Scriitoarea rusă Guzel Iahina: „În cercul meu de apropiați, și nu numai apropiați, nu există nici măcar o singură persoană care să susțină acest război”

Credit foto: George Cardava

„În cercul meu de apropiați, și nu numai apropiați, nu există nici măcar o singură persoană care să susțină acest război. Rețelele sociale sunt pline de furie și de rugăminți, apeluri și somații de a se opri acțiunile militare”, scrie autoarea rusă Guzel Iahina, într-un mesaj pentru editorii, traducătorii și cititorii săi din întreaga lume.

Mesajul, primit de editura Humanitas pe 25 februarie, exprimă șocul scriitoarei la vederea invaziei rusești în Ucraina. În redăm integral, în traducerea Luanei Schidu, cea care semnează versiunile în limba română ale romanelor lui Guzel Iahina.

„Scriu acest text pentru prietenii mei, editori, traducători și cititori din alte țări. Mi-e greu să scriu – pentru asta e nevoie de claritate în gândire și trăiri calme, iar emoțiile mele sunt acum o vâlvătaie. E și mai greu să înțelegi ceva despre ceea ce se petrece în Rusia și Ucraina. Dar să taci, în astfel de momente, e nepermis. Și o să încerc să spun măcar ceva, cât de puțin.

Paisprezece ani din viața mea – toată copilăria și o parte din tinerețe – i-am petrecut în Uniunea Sovietică. La vremea aceea, ideologia comunistă își trăia ultimele clipe. Noi, pionierii, credeam în ea, dar cumva pe jumătate, nu foarte serios. Lucrul în care credeam cu adevărat însă era pacea. Mașina de propagandă lansată în zorii epocii sovietice funcționa de minune, dar retorica pe care o producea nu mai era atât comunistă, cât pacifistă. «URSS – fortăreața păcii!», «Pace în lume!» – aceste lozinci erau scrise pe pereții fiecărei grădinițe, ai fiecărei școli. Lecția despre pace era, invariabil, prima în fiecare an școlar, pentru fiecare clasă. Cântecele și poeziile despre pace erau în programul fiecărei manifestări pionierești (și la noi acestea erau o mulțime). Porumbeii păcii decorau fiecare sală de clasă, fiecare gazetă de perete și fiecare caiet de elev. Credeam în acești porumbei – atât de sincer, cum numai copiii pot. Credința în pace era o parte integrantă din copilăria sovietică, prin urmare, și din personalitatea fiecăruia dintre noi. Această credință părea de nezdruncinat – pentru eternitate. Și ce mai înțelegeam pe atunci era că războiul e atât de îngrozitor, încât cei care l-au cunoscut tac. Bunicul meu a petrecut patru ani în cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu a povestit absolut nimic despre front: și-a ocrotit copiii și nepoții prin tăcere.

Astăzi, tancuri rusești intră pe pământ străin. Aproape că nu-mi vine să cred. Dezacordul interior cu acest fapt este atât de profund, încât îmi vine să urlu. Mi-e greu să-mi aleg cuvintele, nici unul nu are destulă forță. Amărăciune, furie, frică, neputință – într-o măsură infinită. Știrile de pe 24 februarie 2022 m-au zdrobit. Lumea mea nu a fost doar răsturnată cu susul în jos, ci pur și simplu spulberată. Nu înțeleg cum de inocularea pacifismului nu a ajutat la nimic.

O să afirmăm banalitatea binelui, pentru ca mai târziu să nu ne lovim de banalitatea răului.

Scriu în numele meu, dar toți cunoscuții și prietenii mei simt la fel. În cercul meu de apropiați, și nu numai apropiați, nu există nici măcar o singură persoană care să susțină acest război. Rețelele sociale sunt pline de furie și de rugăminți, apeluri și somații de a se opri acțiunile militare.

A sosit vremea adevărurilor simple, a repetării lor la nesfârșit. «Nu războiului.» «Pace lumii.» «Viața omenească este valoarea cea mai de preț.» O să le repetăm, până când se va împrăștia această negură. O să afirmăm banalitatea binelui, pentru ca mai târziu să nu ne lovim de banalitatea răului.”

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii  (Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. A mai scris Copiii de pe Volga și Trenul spre Samarkand, ambele apărute la Humanitas Fiction.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp