De câte ori nu ați auzit până acum:
„Bătaia e ruptă din rai.”
„O pălmuță la fund nu are cum să facă rău, asta nu e bătaie.”
„Unde dă mama sau tata, crește.”
„Nimeni nu a murit că a fost bătut. Ia uite ce bine am ajuns eu, și mi-am luat bătaie la greu….”
„I-am tras un perdaf aseară de l-am lăsat lat, mama lui de copil.”
„Eu te-am făcut, eu te omor.”
„Dacă nu faci cum spun eu, te trosnesc de nu te vezi.” Și multe altele din aceeași categorie.
Doi copii sunt abuzaţi în fiecare oră în România. E concluzia sumbră care reiese din statisticile autorităţilor. Cifrele ar putea fi însă mult mai grave, pentru că nu toate cazurile sunt semnalate. În continuare, foarte mulţi părinţi nu consideră că o palmă dată copilului înseamnă violenţă.
În primul semestru al lui 2018 au fost înregistrate 597 de cazuri de abuz fizic, 923 de abuz emoţional şi 484 de abuz sexual. La acestea se adaugă 149 de cazuri de exploatare prin muncă, 11 cazuri de exploatare sexuală şi 157 de exploatare pentru comitere de infracţiuni. De asemenea, mulți părinți recunosc că-și bat copiii, mai precis 9 din 10 părinți aplică corecții fizice.
Mădălina Ţiriac, psiholog, spune despre copilul abuzat că: „Devine un adult care nu are încredere în sine, nu are stimă de sine, pot apărea disfuncţii sexuale, pot apărea disfuncţii la nivel alimentar. Traumele netratate ajung ca şi adult să facă din el un agresor. Îşi va agresa partenerul, dar şi copilul”.
În egală măsură violența domestică este o problemă socială gravă care afectează atât viața victimei, cât și a celorlalți membri ai familiei. La fiecare 30 de secunde, o româncă e ţinta violenţei domestice, arată statisticile.
Nu doar că suntem violenți, dar tolerăm violența considerând-o normală, pentru că o vedem zilnic, și neavând instrumentele necesare combaterii acesteia. Legislația, din păcate, este rudimentară din acest punct de vedere. Majoritatea femeilor abuzate, de exemplu, nu depun plângere la poliție de frică. Ba mai mult, se întorc la agresor. Nu puține sunt cazurile în care o palmă a devenit un pumn, apoi un picior pentru a sfârși cu un cuțit sau bâtă și cu o înmormântare.
Situația copiilor abuzați este extrem de diferită de cea a adulților pentru că aceștia nu-și cunosc drepturile, nu știu cui să împărtășească prin ce au trecut, și evident fiind amenințați cu o nouă bătaie cedează sub presiunea fricii și tac, suportând și ani de zile bătaia până devin adulți handicapați emoțional și viitori agresori, pentru că acesta le-a fost modelul. Pentru foarte mulți părinți bătaia reprezintă singurul instrument prin care-și pot educa copiii. Mulți, deși regretă fapta și chiar își cer iertare ulterior copilului, nu realizează trauma produsă și faptul că impactul agresiunii asupra psihicului este major.
A te impune în fața copilului prin bătaie reprezintă o mare lipsă de control și de încredere în tine, ca părinte. De asemenea reprezintă lipsă de educație și de cunoaștere a propriului copil, lipsă de răbdare, de înțelegere față de ființa de doar câteva luni sau ani față de care ai o responsabilitate majoră. Bătaia e umilință, e dorința de a dovedi că tu ești mai puternic în fața copilului, e mânie. Bătaia nu înseamnă disciplină. Nici iubire.
Meseria de părinte este poate cea mai grea din lume, dar și cea mai frumoasă. Și nu vine cu manual de utilizare. Copiii ar trebui să fie daruri divine, nu obstacole sau impedimente în atingerea anumitor obiective, așa cum sunt de multe ori considerați și tratați ca atare. Lipsa educației sexuale în școli, stigmatul societății că dacă nu ai copii, nu contribui la bunul mers al societății, presiunea familiei, presiunea prietenilor care au copii, lipsa educației parentale pentru potențialii viitori părinți duc la consecințe foarte grave asupra copiilor deseori nedoriți și pedepsiți pentru însuși faptul că există.
Sunt cazuri în care părintele care a acumulat frustrări și care a fost abuzat, la rândul său, în copilărie, defulează și își varsă toate experiențele negative asupra propriului copil, justificându-se că dacă la el a funcționat bătaia, sigur va funcționa și cu propriul copil. Nimic mai greșit. Violența nu a ajutat niciodată la clădirea a ceva bun, pe termen lung. Violența, sub orice formă, lasă urme adânci și are efecte pe termen lung. Cunosc cazuri de oameni care nu și-au mai revenit niciodată în urma bătăilor primite în copilărie și nu și-au putut construi o familie din același motiv.
Nu există justificare pentru bătaie, așa cum mulți părinți pretind că și-au bătut copiii ca să nu o ia pe căi greșite pentru că-i iubesc. Cum poți să rănești un om pe care-l iubești?
Din păcate violența este sesizată zilnic în jurul nostru, fie că vorbim de cea fizică sau cea verbală: în filme, la grădiniță, la școală, la serviciu, în familie, în trafic, în magazine etc. Nu avem o cultură a toleranței, a răbdării, a înțelegerii celui de lângă noi, a întrajutorării, a mulțumirii și concilierii fără conflict. Considerăm din ce în ce mai des că fără a ridica tonul sau mâna nu mai putem rezolva nimic. Nu ne putem limita doar la zonele rurale, unde argumentul principal este lipsa educației, pentru că din ce în ce mai des și la tot pasul violența este prezentă și în mediul urban.
Avem o legislație, și chiar așa perimată și permisivă cum este, nu este respectată pe principiul “merge și așa”. Paradoxal, bisericile sunt pline, astea nu ne lipsesc, și ai crede că suntem oameni cu frica lui Dumnezeu. Pe cale de consecință, ai crede că ne iubim aproapele și nu vrem să-i facem rău. Greșit! Cifrele și acțiunile pe care le vedem în jurul nostru ne confirmă negru pe alb că suntem un popor violent. Ne batem copiii, ne batem femeile, în procent mai mic și bărbații. Și nu pățim nimic după ce facem rău. Prea puțini sunt pedepsiți pentru răul produs. Răul produs nu se rezumă la rănile fizice, ci și la rănile emoționale, psihice de cărat pe parcursul întregii vieți, ca o cruce nevăzută și neștiută de nimeni.
Artin Sarchizian, preşedinte al Asociaţiei Drepturilor Omului, spune că: „Dacă vrem să facem o educaţie durabilă, adică de lungă durată, şi să schimbăm ceva, cu siguranţă trebuie început cu copiii, dar în paralel eu zic că ar fi greşit să rămânem doar la copii, trebuie educat şi adultul să ştie cum să intervină.” Și aș adăuga că educația trebuie făcută înainte de a deveni părinți, pentru că nu toți ne dorim, suntem capabili, suntem potriviți să devenim părinți. Și aș mai recomanda ca înainte de a lua decizia de a fi părinți să ne iubim pe noi, să ne înțelegem, să ne documentăm, să conștientizăm că nu facem copii pentru noi și pentru a avea un sprijin la bătrânețe și a ne împlini nevoile și dorințele noastre trecute prin intermediul lor, ci pentru ceea ce reprezintă ei în lume și în viitor. Și pentru că-i iubim, altruist, necondiționat, pentru că doar așa se poate manifesta iubirea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Uitati-va in jur, priviti-i pe ei, si ganditi-va cum era daca ar fi primit mai multa 'caldura' si rabdare de la parinti. Uitati-va in jur si zambiti-le si ziceti-le o vorba calda/de apreciere - unii nici nu stiu sa primeasca asa ceva....
Ce faci daca auzi vecinul ca ii carpeste o palma la cur kinderului care nu se mai opreste din tipat si nic bani n-are de vreo Super Nanny?
Ii chemi Protectia Copilului pe cap ca ti se pare tie ca indrepti vreo situatie si ii vrei binele copilului? Ii decad specialistii aia de la PC pe parinti din drepturi si ajunge copilul vreun savant dupa grija si educatia primita in centrul de plasament unde va fi in "siguranta"?
Nu ne dam noi singuri niste palme ca avem probleme prea vestice si solutii prea estice la ele?
Oricum e de basm asertiunea Dnei Tiriac ... "„Devine un adult care nu are încredere în sine, nu are stimă de sine, pot apărea disfuncţii sexuale, pot apărea disfuncţii la nivel alimentar. {...} "
Pai zic si eu ca dupa o bataie luata nu in frageda pruncie ci in club ca si student cand te-ai luat de gagica altuia, nu vei mai fi asa tantos si sigur pe tine data urmatoare, nu-ti va mai arde nici de activitati erotice pana iti trece ochiul si nici de mancat nu te vei apuca pentru ca e greu de mestecat cu falca umflata, deci silogisme simple Dna Tiriac, nu trebuie sa il reinviem pe Margineanu, Freud sau macar pe Mielu Zlate sa le cerem parerea.
E o diferenta majora intre o palma la fund data unui copil o data pe an, si o palma la fund data in fiecare zi. E o diferenta intre o palma la fund si una peste fata. Este o diferenta intre o palma si un pumn. E o diferenta intre pumn si bat, si intre bat si curea. Nu sunt diferente subtile.
Nu sunt adepta conceptului ca un copil nu trebuie sa fie atins nici cu o floare, si nu cred ca un copil de 18 luni care abia a plecat in picioare va intelege de vorba buna de ce nu trebuie sa bage foarfeca in priza. La varsta aceea eu eram sa imi daram galeria in cap, tragand furios de perdele; o palma bine plasata, pe care nici nu mi-o amintesc (si-o aminteste mama) m-a vindecat repede de acest obicei. Dar nu despre asta se vorbeste in articol.
In articol se vorbeste despre violenta sustinuta si repetata ca forma legitima de educatie.
Am o prietena de familie care este asistent maternal, si ma invart pe la ea, din cand in cand, pentru ca nu am copii (desi imi plac, si n-i dorim, nu s-a legat pana acum din cauze medicale). Ea il are pe al ei, si doi in plasament; familia e cu o situatie materiala foarte buna, ea sta acasa, asa ca s-au gandit sa mai ia doi, pentru ca au timp si isi permit.
Cea mai mare dintre cei doi copii in plasament are 5 ani, e frumoasa si desteapta foc, blonda, cu ochi albastri, dar timida pana la Dumnezeu. S-a intamplat o data anul trecut ma cheme sa raman la ei peste noapte, pentru ca cei mai mititei erau raciti si sotii nostri erau plecati. Cum ea era pana peste cap in ceaiuri si supe, si febra, si nu dormise de doua zile, am zis - Hai ca o bag eu pe E. la baitza si la culcare.
Nuuu, zice ea, la baitza, in nici un caz.
Pai, zic eu, de ce?
Ca n-o sa poti singura, trebuie sa fim amandoua. Cand e C. (sotul ei) acasa tot amandoi trebuie sa fim.
Macar lasa-ma sa incerc, zic eu. Copila ma cunoaste, nu-i e frica de mine...
Nu, zice ea, nu de tine ii e frica, ii e frica de apa. Eu te las, dar o sa ma chemi in treizeci de secunde.
Domnule draga, nu am patit in viata mea asa ceva. Cum a auzit de baie, E. a inceput sa urle ca un lup. Era transfigurata de groaza, dar culmea, docila pana cand a vazut apa in cada. Nu stiu daca ati incercat vreodata sa imbaiati o pisica. Daca ati incercat, ridicati asta la puterea a cincea, si veti avea reactia copilului. M-a muscat pana la sange, m-a zgariat, a facut pipi pe ea si urla in continuu, cu niste sunete inumane.
Bineinteles ca am chemat-o pe A., care imi apare in bikini... Opaa, zic eu, in gandul meu, in ce m-am bagat aici? A., super relaxata; da drumul la apa rece, o incearca cu cotul, ca pentru bebelusi.
Fii atenta, ca nu m-ai crezut, zice ea.
O ia pe E., in brate, desi cea mica sa zvarcolea ca o posedata, si intra ea intai in cada, si se lasa in apa incet, incet, incet, vorbindu-i cu blandete, pana cand a ajuns sa se intinda, a dat si copilul de apa si s-a mai linistit. Nu mai urla, dar plangea inecat, si se tinea de A. de parca daca A. i-ar fi dat drumul, ar fi fost moarte sigura.
Acum poti sa o speli, zice ea, dar repede, ca daca ii dau drumul din brate fuge si o luam de la capat. In fine, am spalat copilul, pijamalute curate (E. s-a linistit), pat, citit poveste, adormit.
Eu in continuare, ca un fazan in faruri. Bine, mai, ce-a fost asta? O intreb pe A. la un pahar tarziu de vin, ca venea ora de antibiotic (cu reteta, bineinteles) la cei mai mititei.
Ah, imi raspunde ea, copilul a fost luat de la o familie de medici (deci, persoane cu conditie) care nu o bateau - erau adeptii non-violentei, vezi tu. De fiecare data cand facea cate o boacana, insa, o opareau in baie.
Reiterez - copilul spargea un pahar, era luat de o aripa si bagat in apa la 60 de grade. Copilul sarea in pat, era bagat in apa la 60 de grade. Copilul se impiedica de covor si scotea ceva din priza, apa la 60 de grade. Cand in sfarsit un vecin s-a saturat de urlete si a sunat la PC, E. era toata o arsura de gradul doi.
Si sa nu-ti inchipui ca protectia copilui ne-a prevenit, cand am luat-o, jegoasa si plina de paduchi, pentru ca nici ei nu reuseau sa ii faca baie. Nu ne-au spus absolut nimic pana cand s-a dus C. peste ei. Iar ideea sa intru eu in apa cu ea si sa o spele C. ne-a venit noua, dar prima luna a fost un cosmar.
Parintii lui E. se lupta in continuare sa nu fie decazuti din drepturile parintesti, ca doar n-au batut-o, n-au infometat-o, au o conditie sociala, nu? Procesul se taraganeaza de doi ani; intre timp E. nu mai are nevoie sa intre cineva cu ea in cada, dar este un intreg ritual de potivit apa, de incercat mami sau tati apa, etc.
Comparati acest tip de trauma cu un pumn luat in gura intr-un bar, va rog.
Nici macar in tarile nordice nu te decade nimeni din drepturile parintesti pentru o palma la fund. Poate te trimit la anger managemnent, dar pentru o palma la fund nu iti ia nimeni copilul.
Despre lucruri ca cele descrise mai sus ce parere aveti?
„O pălmuță la fund nu are cum să facă rău, asta nu e bătaie.”
Deci palmuta e bataie. Ca vrei tu sa analizezi masa, viteza si acceleratia cu care se misca palma, suprafata si unghiul de contact, palma e palma, scrie mai sus clar de tot.
Autoarea care s-a plimbat prin firme de HR si acum e expert in parenting cum sunt mai toti care stiu cum sa creasca copiii altora pentru ca s-au uitat ei la Prima la Super Nanny si pe Animal Planet la ala de face matele si cainii sa stea drepti o avea dreptate, practic putem pune egal intre opinia ei neprofesionala si a unui psihopedagog special, zic. S-o trimitem alaturi de Andreea de la Big Brother Romania sa fie motivational speaker si influencer intr-o tiganie cei drept frumos marketizata gen TEDx sa ne mai zica platitudini mondene.
Ca faci diferenta intre o palma la cur ca nu mai ai cale de intelegere cu copilul si vrei sa-l resetezi putin si ce i-au facut sociopatii aia copilului lor cu oparitul e bine si suntem pe aceeasi lungime de unda, dar... in ziua de astazi e suficient sa ii ameninti ca le iei telecomanda la tv (blocandu-le controalele locale in prealabil), ca le tai YouTube-ul sau ca le iei tableta si devin mielusei.
Asta nu exclude o palma la cur ocazionala cand kinderul se gandeste sa faca putin show ca poate asa obtine ce-si doreste sau sa fuga traversand drumul fara tine.
Astept sa se infiinteze si la noi Politia Animalelor Mici si Pufoase, nu de alta dar poti face Holohoax in populatia de gandaci de bucatarie si nimanui nu-i va pasa.
Pe mine m-a pocnit mama de doua ori - povestea cu perdeaua, si inca o data cand aveam vreo cinci ani, cand mi-a venit ideea creata, asa cum spuneti dumneavoastra, sa traversez strada fara un adult. Contextul era ca eram multi copii de varste apropiate pe strada - si eu aveam o ciuda latenta pe faptul ca pe mine si pe o fetita cu doi ani mai mica trebuia sa ne 'traverseze' un adult, pe cand pe copiii care stateau la trei case mai incolo (aceeasi varsta) nu trebuia.
Ce nu intelegeam eu era ca locul pe unde trebuia sa traversam noi cand ieseam din curte era exact la capatul unei curbe in varf de ac, si era drum de camioane. Practic, un sofer de camion nu ne vedea, ca nu avea cum, si nici nu avea cum sa opreasca, chit ca ar fi mers cu 30 la ora.
Eu am auzit camionul, i-am zis fetitei cu care eram - stai sa treaca, dar ea avea trei ani si n-avea chef sa asculte de mine. A fost mana lui Dumnezeu acolo, pentru ca s-a impiedicat, a cazut, si a trecut camionul peste ea, fara s-a atinga. Daca ar fi cazut invers (cu capul in alta directie), i-ar fi trecut rotile peste cap.
Tin minte ca am luat niste palme la fund de nu m-am vazut, dar nu cred ca le-am simtit, in mod real, pentru ca lectia fusese invata cu varf si indesat...
Cred insa ca de la trei-patru ani in sus, un copil care se miortaie ori o face pentru show (am un nepot de varsta aceea care ma uraste cu pasiune, pentru ca santajul emotional care merge la mama si bunica - Vreau aia, sau nu mai mananc/ma trantesc pe jos/urlu si te fac de ras), ori are vreun motiv.
In primul caz, il ignor cu gratie. Mi-a tras o repriza de urlete si rostogolit pe jos in Carrefour inainte de Craciun, ca voia el nu's ce camion. L-am lasat sa se dea in stamba, impasibila, vreme de zece minute, explicand trecatorilor uluiti ca e un baiat mare care se poarta ca un bebe. Si de-a dracului i-am cumparat de Craciun o trotineta, nu camionul cu zurgalai. (Evident am fost subminata de sora-mea, care i-a cumparat camionul cu prima ocazie...)
Sunt insa cazuri in care plange din chestii care ar frustra si un adult - a trecut matza si i-a dramat castelul de Lego, de exemplu.
In nici unul dintre cazuri nu cred insa ca era folositor sa-l 'resetez'.
Poate sunt eu mai rabdatoare, ca nu stau cu el 24/7, insa logica de a nu pocni un copil pentru ca te-ai enervat imi este evidenta; daca il pocnesc pentru scena de opereta din Carrefour, maine o sa dea cu piciorul in pisica de casteluri daramatoare, pentru ca invata ca prin violenta se rezolva enervarea/frustrarea.
Nu e o chestie de SuperNanny, insa directia si viteza 'palmutei' chiar conteaza, conteaza si contextul, conteaza si frecventa. Spunea bine @karla mai jos ca sunt ocazii in care adultii refuleaza - si taman in ocaziile acelea adultul trebuie sa se stapaneasca.
Multi oameni spun ca au fost batuti si au iesit bine. Eu n-am fost batuta (in afara de cele doua ocazii mentionate), si am iesit bine, zic eu. Mama avea aceeasi abordare lasseiz-faire cand plangeam de show, si am trecut foarte repede de acea faza, pentru ca mi-am dat seama ca n-are efect.
Pe scurt, ca iar v-am scris un eseu treaba cu pedeapsa corporala de la o varsta incolo (pentru mine, e arbitrar la 3-4 ani, dar depinde de copil, evident) e o scapare a parintelui, si nu are rezultate bune pe termen lung.