„45% din serviciile sociale din România sunt oferite de ONG-uri, mai ales în zonele în care statul nu are nicio infrastructură”. Ce trebuie să știm despre societatea civilă din România

„Societatea civilă este locul ideal: faci ceva pentru lume, fără să vrei s-o conduci.“ Așa m-au întâmpinat Mădălina Marcu și Sînziana Wolff într-o zi care topea asfaltul, când le-am făcut o vizită la sediul ARC pentru a vorbi despre subiectul meu preferat: societatea civilă. Sînziana este Director de Comunicare, iar Mădălina este Director de Dezvoltare Resurse la Asociația pentru Relații Comunitare, organizație care din 2001 susține și dezvoltă comportamentul filantropic responsabil în societatea românească. Copiii noștri nu învață la școală despre Sînzi și Mădălina pentru că ele vorbesc din viitor. Simplu, direct, concret, cu concepte explicate pentru tot donatorul, senatorul sau CEO-ul de companie, din dorința de a crea punți de comunicare și de legătură între sectoare care doar împreună pot produce Schimbarea aia sistemică. Le-am cunoscut la Conferința Națională de Fundraising, la ediția aniversară de 20 de ani: „Alegerile pe care le facem NE FAC.“ Evident, m-au făcut din slogan, iar în timpul discuției noastre mi-au făcut bucuria de a-mi răspunde în tandem la întrebări, în timp ce în minte îmi tot răsuna una dintre replicile memorabile ale conferinței: „Voi știați că noi, ONG-urile, salvăm TOT? Când să le facem pe TOATE?“ Sînziana și Mădălina au răspunsuri strategice pentru toți „salvatorii“ și donatorii, eroii civici și filantropii, directorii și specialiștii în responsabilitate socială din companii pentru că, alături de colegii lor de la ARC, cred în Industria Binelui. Respirați adânc și descoperiți de unde a pornit societatea civilă, unde a ajuns și mai ales cum putem duce mai departe unul dintre cele mai puternice sectoare create în România după ’89.

Conferința Națională de Fundraising la moment aniversar: 20 de ani în care ARC (Asociația pentru Relații Comunitare) a urmărit cum a crescut societatea civilă, cum au evoluat organizațiile neguvernamentale, conceptul de filantropie și comportamentul de donator. De unde am pornit și unde am ajuns cu mentalitatea #facemnoi?

Mădălina Marcu: La noi, societatea civilă a pornit în principal cu ajutor de la doamna Uniunea Europeană. UE și americanii au pus bani pe masă și lucrurile în societatea civilă s-au construit în funcție de modelele lor. Deci n-a fost un sistem pornit de la firul ierbii: avem noi o problemă, ne adunăm să facem lucruri și să găsim o rezolvare. Prin urmare, înainte de aderarea noastră la UE, societatea civilă era dependentă de fondurile europene și de cele americane. Odată cu discuțiile de acces în Uniunea Euopeană, lucrurile s-au schimbat. O țară integrată în Uniunea Europeană avea alt statut, dar beneficiarii deveniseră între timp dependenți de serviciile organizațiilor din societatea civilă. Acesta este contextul în care ARC a început discuțiile despre fundraising, despre strângerea de fonduri, care la acea vreme aveau ceva din demersul de a le vinde frigidere eschimoșilor. De ce? Pentru că mentalitatea în organizațiile neguvernamentale era următoarea: din moment ce primesc bani de peste tot, de ce m-aș apuca să cer de la alții? Nu are niciun sens!

Sînziana Wolff: Sau „să cerșesc“ de la alții, cum spuneau ONG-urile la început. Să încerci să strângi bani pentru proiecte de la companii sau de la donatori individuali era privit ca un gest umilitor pentru că accesul la diferite tipuri de fonduri era ridicat.

Mădălina Marcu: La acea vreme, companiile nu aveau o practică de CSR, prin urmare la ARC am început să lucrăm pe practici de CSR în companii. Astfel, am ajuns să organizăm primele conferințe și întâlniri despre legea sponsorizării, pe care o aveam din 1994, dar care a început real să funcționeze târziu, după anii 2000. Aceasta este istoria pe scurt a începuturilor fundraising-ului în România. Și am ajuns aici, unde chiar e nevoie de strângere de fonduri, prin toate metodele, unde ai organizații care sunt profesionalizate și chiar își plătesc oamenii să strângă bani, unde ai niște standarde, inclusiv de costuri. Sînziana a deschis lumea fundraising-ului online, unde știi exact cât investești într-o campanie online și cât reușești să scoți dintr-o astfel de campanie, făcută conform cu rețeta.

Aceasta este istoria recentă a filantropiei în România. E o mișcare mare, care credem că va lua o mare amploare în 5-10 ani, când vor începe să se retragă oamenii care au construit companii în Romania. Când vor face exit, cum se spune în business, va interveni natural în viața lor momentul „ce rămâne după mine“. Aceasta este o întrebare foarte puternică. Sigur, rămâne compania, rămâne ce ai schimbat real în România prin business-ul creat, dar mai există și o zonă în care te așezi diferit uman. O zonă de impact, de moștenire percepută ca impact în comunitate. Vedem deja că oamenii aceștia care fac exit fie din poziții de CEO, fie ca antreprenori, intră în board-uri și încearcă să împărtășească din cunoștințele și experiența lor, ceea ce este extrem de valoros. Aceasta este etapa în care se construiește și încrederea, care atrage banii. Dar în toți acești ani vei avea o masă critică. Și dacă tu, ca ONG, nu ai construit între timp relații de încredere între cele două lumi, între societatea civilă și mediul de afaceri, nu ai unde să captezi toată această bunăvoință. Consecința directă este că acești oameni își fac propriile organizații și o iau de la capăt cu încercarea de a găsi soluții la probleme.

Societatea civilă și mediul de afaceri sunt două lumi cu mentalități, practici și așteptări foarte diferite. Cum pot ajunge să colaboreze mai bine, armonizându-și misiunile și obiectivele în proiecte comune, pe termen mai lung?

Mădălina Marcu: În mediul de business, ecuația este foarte simplă: dacă eu n-am auzit despre organizația ta, înseamnă că nu faci o treabă bună. Oamenii din acest sector nu au timp să se gândească de ce nu au ONG-urile capacitate sau de ce nu investesc în comunicare. În business este esențial: nu comunici, nu exiști. Și atunci ei vin cu întrebări pertinente, dar care sunt uneori greu de înțeles pentru societatea civilă: Cum adică lucrează de la proiect la proiect? De ce nu gândesc strategic, de ce nu gândesc mai mare? Ca să ajungi să înțelegi aceste lucruri, trebuie să ai o relație cu celălalt. Altfel, vezi dinafară, doar rezultatele, și este o reacție normală pentru că operezi conform mentalității de business. Am avut recent o conversație cu două companii foarte mari din România, care vor să investească în capacitatea organizațiilor neguvernamentale, în toată zona de fundraising, HR și strategie. Și sunt niște discuții abracadabrante: pentru ei, principalul lucru pe care trebuie lucrat este managementul financiar. ONG-urile n-au management financiar, iar reacția companiilor este „dacă n-ai asta, cum poți să ai orice altceva?!“ O altă perspectivă la nivelul companiilor este despre gândirea strategică, mare. Și noi, ARC, venim și explicăm: „Dar ONG-urile nu au timp, fizic, nu are nimeni timp. Directorul executiv e implicat inclusiv în operațional, n-are cum să gândească strategie.“ Și discuția continuă și se complică: „Atunci ar trebui să se gândească board-ul“. Dar și acesta trebuie să aibă relație cu organizația, să investească timp în această relație. Și de aici, dintr-o chestie care părea foarte simplă, pe modelul unui accelerator de business, se ajunge la niște subtilități care îi șochează de fiecare dată pe oamenii din companii.

Voi interacționați mult cu mediul de business, punând în discuție mecanisme de finanțare și programe de CSR. Care este deschiderea reală a companiilor către sectorul neguvernamental, dincolo de valorile nobile cu care defilează cu toții pe site-urile companiilor?

Mădălina Marcu: În momentul acesta, dintr-o capacitate maximă de sponsorizare în jur de aproximativ 900 de milioane de euro pe an, companiile redirecționează cam 500 de milioane de euro pe an prin Legea Sponsorizării. Ca număr de companii, ultimele date sunt din 2019, când ARC a făcut un studiu cu Ernst&Young. Atunci vorbeam de 40% din companii. Multe dintre ele erau însă microîntreprinderi, care de anul acesta nu mai pot sponsoriza. Vom relua studiul și doar atunci vom ști exact cum stăm. Din cei 500 de milioane de euro despre care știm de la ANAF, problema este că nu avem date despre câți din acești bani merg către ONG-uri. Sponsorizările merg și către festivaluri, biserici sau mănăstiri, și este foarte bine că se întâmplă și acest lucru. Prin urmare, nu putem să măsurăm câți bani ajung efectiv la organizații, în comunitate. Anul acesta, ANAF-ul a cerut ca ONG-urile să completeze o fișă de raportare pe sursele de venit, lucru care ne-ar putea oferi mai multe informații despre câți bani merg strict către proiectele sectorului civic.

Deschiderea companiilor este foarte mare. Există o nevoie foarte mare a companiilor, legată inclusiv de angajați. Companiile privesc lucrurile pe termen lung: nu se nasc copii și mulți dintre copiii care se nasc au parte de un sistem de educație foarte prost, deci în 15-20 de ani vor fi tot mai puține resurse funcționale pentru lumea de business. Acesta este motivul pentru care educația este un cuvânt la modă în mediul de business. Pe scurt, toată lumea vrea să facă educație. Nu știm exact de unde să ne apucăm, dar de vrut, vrem cu toții educație. E foarte greu să schimbi ceva unde tu nu ai intervenție sistemică. Al doilea cuvânt-cheie este sănătatea pentru că după Covid am rămas cu o întrebare esențială: cum facem să avem oameni sănătoși fizic, dar și psihic? A treia zonă de care sunt foarte interesate companiile este mediul, care s-a deblocat odată cu nevoia de a lega politicile mari de finanțare cu politicile mici de funcționare. Băncile îți dau bani preferențial, cu o dobândă mai mică, dacă ai o politică de mediu clară și concretă. Prin urmare, mediul este acum în top, după ce ani de zile a fost marginal, și nu se mai merge pe povestioare frumoase cu salvat planeta, ci pe rezultate concrete: emisii de carbon, kilometri, etc. Deci companiile sunt foarte interesate și încep tot mai mult să meargă spre cauze sociale cu impact pe termen lung. S-a trecut de la faza măsurării a ceea ce producem, x porții de mâncare, la etapa evaluării schimbării pe care o producem. Aceasta este motivul pentru care unele companii și-au făcut fundații, unde aduc oameni din mediul ONG care știu și înțeleg sectorul.

Care sunt cele mai mari amenințări la adresa societății civile din România?

Mădălina Marcu: Cea mai mare amenințare este să întrerupi finanțarea. Anul acesta, vom observa deja efectele modificărilor legate de microîntreprinderile care nu mai pot redirecționa cei 20% din impozitul pe profit. Există organizații neguvernamentale mici, comunitare, care cu trei prieteni de la microîntreprinderi își făceau bugetul. Acum, acele companii nu mai pot să redirecționeze către ONG-uri. Deci accesul la finanțare este prima mare amenințare. Un alt pericol foarte mare este accesul pe criterii la finanțare, care poate fi un scenariu sumbru. 45% din serviciile sociale din România sunt oferite de ONG-uri, mai ales în zonele în care Statul nu are nicio infrastructură: la sate, în zone izolate sau pe categorii de beneficiari. Statul ajunge greu la trei persoane în scaun rulant dintr-un sat, de exemplu. Deci un scenariu în care Statul decide în funcție de relavanța problemelor nu este o veste bună, cum s-a propus deja vara trecută o tăiere a accesului pentru zona de cultură, drepturile omului și mediu pentru a lăsa spațiu serviciilor sociale, educației și sănătății. Există chestiuni recurente care țin de politica Statului, unde ne lovim de lipsa de înțelegere strategică, deplină a dimensiunii răului pe care-l pot face nu doar ONG-urilor, ci mai ales comunităților și beneficiarilor.

O altă problemă este tratarea organizațiilor neguvernamentale ca prestatori de servicii de comunicare către companii. Este o tendință care trebuie neapărat să dispară și care nu poate fi înlocuită decât de evaluare. În momentul acesta, dacă îți dau bani, eu, companie, nu știu să măsor real dacă am făcut bine sau rău decât văzând cât de mulți oameni au aflat despre proiectul tău. Aceasta este însă comunicarea din business. Măsurătoarea aceasta aplicată la ONG înseamnă că trebuie să fac tot posibilul ca mesajul despre ce facem noi împreună să ajungă la cât mai mulți oameni, pentru că doar astfel pot măsura impactul. Prin urmare, în acest moment, discuția esențială este despre cum reușim să construim niște sisteme de măsurare și evaluare de impact, care se uită nu la ce a reieșit fix acum din proiect, ci la schimbarea din viața beneficiarilor peste un număr de ani.

Vor avea toate ONG-urile capacitatea de a se integra în acest sistem de măsurare a impactului?

Mădălina Marcu: Organizațiile mari, care au strategie și resurse de alocat acestor procese, vor reuși să adopte acest sistem. Organizațiile mici mă aștept să rămână dependente de structuri de finanțare intermediare: fundații comunitare sau fundații de companie, pentru că nu are nimeni capacitate să răspândească așa de mulți bani și să măsoare atât de granular. Prin urmare, vom ajunge să avem organizații mari, profesionalizate, care fac advocacy, schimbă legi, integrează ce au învățat din practică în sistemele mai mari ale Statului, ca să producă real schimbare și să-și crească impactul. Și vom avea organizații care aleg să rămână la nivel comunitar, pe care probabil nimeni nu le va întreba de măsurarea impactului, dar care fac o treabă foarte bună, intervin pe zonele de urgență, și care vor avea diverse tipuri de finanțare. Acesta nu este neapărat un pericol, cât un trend care ne așteaptă.

În ultima perioadă, la ARC purtăm conversații despre mobilizare, implicare și despre comunități: a cui este organizația ta? Dacă mâine decide Guvernul să taie ONG-urile, cine iese în stradă pentru noi? Familiile pe care le ajutăm ne percep ca livratori de servicii, ceea ce este minunat. Dar familiile acestea uneori nici nu știu cum ne cheamă. N-au nicio relație cu noi. Și acesta este un lucru pe care vrem să insistăm, uitându-ne în afară la ce fac alte organizații din societatea civilă.

Sînziana Wolff: Eu cred că discuția nu este doar despre oamenii pe care îi ajutăm, care nu știu cum ne cheamă. Este vorba și despre foarte mulți oameni care donează fără să mai știe exact către cine. Ei văd ceva care îi emoționează atunci, pe moment. Cu donatorul trebuie să menții o relație ca să-l poți coopta în povestea mai mare, a organizației, să nu-l ții captiv strict pe proiectul respectiv, pentru care a aderat el. De aceea, noi milităm pentru donațiile pentru o organizație și misiunea ei. Luăm Marea Britanie ca etalon de practică în fundraising digital, iar de câțiva ani ei vorbesc mult despre mobilizare, care înseamnă că dincolo de banii pe care reușești să-i strângi, aduni de fapt niște oameni care, la nevoie, ar putea ieși în stradă dacă ți se întâmplă ceva ca organizație. Sau care ar putea să petiționeze parlamentarul, ar putea să se ducă fizic să facă ceva pentru tine la nivel de advocacy sau de politică. Și încercăm pe cât posibil să aducem și acest concept în vizorul organizațiilor neguvernamentale. Nu mă aștept ca brusc toate ONG-urile să înceapă să facă mobilizare, evident. Dar avem deja niște precedente. Dăruiește viață a reușit să facă mobilizare. La fel, Magic Home a reușit să facă mobilizare prin campania cu scaunul solidarității.

Este foarte important să știi că te bazezi pe un număr foarte mare de oameni care nu sunt doar donatori, sunt persoane care s-au identificat cu povestea ta, îți oferă și timpul, și vocea. Dacă politica ajunge să te afecteze, nu poți să ieși tu cu trei angajați în fața Guvernului pentru că, din păcate, nu vei fi luat în seamă. Dar dacă ai reușit să aduni și să mobilizezi oameni care cred și susțin valorile și misiunea ta, atunci ai mai mult decât donatori, ai o comunitate.

Lucrurile se mișcă în lumea ONG-urilor, am ajuns la o generație matură de donatori individuali. În studiul ARC, 52% dintre respondenți au declarat că au făcut o donație în bani în ultimul an. Deci lucrurile se întâmplă, doar că la nivelul unei populații de multe milioane, se întâmplă lent și imperceptibil pentru ochiul liber. Vestea bună este că am început să ieșim din cercul acesta rezervat organizațiilor neguvernamentale mari, profesioniste, cu o istorie de 30 de ani. În lumea ONG-urilor, avem niște cercuri concentrice, de la organizațiile mari, care au capacitate internațională, la organizații mai mici care încep să experimenteze în campanii digitale, prin noi moduri de a relaționa cu publicul lor. Cred că asistăm la crearea unei mișcări a societății civile, cu organizații vechi, mari, bine definite, dar și cu organizații mai mici, mai noi, care inovează și creează legături puternice cu cauza lor.

A fost foarte interesantă concluzia ta, Mădălina, la Conferința Națională de Fundraising: dacă am aduna toți urmăritorii și prietenii tuturor ONG-urilor participante, am strânge niște sute de mii de oameni care, în momentele cruciale, când sectorul este amenințat, sunt „nefolosiți“. Crezi că ONG-urile sunt conștiente de această forță pe care o au la dispoziție?

Mădălina Marcu: Cred că în societatea civilă comunicăm încă foarte restrictiv cu oamenii. Comunicăm strict din perspectiva proiectelor: tu mi-ai dat 2 euro pentru proiectul X, eu doar acele rezultate ți le raportez. Dar eu sunt mai mult decât un simplu donator, sunt un om interesat de politică, de economie, de viitorul meu. Și atunci, neintrând în zona asta de a înțelege cu cine stau de vorbă, de a-i da omului o perspectivă mai largă decât proiectul datorită căruia ne-am conectat, relația rămâne incompletă și se pierd oportunități de ambele părți. Toți facem politică. Dacă respirăm, facem politică pentru că nu poți să trăiești într-o lume în care nu poți să respiri. Desigur, nu ai partizanat politic, care e cu totul altceva. Dar politică facem cu toții și e important să facem și să fim conștienți de care parte ne așezăm.

