustibilii fosili în industrie – de exemplu în sectorul mineralelor nemetalice (producția de ciment, var și sticlă). 

Costurile ridicate ale investițiilor și disponibilitatea biomasei durabile reprezintă bariere semnificative în calea utilizării biomasei și a bioenergiei în industrie. Pentru a contribui la reducerea emisiilor și pentru a evita perturbarea ecosistemelor existente, utilizarea biomasei și a derivatelor acesteia trebuie să respecte standarde stricte de durabilitate, iar biomasa de a doua generație trebuie să fie prioritară pentru a evita exacerbarea problemelor de despădurire din România.

Captarea, utilizarea și/sau stocarea carbonului 

Captarea, utilizarea și/sau stocarea dioxidului de carbon (CCUS) poate fi singura soluție pentru evitarea emisiilor inerente procesului în sectoare precum cel al cimentului și al produselor chimice. Pentru a-și îndeplini obligațiile potențiale în conformitate cu Regulamentul european privind industria zero netă propusă (NZIA), România ar putea avea nevoie să stocheze până la 10 Mt de CO2 anual până în 2050;

Pentru comparație, proiectul național de strategie pe termen lung se angajează să stocheze doar 2,6 Mt anual. România are un potențial bun pentru stocarea geologică a CO2, dar în prezent nu are niciun proiect CCUS la scară largă în funcțiune și puține planuri declarate public de către industrie.

Implementarea CCUS la scară largă a fost împiedicată de o lipsă generală de angajament din partea autorităților naționale, ceea ce a dus la un cadru de reglementare incomplet, inclusiv la absența unor proceduri pentru transportul de CO2, și la o capacitate instituțională redusă. Evoluțiile recente, cum ar fi înființarea unui grup de lucru privind CCUS în cadrul Comitetului interministerial guvernamental privind schimbările climatice, pot indica un nou interes politic pentru acest subiect.

Cu toate acestea, în momentul de față, aceste bariere instituționale sunt încă prezente, iar sprijinul statului pentru finanțarea costurilor ridicate de capital și de exploatare ale unităților de captare a carbonului și pentru construirea infrastructurii de transport lipsește. 

• Toate aceste măsuri ar putea reduce în mod colectiv emisiile industriale și ar putea contribui la atingerea obiectivului de zero emisii nete de gaze cu efect de seră (GES) la nivelul întregii economii până în 2050, modelând un peisaj de consum radical diferit. Multe dintre aceste tehnologii și procese sunt dependente de un capital mare, au termene de execuție lungi și sunt cel mai bine implementate la începutul unor noi cicluri de investiții, dintre care mai rămâne doar unul înainte de 2050 pentru industrii precum oțelul, cimentul și produsele chimice. 

Strategia industrială a României 2023-2027: un pas prea mic pentru provocările industriei ale viitorului

La finalul anului 2023, Guvernul României a publicat mult-așteptata Strategie industrială a României 2023-2027, promisă în programul coaliției de guvernare. Publicarea acestei strategii este un pas important în coagularea unui cadru instituțional capabil să gestioneze provocările multiple și intersectate ale industriei din România și să asigure o tranziție digitală și verde, atât durabilă, cât și justă. Cu toate acestea, în forma sa actuală strategia industrială oferă mai multe semne de întrebare decât răspunsuri spre soluționarea acestor provocări, și are nevoie de o abordare mai riguroasă pentru a funcționa drept piatra de temelie a tranziției industriei românești.

Pentru a contribui la dezvoltarea economiei naționale, Strategia industrială 2023-2027 ar trebui să aibă în vedere următoarele elemente:

• Un plan mai clar pentru adaptarea cadrului național de reglementare la nevoile transformării industriale.
• O abordare mai detaliată a finanțării transformării industriale. Considerând rata foarte scăzută a României de absorbție a fondurilor europene, Strategia ar trebui să includă un calendar clar pentru distribuirea de fonduri dedicate industriei din Fondul de Modernizare, și susținerea operatorilor economici pentru dezvoltarea de proiecte pentru finanțare din surse europene.
• Detalii suplimentare despre soluțiile de decarbonizare a industriei energointensive, dar și despre ambițiile de atragere a lanțurilor valorice pentru manufactura tehnologiilor curate, în special legate de surse de energie regenerabilă, baterii, automobile electrice, electrolizoare și pompe de căldură.
• Un plan clar pentru dezvoltarea infrastructurii necesare transformării industriale, precum un sistem de transport al hidrogenului și dioxidului de carbon și infrastructura necesară pentru a asigura aprovizionarea industriei cu energie electrică curată, abundentă și ieftină.
• Creșterea capacității administrative și instituționale, și o mai bună guvernanță pentru a gestiona tranziția industriei. Aceste măsuri ar elimina procedurile anevoioase de autorizare și avizare care constrâng atât proiectele industriei, dar și pe cele conexe, cum ar fi instalarea de capacități de energie regenerabilă.

Acest articol a apărut inițial și pe platforma InfoClima.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp