Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Schimbarea la față a Simonei sau cine n-are un Darren să-și cumpere

Darren Cahill și Simona Halep

Foto: Guliver Getty Images

Au trecut deja mai bine de 3 săptămâni de când Simona Halep a reușit o performanță extraordinară prin câștigarea primului ei turneu de Grand Slam și acum este în fața unei noi încercări: Wimbledonul.

Dar ce facem noi, poporul, românii, nația cu victoria asta? Fata asta a muncit și a câștigat, turneul, banii, copertele revistelor internaționale, contractul cu Nike, respectul - totul pe „barba” ei. Noi ne-am încins românește, poate un pic cam mult.

Eu, cel din fața televizorului, n-am niciun merit, deși, ca toată lumea, iau parte acum la victorie. Eu nici măcar nu credeam că va câștiga și m-am uitat episodic la meci, deși îmi place să mă uit la tenis. Și asta doar pentru că mă temeam că o să mă dezamăgească. Sunt convins că sunt și alții care au gândit la fel. Dacă pierdea, era înfrângerea ei, noi o căinam generos („ce ghinion pe fata asta...”) sau arogant („v-am spus io că n-are față de campioană”).

De ce totuși e mare victoria asta și s-ar putea transforma în victoria noastră? Eu cred că Simona a plecat din țara noastră cu o mentalitate specifică multora dintre noi. Cu multă ambiție, dar mai puțină disciplină, cu mult nerv, cu dorința de a reuși cât mai repede și printr-un tenis care într-o perioadă a stagnat. A plecat la drum neavând nici măcar engleza foarte bine pusă la punct.

Simona Halep a avut un progres impresionant timp de 3 sezoane cam până prin 2014. De acolo, ceva „românesc” mi se pare că a intervenit în cariera ei. Un fel de complex de inferioritate, o lipsă de răbdare şi o abordare lipsită de încredere în jocul ei. E suficient să ne amintim de câte ori a pierdut în tururile inferioare. Ea, însă, nu s-a abandonat specificului național „las că merge și așa”. Și asta o face cu atât mai mare. Simona avut de partea ei deschiderea spre nou și disponibilitatea de muncă. Simona Halep a înțeles că trebuie să schimbe. 

Simona Halep a înțeles că are nevoie de un antrenor străin după ce a început cu delegații româneşti. Cu Wim Fissette a mers o perioadă, dar n-a fost suficient pentru ea, nu era antrenorul la care să privească în sus. După încă o colaborare cu un român, începe probabil perioada cea mai interesantă în cariera ei - colaborarea cu Darren Cahill. Simona Halep înţelege că are nevoie de un ajutor extern consacrat, iar omul acesta s-a impus în fața temperamentalei Simona în primul rând prin seriozitate. De un om cu o mentalitate şi cunoştinţe foarte diferite de ceea ce putem găsi la noi. Un om care, pe alocuri, ne-a certat că nu îi oferim sprijinul cuvenit acestei mari sportive. Datorită lui, Simona Halep a înțeles că a greșit și și-a cerut iertare. Ea a înţeles importanţa colaborării cu un profesionist desăvârşit și a acceptat să se lase „îmblânzită”. 

A înţeles importanţa respectului într-o echipă şi necesitatea unei echipe omogene pentru a face performanţă. Simona Halep a continuat această colaborare atât de benefică pentru ea și și-a îmbunătățit considerabil psihicul ajungând să o învingă pe Şarapova de două ori consecutiv, trecând peste 7 înfrângeri. A înţeles că înfrângerea e normală în orice competiţie, trecând peste încă 2 finale pierdute la French Open, anul trecut şi Australian Open. Iar acum Simona Halep a câștigat turneul ei favorit după 8 ani de la prima participare. 

Roland Garros-ul o să-i aducă încredere să câştige alte turnee. Fără să-și propună asta, Simona Halep ne-a oferit o lecție despre cum ambiția și talentul, dublate de deschidere spre nou și disponibilitate de muncă te pot duce acolo unde îți dorești. În definitiv, ingredientele succesului Simonei sunt ceea ce ne trebuie nouă tuturor pentru a trăi într-o țară mai bună. Bineînţeles, asezonate cu spirit de echipă, respect reciproc şi recunoaştere a valorilor pe care le avem în jur.

Iar dacă avem inteligența să depășim îmbățoșarea patriotică și să apelăm la câte un Darren Cahill de import, care să ne deschidă lumea, care să ne ofere mentalitatea calmă și lipsită de complexe și care să ne dea încredere, fără îndoială că, până la urmă, ieșim noi cumva la lumină.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ionu492 check icon
    E blană!
    • Like 0
  • Victor66 check icon
    HAHAHAHA, stiti cum traiesc oamenii in tara asta? Stiti ce mentalitate se formeaza si se incurajeaza prin contact reciproc?
    • Like 0
  • Mare dreptate ai! Dar dacă e sa facem o paralelă între noi ca popor și fata asta minunată, lipsește un ingredient important: ea a crezut atât de mult ca POATE sa câștige încât a acceptat provocarea și a fost dispusă să facă schimbări. A mizat corect. Ca întotdeauna când nu te minți ( așa cred eu cel putin).
    La noi, mult prea mulți oameni au impresia ca binele ăla visat, ori in ce forma o fi el, depinde de altcineva nu neaparat de ei și cred ca e de neatins, pt ca se compara cu cine nu trebuie și își iau cu alte cuvinte repere nepotrivite, inclusiv ca timp și circumstanțe.
    • Like 0


Îți recomandăm

Trump și iepurașul / sursa foto: Profimedia

Invitați în emisiunea „În fața ta” de la Digi24, Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, și Francisc Doboș, fostul purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice de București, au vorbit despre soarta omenirii, în contextul liderilor mondiali actuali.

Citește mai mult

Pastele cu masca / sursa foto: Profimedia

În ultimii ani, îmi tot amintesc de întâmplările pe care urmează să vi le povestesc și cred că singurul motiv pentru care nu le-am pus pe hârtie până acum este faptul că au avut loc în pandemie. O perioadă bulversantă pentru toți, pe care nu am știut cum să o abordăm, de la care nu-mi vine să cred că au trecut șase ani și la care, bineînțeles, nu mă întorc cu mare plăcere. Așadar, Paștele acela cu mască, în care am stat acasă și în care lumina a venit ea la noi, în loc să mergem noi după ea la biserică.

Citește mai mult