Am discutat despre oportunități, despre amenințări, să trecem la probleme și, eventual, la rezolvarea lor: ce ar trebui să facă ONG-urile pentru un impact sau o relevanță mai mare, în afara bulei lor?

Sînziana Wolff: Eu cred că există ceva general valabil pentru orice organizație, indiferent de mărimea și de numărul de angajați: poziționarea pe care o ai față de finanțator, față de donatori și de beneficiari – să știi exact ce aduci și care este valoarea ta. Este important să vii mereu de pe o poziție de egalitate în relațiile cu ceilalți. Oamenii au nevoie să fie tratați ca niște oameni, indiferent cine sunt. Pare banal, dar lucrând cu ONG-urile am văzut și am auzit multe. În comunicarea digitală, sunt foarte multe organizații neguvernamentale care au rezultate tocmai pentru că aleg să vorbească ca niște oameni cu ceilalți, arătându-și uneori vulnerabilitățile, „dând din casă“, creând o intimitate, o relație care poate fi fructificată mai târziu. Deci primul lucru important este să ne întoarcem la noi, să ne reamintim de ce a fost nevoie să ne înființăm ca organizație. De ce a fost nevoie de noi? Care a fost problema și ce facem în privința asta? Și de ce e foarte important ca alți oameni să vină alături de noi? Oamenii nu vin alături de noi doar pentru că dăm trei porții de mâncare. Ei vin alături de noi pentru că dăm o promisiune unui copil că poate să meargă la școală. Este o promisiune mai mare, este un impact. Relația, poziționarea și modul în care comunici profesional trebuie să fie sau să rămână foarte importante pentru ONG-uri.

Cât mai funcționează modelul pro-bono în relațiile cu ONG-urile? Cât de eficientă este poziționarea „noi salvăm lumea“ și ne „sacrificăm“ pentru Binele comun?

Mădălina Marcu: Poziționarea aceasta inegală de „salvator“ nu îți șterge păcatele și nu te transformă într-un erou pentru că tu ai decis „să faci Bine“. E un Bine foarte personal. Fiecare organizație ajută copiii, de exemplu, într-un mod diferit. Deci e un bine pe care ți-l fac cum vreau eu să ți-l fac. De exemplu, unii merg pe dogmă, alții pe performanță, urmărind scopul lor, nu nevoile beneficiarului. Profesionalizarea vine cu adaptarea la nevoile beneficiarului. Tu, ca organizație, trebuie să te adaptezi la ceea ce are el nevoie, în secolul și starea în care suntem. Nu mai putem să avem târguri cu botoșei croșetați de beneficiari, ci avem nevoie de acțiuni în care să vedem cine sunt acești beneficiari, ca persoane, să-i facem vizibili cu o poveste adevărată, chiar dacă putem deveni inconfortabili pentru ceilalți. Beneficiarii sunt oamenii care nu au nevoie de ajutor generic, au nevoie de ajutor acum. În mediul ONG-urilor noastre, beneficiarul s-a transformat adesea într-un om fără nume și prenume, un tipar care are mereu o problemă. Iar la public ajunge impresia că problema aceasta nu se va rezolva niciodată pentru că în comunicare avem același „Ionuț“, cu aceleași lipsuri standard. Deci poziționarea de „eu fac Bine“ este o problemă majoră a ONG-urilor, care trebuie să dispară pentru că te urcă pe un cal foarte înalt. Iar din această șa de „salvator“ care „se sacrifică“ ajungi să ți se pară normal ca și sponsorul, și Statul, și publicul să facă cum și ce vrei tu.

Un alt lucru care nu se înțelege uneori în organizațiile neguvernamentale este principiul no money, no mission. Nu există „fără bani“, cineva dă banii, chiar dacă nu îi dai tu din buzunar. Ca să ajungă să ți-i dea, are nevoie de tot acest parcurs mental în care să înțeleagă problema. Există un concept în fundraising: motivația e intrinsecă. Eu nu pot să conving pe nimeni, nici dacă vorbesc cel mai bine, în trei limbi străine. Motivația este exclusiv intrinsecă, ține de lucrurile la care rezonăm fiecare. Și atunci tot ce ai de făcut este să vorbești cu atât de mulți oameni încât să-i găsești pe aceia care gândesc și simt ca tine. Ceea ce noi nu ne permitem să facem pentru că noi ne „sacrificăm“ deja, murim pe glie, când să mai facem și tâmpenia asta? Ca ONG, lucrul extrem de important este să îți aduci aminte periodic de ce faci asta. Și să te uiți un pic mai departe de mâine, să îți faci o strategie pe 3-5 ani, pentru că e esențial să știi unde ai ajuns, dacă ai ajuns să ai succes, așa cum ai promis către toată lumea. Să vezi din perspectiva oamenilor pe care vrei să îi aduci aproape de organizație ce comunici, cum comunici, ca să nu vorbești doar în cutia de rezonanță din capul tău, riscând să nu fi înțeles.

Sînziana Wolff: Noi, ONG-urile, cădem des în capcana de vorbit programe, vorbit proiecte, vorbit beneficiari. Vorbim exact cum raportăm, e ceva care a rămas din toate programele de finanțare, dar de care e timpul să ne despărțim pentru că nu ne mai servește.

Și vorbim tot timpul ca și cum toată lumea ar ști deja cauza noastră.

Sînziana Wolff: Exact. Știe cauza, înțelege toate aspectele, de unde s-a pornit, unde s-a ajuns. În plus, organizațiile țin foarte mult la demnitatea beneficiarului, sunt reticente să-l expună în fața oamenilor. E de înțeles, însă se întâmplă deseori să nu vedem nicio nuanță de gri între două extreme. Adică preferăm să NU vorbim despre problemele pe care le întâlnim pe teren, vrem să menajăm donatorii, nu vrem să îi deranjăm totuși cu necazurile noastre. Iar apoi, oamenii evident că nu donează pentru că nu văd care e problema.

Mădălina Marcu: Așa ajung să spună doar povești pozitive cu beneficiari, prin urmare eu, care îți urmăresc pagina de Facebook, înțeleg automat că totul e bine. Copilul e frumos, îmbrăcat curat, zâmbește, aleargă, se joacă, pentru că din nou am dus la extrem chestiunea legată de demnitatea beneficiarului. Sigur că nu exploatăm problemele beneficiarului, chiar dacă și-a dat acordul, pentru că rămâne lezat. Mai ales când vorbim de copii. Dar tu poți să ai poze de stare, în care să expui în ce condiții trăiește sau învață un copil, fără ca el să fie în poză.

ARC s-a poziționat ca o organizație care își dorește să coaguleze societatea civilă, să-i întărească conștiința unui sector puternic, care schimbă România, care este în dialog cu oamenii, creează punți și comunități. Cum ați idenitifcat această nevoie de solidaritate, în ciuda bătăliilor care se duc pentru proiecte, redirecționare și finanțare?

Mădălina Marcu: În urmă cu 4 ani, noi ne-am gândit că este momentul să avem un fel de Cameră de Comerț a ONG-urilor. Am observat cât de mare impact are orice coaliție de forță economică în dialog cu decizia politică. Ne-am uitat în curtea noastră, ca sector: angajăm cam 100.000 de oameni, aducem bani în țară din fonduri internaționale, din UE, prin mulți donatori individuali din afara țării. Creăm schimbare reală în sistem. Și am făcut un demers, în care ne-am adunat cam 100 de organizații din toată țara. Se numește Industria Binelui, e în curs de înființare. Prin această organizație nouă ne propunem să explorăm viitorul, să ne facem niște planuri de reacție, niște strategii proactive, nu reactive, ca atunci când lovește ceva sectorul, să nu pierdem timpul adunând semnături. Vom avea niște reguli clare pentru a deveni membru și a-ți păstra statutul de membru în Industria Binelui: dincolo de faptul că toți „facem Bine“, toți avem o agendă foarte diferită în spate. Această nouă organizație este pentru oameni cu valori europene, cu foarte mare deschidere spre tot ce înseamnă zona de drepturile omului. Deci nu avem deschidere către organizații care funcționează într-o zonă de constrângere sau restrângere. Intenția este de a crește această mișcare pentru a deveni un partener de dialog cu Guvernul, dar și un partener de creștere pentru organizații, cu ajutor în zona de cursuri sau mentorat. Principala problemă a competiției dintre organizații este una falsă, care ține de finanțare. Singurul mod prin care companiile știu să-și dea banii este prin concursuri de proiecte. Automat, în concursul de proiecte unii câștigă, unii pierd. Automat vor câștiga cei care au învățat să vorbească limba corporației, dar restul nu înseamnă că nu fac o treabă bună. Și-atunci, inevitabil, în 30 de ani s-a creat sentimentul că trebuie să-mi țin ideile, proiectele și beneficiarii aproape de piept, ca să nu mi le fure ceilalți. E o competiție falsă. Odată ce vom ajunge la nivelul în care proiectele sunt finanțate pe misiune și pe impact, acest lucru va dispărea. Tu, companie, dacă vrei să rezolvi educația în România, ai nevoie de un proiect mare, care angrenează pe lucruri foarte specifice toate cele 20 de ONG-uri care lucrează acum sistemic în educația din România. Ele nu au cum să rezolve singure educația, chiar dacă au început să se coalizeze. Tu, companie, trebuie să construiești un mecanism diferit de abordare a problemei și se lucrează din ambele părți în acest sens.

Cum pot ONG-urile să combată mai cu aplomb hashtag-ul suprem al neputinței noastre, #nunemaifacembine? Cum putem vindeca depresia de Romania a omului care nu mai are încredere în nimic ?

Sînziana Wolff: În primul rând, eu cred că este important să-i mobilizezi pe cei care sunt deja fanii tăi. Pe parcursul unui an, ai câteva momente în care îi mobilizezi în realitate: Crăciun, redirecționare, evenimente de fundraising. Ei sunt însă oameni ca tine, cu aceleași trăiri legate de contextul în care trăim, deci pot fi alături de tine nu doar în decembrie, când se împart portocale, sau în mai, când se redirecționează, ci pe tot parcursul anului. Asta dacă le dezvălui anumite episoade din viața organizației, momentele de luptă, dar și de bucurie. Cred că prin această mobilizare se poate crea puntea către alți oameni. Într-o primă fază, trebuie să faci valuri acolo unde ai acces să faci valuri. Ulterior, prin comunitatea ta, vor veni și alții. Ca să faci parte dintr-o mișcare, trebuie să creezi mișcarea.

Mădălina Marcu: Trebuie să ai o intenție de revigorare a comunităților. Iar, în acest moment, intenția este doar politică pentru că au nevoie să-și construiască o bază. La ONG-uri, eu am de stins focuri, deci partea cu intenția de a crește capacitatea de cetățean a omului este secundară, în cel mai bun caz. Iar la companii sau la finanțatori nu există nicăieri pe radar pentru că au înțeles că trebuie să stingem niște focuri. Deci sunt foarte puțini cei care își asumă zona asta de proiect de educație civică, de formare de cetățeni într-un sistem democratic, pe lângă toate urgențele care se întâmplă. Pentru că nu e o urgență, e ceva strategic, iar noi nu am ajuns încă la faza strategică a țării. Sunt ONG-uri care își doresc această zonă strategică, dar întreabă-i dacă au bani să o facă. Limbajul general e despre focuri și urgențe.

De ani buni de zile, trasați un ARC strategic peste timp și societatea civilă. Ce alte sfaturi aveți pentru ONG-uri?

Sînziana Wolff: Ideația presupune ca oamenii din ONG-uri să stea la aceeași masă, toată echipa, să știe toți ce se întâmplă și care e strategia dincolo de responsabilitățile lor punctuale. Schisma între oameni de programe, oameni de fundraising, comunicare sau operațional trebuie să dispară. Într-un fel sau altul, toată organizația strânge bani, comunică și face programe, toți sunt parte din aceeași poveste și, mai ales, din același impact.

Mădălina Marcu: Inclusiv când vine vorba de donatori: dacă vrei să schimbi ceva în felul în care ți se dau bani, e nevoie să ai conversații cu donatorii sau cu oamenii care au puterea să influențeze strategic bugetele fără intenția de fundraising. Și atunci ai nevoie ca oamenii aceștia să vină la evenimentele tale, de exemplu. Dar ei nu vor veni la evenimente așa cum le gândim noi în momentul acesta, self-centered: vă arătăm noi ce putem să facem. Se înțelege oare ce facem noi cu adevărat? Companiile vor merge în tandem cu ONG-urile dacă ONG-urile deschid un alt drum, un alt mod de a interacționa. Cineva se va întreba ce se întâmplă cu banii care se duc către ONG-uri. E o întrebare care a apărut deja, nu are cum să dispară. Că va fi Statul, că vor fi companiile, că va fi zona internațională, întrebarea se va pune. Și atunci, automat, cei care vor putea să răspundă sunt organizațiile care știu și pot vorbi despre impact, despre strategie.

Tot organizațiile pot să meargă către comunitate. ONG-urile din România au făcut niște salturi extraordinare în creșterea lor. Noi am adoptat doar ceea ce a funcționat în ultimii 50 de ani în lumea întreagă, ceea ce ne-a ajutat să creștem enorm. Campaniile SMS, debitul direct, legea sponsorizării, felul în care sunt făcute proiectele, ne poziționează ca un sector fenomenal. Noi suntem a treia țară din Europa care are opțiunea de donație prin SMS recurent. Deci suntem foarte buni, ne vom adapta și vom da trendul ca organizații pentru că suntem singurii care știm ce se întâmplă în teren și de ce este nevoie. Noi trebuie să echilibrăm balanța, și cu donatorii, și cu beneficiarii.

În campaniile de redirecționare, multe ONG-uri au exploatat în comunicare aversiunea față de Stat și acțiunile sale din ultimii 35 de ani. Ce părere aveți despre această poziționare conflictuală? ONG-urile fac treaba Statului, dar Statul poate transforma această treabă în norme, în legi, în proceduri.

Mădălina Marcu: Motivația pe ură nu este niciodată potrivită. Inevitabil vom lucra cu Statul pentru că, repet, Statul a început să se întrebe ce se întâmplă cu banii care nu-i intră lui în buget și ce standarde au ONG-urile. E inevitabil să ajungi acolo pentru că sunt bani publici. Pe de altă parte, dacă tu ajungi acolo într-o situație de confruntare, nu vei câștiga. N-ai cum să câștigi în raport cu Statul. Nu poți produce atâta schimbare singur, nu poți produce dovezi pe care să le ia în calcul. Singurii care te pot ajuta sunt beneficiarii și familiile lor, pe care tu îi reprezinți. Și-atunci mai degrabă te așezi de-acum în poziție de comunicare cu Statul, analizând strategia de dezvoltare locală a orașului în care funcționezi și conversațiile relevante pentru comunitatea ta. Altfel, vei avea de pierdut. E o bătălie care nu poate fi câștigată.

Sînziana Wolff: Ura nu construiește și te consumă. Furia este ceva care te propulsează în luptă, e un sentiment mobilizator. Noi am mai folosit de-a lungul timpului furie în campanii, mai ales pe civic. Furia te ia din punctul A și te duce în punctul B. Dar tu la un moment dat trebuie să primești ceva ca să ajungi să stingi această furie. Nu cred că a rezistat niciun fel de mișcare prea multă vreme pe ură. În final, Statul este cel mai bogat om, nu poți să concurezi cu el. Dar poți să schimbi lucruri dacă ai o misiune și o voce.

Mădălina Marcu: Dacă vrem să fim luați în serios și să fim crezuți în momentul în care semnalăm lucrurile care nu funcționează la Stat, e important să înțelegem că nu e un discurs generalizat. Există oameni rău-intenționați, care fură, sunt incapabili, dar există și oameni care fac treabă. Am primit un comentariu foarte interesant din zona de business, de la oameni care trăiesc într-o altă Românie decât majoritatea beneficiarilor din ONG-uri. Ei văd că lucrurile s-au schimbat enorm în România, e cu totul o altă țară față de acum 10 ani. Călătorim oriunde în lume, avem oportunități, avem acces la finanțări, sunt niște schimbări majore. Acești oameni văd această parte a monedei, prin urmare dacă tu vii și spui că nu se întâmplă nimic bun, că Statul nu face, e o disonanță. Dacă tu vrei în mod real să ai o conversație cu oameni care nu sunt ca tine, care nu lucrează în zonele cele mai neservite sau deservite, ai nevoie să recunoști ce funcționează și ce nu ca să fii credibil. Și e un mesaj mult mai puternic decât a lătra mereu la Stat.

Cum priviți viitorul civic, cu optimism sau cu îngrijorare?

Mădălina Marcu: Eu văd doar creștere. Orice societate civilă există cu un motiv, ea există și în țările cele mai dezvoltate. Trebuie să fii doar conștient de ce ești acolo. Ești pe postul de a construi un sistem, pe care să-l dai Statului sau să-l duci mai departe împreună cu Statul? Ești acolo doar pentru trei copii sau câteva familii dintr-o zonă izolată? Trebuie să-ți cunoști foarte bine scopul și amploarea impactului. Al doilea lucru important este să înțelegi foarte bine că lucrezi într-un ONG sau ai construit un ONG pentru că VREI, nu pentru că te sacrifici. Aceasta este creșterea pe care mă bucur cel mai mult să o văd și care se va întâmpla. Și vom ajunge și la normalitatea pe care ne-o dorim. Nu e normal sau sustenabil ca societatea civilă să fie plasă de siguranță. Și atunci rolul nostru este să devenim un alt tip de reprezentare pentru nevoile oamenilor pe care îi servim acum.

Societatea civilă este un loc enorm de crescut, pentru noi toți. Dacă nu vrei să intri în politică, societatea civilă este locul ideal: faci ceva pentru lume, fără să vrei s-o conduci.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp