Foarte puțini acceptă adevărul: Eminescu a trăit mult sub limita confortului: salarii mici, chirii schimbate, haine modeste, mâncare puțină, depresii neînțelese, nopți nedormite, un job (la „Timpul”) care l-a stors de energie. E greu să fii geniu când nu ai bani de lemne de foc. Și totuși, el scria. foto: Profimedia

Cultura română va ieși din marasmul acesta când va prețui mai mult școala decât politica de gașcă (iar mi se va reproșa că vorbesc ca un golan), când în locul antifoanelor ideologice vor vorbi amfiteatrele universitare, când urechismele sumbre și partizanatele pătimașe se vor usca și vor cădea, când norma rațională va domoli uzul, când specialiștii își vor găsi vocea publică. Când n-o să mai auzim recitatori în piețe. Când vom citi cu adevărat.. Foto: Facebook Raluca Turcan

De ce ne este așa de drag Eminescu? De ce e așa de important pentru cultura noastră?

O fi fost Eminescu credincios, cum zic mulți, sau agnostic, cum zic eu, dar iată ce scrie despre o față bisericească: „Arăta mai mult a tâlhar decât a popă, dar ce-are a face? Cele mai mari merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost și bețiv. Tatăl său fusese porcar la sat și, fiindcă băietul lui era leneș, rău și târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi, pe lângă toate astea, îl mai chema și Ermolachie Chisăliță”.

Nu pot să nu remarc că inteligența artificială are o părere mult mai bună despre cetățeanul român decât cetățeanul însuși. Nu de multe ori am auzit și am citit caracterizări total neprietenoase făcute de către români pentru români. Inteligența Artificială probabil nu s-a antrenat citind Facebook, altfel ar fi adăugat și o altă caracteristică: spiritul cârcotaș. (Foto: Profimedia Images)

Guvernul României nu are niciun program consistent care să susțină consumul de cultură pe termen mediu și lung. Nu există viziune și strategie, iar problema nu este deloc de dată recentă. (Foto: Mel Longhurst / Zuma Press / Profimedia)

La Eminescu, în afara unor portrete poetice ale Femeii-iubită, întâlnim portretul mamei, Raluca Eminovici, de care el a fost extrem de atașat, de mic copil (“O, mamă, dulce mamă”). Din biografia sa, mai aflăm și de imaginea plină de abnegație a uneia din surori, Henrieta, care l-a îngrijit când a fost foarte bolnav, spre sfârșitul vieții, deși ea însăși era suferindă (se deplasa cu mare greutate, în cârje, din pricina unei poliomielite). Foto: Inquam Photos / Liviu Chirica

Des pomenit în comentariile critice privind opera eminesciană, motivul selenar nu se bucură încă de o tratare riguroasă în literatura română de specialitate. (Foto: Profimedia)

Tata, când vorbea de Eminescu sau Labiș, te făcea să plângi. La fel era când vorbea despre „Baltagul” lui Sadoveanu și despre locurile de la Mălini unde se petrece acțiunea cărții. Cred că de la el am auzit întâi despre Crucea Talienilor, Sabasa, și despre râpa în care a fost aruncat Nechifor Lipan și apoi am citit cartea.

„Naționalitatea trebuie să fie simțită cu inima, și nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte și se respectă adânc, se pronunță arareori!”