Pe 30 martie 1991, Popescu a trăit poate cel mai groaznic moment al existenței sale morale. Cu câteva zile înainte, directorul Adevărului, Darie Novăceanu, îl chemase în biroul lui uriaș și îi spusese, trăgându-se în fel și chip de mustață: „Trebuie să semnezi și tu o hârtie. E cu privatizarea ziarului...”.
Popescu a luat hârtia zâmbind. N-a citit niciun rând – simțea că ar fi fost ca și cum ar număra cu degetul pe limbă niște bani dați de un prieten. Și Novăceanu era pentru el mai mult decât un prieten, era excepționalul traducător al lui Borges. Autorul lui „Tlön Uqbar, Orbis Tertius” era Dumnezeul lui Popescu, iar Darie, profetul său. „Domnule Director, dacă nu e o condamnare la moarte o semnez”. Și a semnat-o. Prima și ultima iscălitură în orb din viața lui.
Fapt este că acolo chiar era o condamnare la moarte – ba chiar două. Una, a ziarului Adevărul. A doua, a lui Popescu.
Când Novăceanu a început să dea explicații întregii redacții adunate în sala de ședințe, Popescu a simțit cum i se chircește creierul ca înțepat cu acul. Privatizarea pusă la cale de Novăceanu însemna ca 90% dintre acțiunile Adevărul să fie deținute de guvern! De guvernul Petre Roman, don Pedro, amicul lui Darie!
Adică, până atunci, Adevărul, Scânteia rebotezată, era ziar de stat. Ceea ce era rău, nu mai putea continua. Dar acum era și mai rău, devenea ziar de guvern FSN, de partid...
5% din acțiuni Novăceanu și le dăduse sieși, iar niște procente cam de 0,5% fiecare erau pentru Popescu și încă doi jurnaliști. Restul, adică 3,5%, îl arunca celorlalți membri ai redacției, în număr de peste 100. Generos, invita pe toată lumea să servească o bucățică...
Popescu nu are cuvintele să descrie cum s-a simțit după ce Novăceanu a tăcut. Și-a aprins o țigară, trăgând din ea ca înecatul printr-un pai. Primul care s-a ridicat și a spus că îi e teamă de schema lui Novăceanu a fost prietenul lui Popescu, Constantin Pavel. Apoi, Popescu. A rostit, gâtuit, că dac-ar fi știut ce conținea hârtia, n-ar fi semnat-o nicicum. Că era vorba de spre sfârșitul grotesc al ziarului Adevărul – Popescu nu se pricepea la privatizare, acțiuni sau capitalism, dar libertatea, mai exact lipsa ei, știa bine ce e.
În fața izbucnirii opoziției generale, presărată cu huiduieli din partea unor scânteiști vechi, Novăceanu s-a ridicat și a plecat. „Și ziarul, domnule director?” n-a putut să nu-l întrebe Popescu. „Faceți-l voi”, a fost răspunsul, strecurat printre dinți.
Oricare dintre cei aflați atunci în sală ar fi putut să-l scuipe în față pe Popescu și el n-ar fi avut cum să riposteze. Fusese inconștient, naiv, imbecil, dar nu necinstit – și n-avea cum să demonstreze asta logic, ceea ce îl durea fizic. N-a vrut să analizeze de ce aproape toți au hotărât să rămână cu ei în lupta dură care urma. Preferă să și-o amintească pe Marta Cuibuș spunând: „E un om cinstit, ar fi păcat să-l pierdem”.
Despre războiul psihologic cu premierul Petre Roman, în care ziariștii de la Adevărul au fost la un pas de a fi scoși cu poliția din sediu, altădată. O armă în bătălia asta, poate cea mai importantă, era încrederea cititorilor în ziar. Ideea a fost să fie aduse în acele zile în Adevărul semnături cu greutate, de mare prestigiu.
Popescu s-a dus vizavi, la ministrul Culturii. Andrei Pleșu l-a primit jovial pe tânărul necunoscut. Era interesat de soarta Adevărului, ziarul cu cel mai mare tiraj din țară. Popescu i-a relatat sec și exact ce se întâmplase, inclusiv semnătura lui iresponsabilă. La auzul procentelor de împărțire a acțiunilor, Pleșu a râs cu poftă: „Curat privatizare, coane Fănică!”. Știa deja ce voia Popescu de la el: „Dumneata vrei să scriu un text pentru ziarul de mâine? Așa, pe picior, mă iei pe sus?”. Popescu i-a spus că timpul contează enorm. Sunt nu zile hotărâtoare, sunt ore hotărâtoare. Dintr-odată, orice urmă de veselie a dispărut de pe fața domnului Pleșu: „Dar dacă o să girez în felul ăsta, cu semnătura mea, un ziar de stângă imundă, naționalistă, neoceaușistă, că a început să fie din nou la modă? E vorba, totuși, de fosta Scânteie, nu?”. Popescu știa foarte bine că așa ceva se putea întâmpla. Se mai gândea și la poziția lui Pleșu, ministru în guvernul Roman, care Roman voia cu tot dinadinsul ca Adevărul să fie al lui – o piesă importantă în bătălia surdă pentru putere cu Ion Iliescu. Legal, putea s-o facă, îi mai trebuia și niște sânge rece pentru execuția asta.
Popescu citise ”Minima moralia”. Așa că și-a adunat toată sprezzatura, toată siguranța de sine pe care putea s-o mimeze și a glăsuit: „Domnule Pleșu, nu am altă garanție că Adevărul nu se va duce unde spuneți decât pe mine însumi. Câtă vreme sunt acolo, nu se va întâmpla. Dacă plec, înseamnă că s-a sfârșit. Mă gândesc că ar fi binevenit un text despre Iisus, suntem în săptămâna Patimilor”. Nici nu terminase bine de vorbit, că pe Popescu l-a lovit gândul: „Idiotule, îi ceri să facă ce tocmai i-ai spus că ai făcut tu, să semneze în orb...”. După care, a așteptat cu inima în gât să vină întrebarea ghilotină, eventual însoțită de un surâs devastator: „Dar dumneata cine ești, monșer?”.
Care n-a mai venit. Domnul Pleșu n-a semnat în orb, căci s-a uitat la Popescu. Citiți „Capodopere în dialog”, ca să aflați ce înseamnă a te uita la un tablou sau la un om.
Iată textul, scris în 4 aprilie și apărut în Adevărul din 6 aprilie 1991, înainte de Paște:
Trei cuvinte ale Învierii
În Evanghelia după Matei ni se povestește că, după Învierea Sa, Iisus a vorbit oamenilor în trei rînduri. Odată pentru a le spune: „Bucurați-vă!” Apoi: „Nu vă temeți!” Și la urmă (către ucenici): „... cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului!”
Cine mai aude, în România de azi, aceste cuvinte? Bucuriile noastre, dacă sînt, sînt resentimentare: ne bucurăm de eșecurile altora: ale opoziției, dacă sîntem cu guvernul, ale guvernului, dacă sîntem cu opoziția. Ne bucurăm să depozităm vești proaste, să distribuim vinovății și injurii, să catalogăm dezastre. În afară de bucuria micilor achiziții zilnice, nu ne rămîne decît bucuria sinucigașă de a fi încruntați, de a iradia îngrijorare, de a secreta cele mai perfide scenarii. Ne trecem viața în voluptatea de a degusta calamități reale și închipuite. Sîntem neîndurători, prost dispuși și, în cel mai bun caz, sarcastici. N-avem încredere decât în cine ne aprobă, înlocuim prieteniile cu alianțe și nu mai iubim nimic în afara propriilor noastre opinii.
De temut, ne temem de tot: de ce-a fost, de ce este, de ce-ar putea să fie; de partide, de privatizare, de nelegiuiri (dar și de legi!), de unguri (dar și de o sumedenie de români!), de comunism, de neocomunism, de criptocomunism, de Yalta, de Malta, de rege, de presă, de sindicate, de stînga, de dreapta, de străini, de intelectuali, de mineri, de P.S.M., de S.R.I., de F.S.N., de U.D.M.R., de G.D.S. Ne temem de tot ce nu știm, de tot ce știm, de tot ce aflăm. Ne temem să ne bucurăm, ne temem să vorbim despre răbdare și despre speranță.
Temători și triști, sîntem, firește, departe de a simți în preajmă prezența Celui care a promis să fie cu noi „în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului”. Cu cît e mai multă religie la vedere, cu atît sîntem mai nereligioși. Sîntem cînd prea siguri de noi, manevrați de juvenile vanități politice, de convingerea iresponsabilă că pentru a reuși n-avem nevoie de nici un înger, cînd, dimpotrivă, sufocați de singurătate, părăsiți, resemnați.
Toate astea dovedesc că niciodată n-am fost mai puțin pregătiți pentru Sf. Paști decît anul acesta. Mi se va răspunde că, totuși, n-avem motive de bucurie, că avem, în schimb, motive să ne temem și să ne simțim uitați de Dumnezeu. Dar nu e aceasta situația însăși a Răstignitului? Nu-și pierde El bucuria în Ghetsimani? („Întristat este sufletul Meu...”). Nu i se face Lui frică? („... de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!”). Și nu se simte El părăsit de Tatăl? („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”). Sărbătoarea Învierii e însă tocmai sărbătoarea transgresării acestor trei poticniri. E sărbătoarea a două îndemnuri („Bucurați-vă!”, „Nu vă temeți!”) și a unei promisiuni („Cu voi sînt...”). A răspunde acestor îndemnuri și acestei promisiuni cu argumente rezonabile, cu lucidități plate, cu „evidențe” imediate, e a rămîne în afara spiritului pascal. Și în afara credinței adevărate, care nu e altceva decît a fi capabil de bucurie în plină încercare, a fi neînfricat în vremuri înfricoșate și a te simți mereu asistat, în efortul tău, de ochiul suprem.
Nu ni-l putem închipui pe Iisus coborînd de pe cruce pentru a se răzbuna. Nici pentru a stîrni melancolii și spaime. Și, mai ales, nu ni-l putem închipui înviind, pentru a lăsa lumea în urma lui, ca pe un pustiu fără orizont și fără însemnătate.
Andrei PLEȘU
În Joia Mare, 4 aprilie 1991
P.S.
Astăzi, Andrei Pleșu face veacul fără un sfert.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
