Să piardă Simona!

Îmi plăcea să joc în copilărie un soi de tenis. Băteam la perete mingea cu o rachetă grea, Reghin, în curtea școlii. Încercam să nimeresc spațiul dintre parter și etajul întâi, care avea o demarcație de vreo 30 de centimentri, de-a lungul fiecărei laturi interioare a pereților. Uneori reușeam. De cele mai multe ori, nu. De fiecare dată, îmi luam revanșa în fața ego-ului meu la fotbal, unde mă priceam mult mai bine. 

Așa a început relația mea cu tenisul. Eram fascinat de mingea aia obraznică, din care, la un moment dat, nu mai rămânea decât coaja de cauciuc, precum un pui de găină fără puf. 

Auzisem de Năstase, dar nu-l văzusem, evident, niciodată. Poveștile părinților țineau loc de reluări inexistente, la teviziunea publică. Mi-am dorit de atunci să fiu părtaș la o mare victorie a unui român. N-a fost să fie prea curând. 

În 1995, învățam frenetic pentru BAC, recuperam amânările repetate de studiu la psihologie. Porcul trebuia îngrășat repede și bine, pentru că, a doua zi, urma să fie sacrificat dacă nu asimila materia. Eram mult în urmă și fiecare minut conta. Pe la prânz, juca însă și Adrian Voinea, care ajunsese în sferturile de finală la Roland Garros. Un jucător tehnic, care apăruse de nicăieri pentru mine. Îmi plăcea că prefera scurtele. Adversarul lui, Michael Chang. Oricât încercam să mă țin de planul autodidactic, cu ceasul la mână, gândul la meci venea mereu înapoi ca o minge mică și tâmpită, lovită într-un perete. Am crezut, într-un final, că le pot face pe amândouă. Și meci, și învățătură. Vreo două ore am sperat, am strigat. Nimic. Voinea nu a putut mai mult și aceea avea să rămână cea mai mare performanță a lui.

În fața mea se ițea o după-amiază groaznică de recuperare a timpului pierdut. A trebuit să rămân și peste noapte cu foile și cartea în față, astfel încât la examen am ajuns fără să dorm deloc. Am luat 10 cu profeția falsă a profesorului că voi face carieră în domeniu. Tot ce îmi doream, însă, era un somn lung. M-am trezit prin 2013, la un meci al unei românce cu Serena Williams. Pe româncă o chema Simona Halep. Nimeni nu știa de ea, mai puțin cei interesați de sportul ăsta. Printre prietenii mei, niciunul. Ajunsese prin sferturi, la un turneu care mie mi se părea uriaș, la vremea respectivă. Degeaba îmi spunea prietena mea că nu are nicio șansă, eu mă încăpățânam să sper, din nou. Primul set l-a pierdut fulgerător. 

Foto: Inquam Photos/ Mihaela Ionela Bobar

Era trecut deja de 3 dimineața. Al doilea set s-a jucat ca-n Revenant, care pe care. Nu mai văzusem la un român încrâncenarea Simonei. Refuza să piardă, iar asta mă făcea să vorbesc singur, să o încurajez singur, pentru că efectiv eram singur în fața laptopului. A pierdut, dar am simțit atunci că acea fată îndârjită trebuie urmărită mai departe. 

Cu ea am descoperit jocul de tenis, turneele și jucătoarele din WTA. Fie că eram în țară sau în vacanță prin străinătate, indiferent de fusul orar al meciurilor, eram conectat online la tot ce juca. Mai și postam pe Facebook, ca prostul, pentru 2-3 like-uri stânjenitor de hipsterești, despre meciul mișto pe care îl făcuse Halep în miez de noapte. Între timp, steaua ei creștea. Așa am însoțit-o până la Paris, la marele meci cu Sharapova, de la Roland Garros. 

Eram deja „specialist” în Halep. După semifinala cu Petkovic, ne-am decis că e musai să o vedem live, din arenă. Vremea pixelilor trecuse. Am găsit tot, bilete de avion și ultimele tichete pe un site oficial. Ne-am trezit în sâmbăta meciului gata de luptă, cu steagurile frumos împăturite și cu visurile de glorie. Din păcate, site-ul acela oficial ne-a anunțat, pe la 9 dimineața, în ziua marelui meci, că fusese o greșeală, iar biletele nu existau. Cinci ore am căutat altele. Am găsit, în cele din urmă, cu un preț de câteva ori mai mare. De la un român, firește, pentru că suntem peste tot acasă și pretutindeni cu o soluție imorală la îndemână.

Mulți sunt dezamăgiți acum că nu se ridică la nivelul lor, că nu câștigă Grand Slamuri, unul după altul, că nu îi face să uite, până la capăt, de problemele și neputințele proprii. Mai sunt mulți care cred în ea, dar eu vreau să nu mai câștige o perioadă, pentru că Simona își va reveni atunci când va pierde de atâtea ori încât nu va mai purta povara așteptărilor noastre.

După cum se știe, Simona a pierdut, dar faptul că am fost acolo, alături de cea mai apropiată versiune a lui Ilie Năstase, în varianta feminină, a fost o împlinire pe care o așteptam de vreo 30 de ani. În cartea lui Agassi, tenismenul descrie că, în acest sport, jucătorii sunt tot timpul dureros de singuri. Indiferent câți fani au, ei sunt pe teren singuri, cu demonii lor. Halep a urcat alături de un entuziasm mut ca al meu și al altora, pe urmă în uralele tuturor românilor care simțeau că s-a mai născut o campioană. A avut tot timpul lângă ea entuziasmul spectatorilor din România. Nu a fost singură. A urcat până la un punct în care s-a simțit datoare față de public să îi întoarcă totul, să nu mai joace pentru ea, ci pentru cei din țară. Fiecare înfrângere, mai mult sau mai puțin importantă, a durut-o în acel organ extern, care s-a dezvoltat ca o cangrenă voioasă pe spatele ei: suporterii. E un proces probabil firesc într-o ascensiune... abruptă. 

Mulți sunt dezamăgiți acum că nu se ridică la nivelul lor, că nu câștigă Grand Slamuri, unul după altul, că nu îi face să uite, până la capăt, de problemele și neputințele proprii. Mai sunt mulți care cred în ea, dar eu vreau să nu mai câștige o perioadă, pentru că Simona își va reveni atunci când va pierde de atâtea ori, încât nu va mai purta povara așteptărilor noastre. Când va rămâne cu adevărat singură, așa cum este de altfel pe teren, în fața oricărei adversare, fie din top 10 fie din primele 200, atunci va începe a doua urcare a Simonei către vârf.

Nu trebuie să-l mai văd pe Năstase în reluare, chiar dacă acum Youtube oferă din belșug tot ce era inaccesibil odată. Avem un nou campion, să-l lăsăm singur. Măcar o vreme.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp