Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Salvatorii animalelor de pe stradă vin cu ele la veterinar, însă nu au bani să plătească tratamentele. Și atunci apare dilema

Medic veterinar

Foto: Getty Images

Cică un veterinar se duce la doctor. Ăla îl invită să se așeze, îi citește fișa, verifică analizele și îl ia la întrebări, cum vă simțiți, ce vă supără, vă doare ceva etc. Veterinarul începe sa râdă, ehehe, doctore, păi așa e simplu...

Dincolo de bancuri, realitatea este că medicii veterinari chiar nu au o viață simplă. Asta se vede și în statistici, conform cărora această categorie profesională este printre cele mai afectate de depresie și sinucidere. Un studiu publicat în 2019 de Asociația medicilor veterinari din SUA a arătat că veterinarii bărbați sunt de 2,1 ori mai predispuși la sinucidere decât media populației americane, în vreme ce veterinarii femei, de 3,5 ori. 

În România nu există astfel de statistici, dar practicând această profesie de peste douăzeci de ani, nu pot decât să confirm că nici la noi lucrurile nu sunt tocmai roz. Dar care sunt motivele pentru această situație?

În primul rând este o muncă extrem de dificilă și solicitantă psihic și emoțional. Medicii și asistenții veterinari sunt prinși ca între ciocan și nicovală între pacienți - animăluțele care au nevoie de ajutor - și proprietari, care nu sunt întotdeauna cooperanți. În funcție de țară și de legislația locală veterinarii sunt obligați să execute anumite decizii care nu neapărat le aparțin, nu sunt 100% condiționate medical, însă, cu toate acestea, nu le pot refuza. De exemplu dacă un proprietar invocă faptul că dintr-un motiv sau altul nu își mai poate îngriji animalul, fie din lipsă de resurse, fie pentru că este bolnav, atunci medicul este obligat să eutanasieze animalul respectiv. De multe ori veterinarul poate să nu fie de acord cu acest lucru, însă trebuie să o facă, ceea ce îl poate afecta emoțional foarte puternic.

În România medicii veterinari nu sunt obligați să facă eutanasii dacă nu sunt de acord că sunt necesare sau justificate. Dar asta nu înseamnă că nu există situații dificile. Se întâmplă uneori ca cei care vor să își eutanasieze animalele să le lase pur și simplu la cabinetele veterinare. Sau salvatorii animalelor de pe stradă vin cu ele la veterinar, însă nu au bani să plătească tratamentele. Și atunci apare dilema. Să le tratăm pe banii noștri? Aceasta este o variantă corectă din punct de vedere moral și emoțional, dar incorectă din punct de vedere financiar. Afacerile noastre, ale celor care deținem clinici și cabinete veterinare, au nevoie de creștere sustenabilă din care să ne permitem să plătim salariile angajaților și să facem investiții în echipamente și tehnologii noi. Să rezolvăm cazuri pro bono peste o anumită limită pe care ne-o permitem, destul de scăzută în realitate, este o greșeală de business fundamentală.

Ceea ce ne duce la un al doilea motiv pentru care în rândul veterinarilor se înregistrează un număr de sinucideri atât de ridicat comparativ cu media populației... Presiunea imensă cauzată de bani sau mai bine zis, de lipsa acestora. În Statele Unite de exemplu, facultatea de medicină veterinară costă enorm de mult, cam la același nivel cu cea de medicină umană, în schimb veniturile sunt cu de până la patru ori mai mici. Rezultă că viitorii veterinari se îndatorează foarte mult la bănci, luând credite de studii de valori uriașe, pe care apoi se zbat să le plătească lucrând multe ore în joburi extrem de stresante și solicitante fizic și emoțional. Unii dintre ei ajung inevitabil la burn out, se îmbolnăvesc, intră în depresie, iar de aici nu mai este mult până la sinucidere.

Nici în România nu stăm prea bine la capitolul financiar. În domeniul medicinei umane serviciile medicale sunt scutite de TVA. Rezultă că toți prestatorii de servicii medicale private, de la micile cabinete medicale individuale la marile rețele de clinici sunt protejate de stat prin această măsură. În schimb, în cazul cabinetelor și clinicilor veterinare, susținerea din partea statului este zero.

În România ne confruntăm în plus și cu o lipsă la nivelul detalierii și stipulării protocoalelor de tratament. Asta face ca medicii să nu fie protejați în niciun fel. M-am lovit de acest lucru când o colegă care lucra la clinica mea a fost chemată în fața Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Veterinari. Acest lucru a fost cauzat de o simplă sesizare online, fără să se cunoască datele de identificare ale reclamantului, fără să existe un sistem clar de cercetare a cazului sau un proces prin care să se știe care sunt pașii de urmat în acest gen de situații. Respectiva doctoriță a emigrat între timp în Suedia unde profesează cu mult succes la o clinică importantă. Este și acesta un motiv pentru care mulți medici talentați aleg să plece din țară, faptul că aici nu avem suficientă susținere, nici pentru a ne exercita profesia, nici pentru a ne crește afacerile în mod sustenabil.

După ce acum niște ani am trecut și eu personal printr-o perioadă de supraîncărcare pe parte profesională manifestată prin epuizare fizică și psihică, pot spune din experiență că este foarte important pentru un medic veterinar să știe să-și dozeze bine eforturile. Ajungem foarte ușor să ne depășim capacitatea de a lucra din dorința de a face prea mult, iar la începutul carierei suntem cu toții tentați să facem asta. Dar pericolul de burn out este foarte mare în această profesie, pentru toate motivele detaliate mai sus, așa că e necesar să tragem un semnal de alarmă și să aducem acest subiect în dezbaterea publică. Cu experiența mea profesională și de viață de acum aș sfătui tinerii absolvenți să aleagă bine locurile unde se angajează, cabinete sau clinici, pentru a se asigura că primesc susținerea necesară. Să nu accepte să muncească excesiv pentru că pot ajunge să greșească și aceste greșeli li se impută, iar în final, îi afectează foarte mult. Și medicii veterinari ar trebui să muncească în medie opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână ca toată lumea, asta nu e o regulă întâmplătoare, are un fundament. Din păcate există o mare lipsă de medici veterinari și personal medical veterinar calificat în România. Sunt foarte mulți care termină facultatea și nu profesează, tocmai din aceste motive.

Dacă în SUA mișcarea NOMV (Not One More Vet) a prins aripi în urma dezbaterii publice care a început în ultimii ani pe marginea profesiei și a riscurilor asociate, în România nu am cunoștință să existe grupuri de susținere pentru veterinari, coach-i specializați etc. Cu siguranță că cei care facem demersuri de dezvoltare personală, terapie, ne “căutăm la cap” în orice fel, o facem pe cont propriu. Poate nu ar trebui să fie așa, ci Colegiul Medicilor Veterinari din România să se implice mai mult. Și pe parte de lobby pentru obținerea din partea statului a unor condiții fiscale mai bune în care să ne desfășurăm activitatea, și pe parte de oferire a unui ajutor terapeutic specializat pentru cei care sunt în dificultate.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Salve! dincolo de conținutul acestui articol:
    ? de ce ne-am născut, de ce să ne /parașutăm/ în lumea asta, de ce să nu avem soluția evacuării de urgență?

    asumat/04.05.2021 - Purice Narcis-Teofil
    • Like 0
  • mai exista un motiv al "depresiei" veterinarilor sau , mai ales, veterinarelor - grupul/corpul/bazinul din care serecruteaza cei/cele care aleg aceasta vocatie - multe visatoare care aspira la a face bine, fara sa intuiasca din pornire - ca acest bine implica si costuri sau macar eforturi;
    e cam cazul ecologistilor, da e bine sa renuntam la aia sau alta dar... inlocuirea costa (cel putin confort daca nu mai mult),
    personal cred ca cele doua categorii se intersecteaza puternic
    • Like 0
  • O sa ma mai informez, dar nu cred ca exista o tara in care medicii sunt obligati sa eutanasieze la cerere sau asa cum explicati dv. Exista insa tari unde, cel putin teoretic, medicii veterinari nu au voie sa eutanasieze daca actul nu e justificat medical. Realitatea este, din ce stiu pentru ca subiectul m-a interesat si pot soune ca m-a si lovit personal, este ca veterinarii de mai peste tot practica eutanasia de complezenta, adica la cerere sa, in orice caz, pentru ca asa e mai simplu pentru oameni. Stiu un numar imens de veterinari din tara si din strainatate care stiu la ce asociatii sa apeleze in cazul unor animalute abandonate. Veterinarii la care imi duc cateii la Bruxelles au o cutiuta speciala in care proprietarii pot lasa o mica suma astfel incat veterinarii sa acopere macar in parte tratamentele animalutelor in situatii dificile. Le-am dus o pisicuta cu o labuta zdrobita, gasita pe strada de o prietena, am contribuit si eu la tratament si operatie, dar au pus si dansii o parte din suma astfel incat ne-a fost mai usor sa acoperim... si asta din contributii ale unor persoane care nu o vor vedea niciodata pe Happy pentru ca nu traiesc in Belgia, dar au ajutat-o. La fel si in Romania, exista veterinari care fac acest lucru, cauta sprijin si solutii, exista veterinari care lucreaza un numar de ore in cabinet veterinar social cu preturi accesibile pentru toti. Solutii exista si daca e departe de mine sa neg impactul emotional pe termen lung - sunt printre primele persoane care au vorbit in romana despre riscurile pentru veterinari si, in general, pentru profesiile asociate si benevoli, imi e greu sa citesc textul dv. de Calimero in care veterinarii sunt niste neputinciosi la cheremul proprietarilor dificili sau al celor care abandoneaza. Nu stiu daca a cauta solutii face parte din profesie, inclin sa cred ca da si ca e timpul sa ne gandim la solutii sistemice pentru astfel de situatii, cum e si timpul sa ducem si medicina veterinara din Romania in secolul in care vorbim de cooperative care, psihologie animala, ingrijire force-free si multe altele care devin norma in alte parti si care la noi inca suna multora a science fiction.
    • Like 0


Îți recomandăm

Nomad digital

Marius are 24 de ani și înainte de pandemie s-a angajat pentru prima dată cu normă întreagă. Sau full-time, cum spun colegii. Multinaționala care l-a recrutat i-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, dar, spre mirarea părinților, a refuzat. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Fată la școala online

„Mai țineți minte emoțiile de la examenul de șofat? Ei, cum ar fi dacă, după câteva mii de ore de șofat, ați mai da unul? N-am niciun dubiu, ar fi fără mare panică. Așa e și cu testele la matematică”, spune Gabi Bartic. (Foto: Profimedia)

Citește mai mult